Congresul al X-lea de Dacologie: Mihai Eminescu 2009 (06.15.2009)
Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu valori perene care iluminează spiritul, care comprimă timpul şi care continuă să fie embleme ale creativităţii acelui popor din mijlocul căruia a izvorât acea valoare universală. Una dintre aceste ţări este România şi una dintre aceste valori este, fără îndoială, Eminescu.
Parafrazându-i pe Nicolae Bălcescu şi pe Marin Sorescu, îmi permit să afirm că, undeva, în spaţiul european, la nordul Dunării, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, există de milenii o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ, o ţară cu şesuri mănoase şi dealuri unduitoare, cu ape limpezi şi cu piscuri semeţe de munţi, o ţară frumoasă şi primitoare cum nu e alta pereche… Şi, pentru că trebuia ca acestei neasemuite ţări să i se dea un nume, i s-a spus, simplu, Eminescu. >>>>

Câteva consideraţii privind legea fundamentală a comodităţii în vorbire – factor important în evoluţia şi continuitatea limbii daco – române

Orice limbă vorbită în prezent de o anume populaţie are în spatele ei o evoluţie care pornerşte  de la un punct originar ce nu poate fi determinat în timp cu  exactitate.

Limbile s-au format în mod diferit; dacoromâna de pildă s-a închegat prin închidere, adică prin materialul lingvistic originar, care a constituit fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală de bază, la care s-au putut adăuga şi nesemnificative influenţe ale populaţiilor de adstrat.

Pornim de la o realitate demonstrată ştiinţific, pe baza unor cercetări ale unor savanţi de prestigiu străini precum americanca specialistă  în studii indo-europene, Marija Gimbutas, sumerologul, A.F Kifkin şi nu numai, ca şi a celor români, anume a existenţei limbii pelasge ca limbă originară, cu nucleul de formare în Carpaţi. >>>>

Peştişani nu înseamnă, aşa cum spuneam într-un articol precedent, numai comuna marelui nostru Constantin Brâncuşi şi Liceul “Constantin Brâncuşi” din localitatea de reşedinţă.

Am scris despre interglaciarul Boroşteni şi Peştera Cioara precum şi despre faptul că prezenţa lor pe raza comunei reprezintă o adevărată comoară. Ştiaţi însă că satele comunei Peştişani, cu excepţia unui metoh disputat prin moarte de om, n-au aparţinut Mânăstirii Tismana? Continuăm seria  dezvăluirilor inedite despre Peştişani, răsfoind documentele vechi legate de satele aparţinătoare.

ATESTĂRI DOCUMENTARE, DATE INTERESANTE DIN ISTORIA LOCALITĂŢII

PEŞTIŞANI – DATE GENERALE

Suprafaţa comunei Peştişani este de 216,87 km² iar populaţia în anul 2002 era de 4.283 locuitori, răspândiţi în şapte sate: Peştişani, Boroşteni, Brădiceni, Frânceşti, Gureni, Hobiţa, Seuca.

Densitatea locuitorilor este de doar 19,74 loc./km² având în vedere că teritoriul său porneşte de la o altitudine de 2-300 metri şi urcă în munţi până în creasta Oslei care ajunge până la 1946 m. Este amplasată in jurul latitudinii nordice de 45°04 min. şi pe meridianul estic de 23°02 min. >>>>

Cele două volume ale impresionantei lucrări, Spiritul Olteniei – pod peste himere – holograme pentru Europa (2007), de Dan Lupescu, sunt dedicate nepieritoarei memorii a domnitorului / regelui valah, Mihai Viteazul, cel ce – după Regalian (258 – 268 d. H.), strănepotul regelui Decebal – a înfăptuit o nouă re-Unire a Valahimii (Dacoromânimii) între hotarele superbei Dacii antice, desigur, «în ajunul împlinirii a 550 de ani de la naşterea sa, precum şi sculptorului nepereche, Constantin Brâncuşi, la primul veac de eternitate a capodoperei Sărutul, piatră de hotar în sculptura mondială a seco-lului al XX-lea…». Din cuvântul autorului, Lămurire, reţinem că lu-crarea Spiritul Olteniei era gata de tipar încă din noiembrie 1999, dar n-a putut fi publicată din motive de ordin pecuniar («a rămas suspen-dată din lipsă de prieteni cu vocaţia mecenatului»), că avea şi păstrea-ză de atunci prefaţa Fiziognomia poetului, fiziognomia publicistului – ecouri remanente, de Constantin Dumitrache (ce, „între timp, a tre-cut în lumea celor drepţi, între stele“), că – în cei opt ani care s-au scurs de-atunci şi până la tipărire – a continuat să şlefuiască şi îmbo-găţească lucrarea: >>>>

Care este originea numelui gentilic de Basarab, cînd şi cum a apărut el în istoriografia românească, care este semnificaţia sa profundă, sînt probleme de care s-au preocupat, cu rîvnă sau în treacăt, mai toţi istoricii noştri de seamă.

Scopul celor cîtorva considerente care urmează nu este de a revizui exhaustiv starea actuală a problemei, nici măcar de a dezvolta o analiză întrucîtva mai cuprinzătoare dedicată aceastei probleme, ci, doar de a semnala posibilitatea de a aşeza problema pe baze încă neluate în seamă pînă acum.

În această intenţie, ca bază de aşezare introductivă a subiectului, se va face referire la doar două studii care, în epoci total diferite, l-au abordat din două puncte de vedere distincte. Mă refer la „Basarabă” (capitol in Etymologicum Magnum Romaniae, vol. III) a lui B. P. Haşdeu şi la „Thocomerius–Negru Vodă”, cercetare oferită de profesorul Neagu Djuvara.

Privind în ansamblul lor aceste două studii se observă că, în timp ce articolul lui Haşdeu este larg investigativ, chiar „luxuriant” putem gîndi, acela al profesorului Djiuvara se reduce la >>>>

Mihai Eminescu : „ În România totul trebuie Dacizat”

Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu valori perene care iluminează spiritul, care comprimă  timpul şi care continuă să fie embleme ale creativităţii acelui popor din mijlocul căruia a izvorât acea valoare universală. Una dintre aceste ţări este România şi una dintre aceste valori este, fără îndoială, Eminescu.

Parafrazându-i pe Nicolae Bălcescu şi pe Marin Sorescu, îmi permit să afirm că, undeva, în spaţiul european, la nordul Dunării, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, există de milenii o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ, o ţară cu şesuri mănoase şi dealuri unduitoare, cu ape limpezi şi cu piscuri semeţe de munţi, o ţară frumoasă şi primitoare cum nu e alta pereche… Şi, pentru că trebuia ca acestei neasemuite ţări să i se dea un nume, i s-a spus, simplu, Eminescu.

O explorare a plurivalentei opere eminesciene demonstrează actualitatea ideilor marelui nostru poet naţional, patriotismul fiind una dintre temele sale preferate. >>>>

Interesantul studiu din placheta De la Daci la Meşterul Ma-nole, de pr. dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda (2005), este, de fapt, textul comunicării susţinute de autor la al VI-lea Congres Interna-ţional de Dacologie de la Bucureşti, din 30 iunie – 2 iulie 2005, în care se încearcă repunerea în circuitul cultural a unei „sfinte triade“ fundamentale a spaţiului spiritual al Daciei / Dacoromâniei (Vala-himii), ce s-a conturat prin cercetările interbelice şi din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, de la H. Sanielevici la Ion Pachia-Ta-tomirescu, Dacul-Mesager-Celest, Protagonistul Mioritic şi Meş-terul Manole: «În cele ce urmează – spune preotul-doctor Al. Stăn-ciulescu-Bârda –, vom încerca să schiţăm câteva trăsături comune da-cului zalmoxian, ciobanului mioritic şi meşterului de la Argeş, cu pri-vire la realitatea, sensul ontologic şi valoric al morţii umane în con-text cosmologic.» (p. 3).

Pelasgul > Valahul Zalmoxian, ori, mai exact spus Dacul-Mesager-Celest (Solul trimis din cinci în cinci ani la Dumnezeu), cel cu ştiinţa de a se face nemuritor, monoteistul, nu Thracul, rămas, după Reforma Zalmoxianismului, la vechiul politeism cogaionic, este – după cum observă şi Al. Stănciulescu-Bârda – omul care rupe «în sens prometeic, legăturile >>>>

PEŞTIŞANI – COMOARA DE LÂNGĂ NOI

Spunând Peştişani, gândul te duce la marele nostru Constantin Brâncuşi  şi la liceul cu acelaşi nume de aici.  Fiind invitat să  particip o întâlnire prilejuită  de împlinirea a 40 de ani de la absolvirea Liceului “Constantin Brâncuşi” din Peştişani, am luat la rând arhiva, constatând  că Peştişanii Gorjului deţin o adevărată comoară în materie de speologie. Răsfoind şi ziarele am constatat că unii jurnalişti scriu despre Peştera Ciorii într-o totală confuzie de date şi termeni. Culmea amatorismului o deţine un jurnalist care relata în ziarul său la începutul lunii mai, că peştera „este cea mai veche aşezare (sic!) umană din Europa” şi se intră în ea „cu mare dificultate”. Să clarificăm lucrurile prin textele bine documentate ale speologilor şi prin imagini semnificative de la faţa locului.  >>>>

Publicistica marelui Eminescu constituie un reper important în cercetarea originii românilor. Acesta susţinea, pe bună dreptate, că substratul limbii noastre este traco-ilir, peste care s-a suprapus latina. Un alt aspect subliniat este acela că românii nu sunt nicăieri în Balcani, estul şi sud-estul Europei, colonişti, venituri, ci sunt autohtoni, populaţie străveche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor.

Comunităţile româneşti din sudul Dunării au stat în atenţia cercetătorilor români, în acest sens, avem monografiile lui Th. Capidan, precum şi cercetările lui Leca Morariu şi Traian Cantemir privind românii din Istria. În articolul Românii Peninsulei Balcanice, publicat în
Timpul în septembrie 1878, Eminescu scria: „Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev”. >>>>

Aceasta scriere, dupa cum ne spune insusi titlu, are o tema din mitologii si legende, regasite in folclorul nostru romanesc, in cartile specialistilor care au avut dragul si previziunea valorii acestora!

Impulsionat de o curiozitate fireasca m-am intrebat, si ma intreb si azi, cum au ajuns aceste legende si mitologii universale ale creatiunii lumii in folclorul nostru romanesc? Ce fir tainic duce sau aduce in memoria omeneasca stirile unor fapte din vremile primare? Cum s-au suprapus apoi denumirile zeitatilor care desii aceleasi fiind in cultura universala port nume diferite! Stiu, cercetatorul istoric a si gasit explicatia corespunzatoare, potrivita, desi nu intotdeauna limpezirea unei realitati specifice istoriei unui popor sau grup de popoare. Totusi cum se face ca in folclorul nostru mai ales in  vorbirea orala populara gasim povestiri ce vin dedeparte, pe cand  cultura moderna pastreaza totul la un nivel foarte general, pana la urma nuantate ca inchipuiri omenesti! Umpland timpi si spatii devenind mai apoi, se zice, fermenti filosofiilor si religiilor urmatoarelor veacuri! >>>>

Filosoful / exploratorul pelasgo-dac, Aethicus Donares  (Ister), primul european

care descoperă  America, făcând ocolul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan

În cel de-al V-lea secol de la naşterea lui Iisus Hristos, alături de alţi conaţionali din Dacia „generaţiei de aur“ (avem în vedere spaţiul Daciei lui Burebista / Regalian) – Niceta Remesianu (autorul imnului întregii Creştinătăţi, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Doamne, Te lăudăm…, sfânt pelasgo-dac / valah ce se stinge în anul 416 d. H., în scaunul episcopal de la Remesiana, Dacia Sud-Dunăreană), Laurenţiu de Novae (autorul celebrelor omilii – De poenitentia / Despre pocăinţă şi De eleemosyna / Despre milostenie –, trecut la cele veşnice în scaunul episcopal de la Novae-Moesia, Dacia Sud-Dunăreană, în anul 418, după ce – la recomandarea epistolară a Papei Inocenţiu – stârpeşte erezia fotinian-arienistă ivită în eparhia sa), Auxenţiu Durostoreanu (episcopul de Durostor-Moesia, Dacia Sud-Dunăreană, mort în anul 420, autor – în 383 d. H. – al Scrisorii despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae), Fericitul Ieronim de Stridon-Dacia (traducătorul Bibliei, din ebraică în latină, între anii 390 şi 405, înălţat la cer în 30 septembrie 420), >>>>

Romania va intra in Uniunea Europeana si va duce cu ea multe traditii care vor imbogatii patrimonial comun.Una din acestea va fi si Farmacia Dacica pe care pe care o vom gasi deja acolo prin bunavointa urmasilor lui Zamolxis.

Plantele de leac din farmacia dacica erau recunoscute in toata lumea veche, iar astazi niste firme ca Hofigal  si Fares, ne fac cinste cu produsele lor. Exista insa o planta miraculoasa careen-a ramas de la Daci, am pastrat-o cu toata cinstea, dar nu se cunoaste prea bine in farmacia verde.Este vorba de de o specie de “Aloe” autohtona.

Planta Aloe, cunoscuta de la inceputurile istoriei, a inceput sa devina celebra in ultima suta de ani, a inceput sa fie folosita industrial si sa fie comercializata in toata lumea in ultimii 50 de ani.   [ 1]

S-au identificat cca 250 de specii, majoritatea africane si s-au cultivat in America pe plantatii uriase, Produsele medicale  pe baza de aloe au cuprins aproape intregul spectrul produselor farmaceutice si se foloseste la scara industriala, beneficiind de o retea de distributie, reclama si  protectie industriala moderna. >>>>

Nu există neam pe pământ care să nu aibă un stramoş comun, un fondator al ţarii, ori al cetaţii-capitale, un erou mitic, anistoric, de la care regii sau prinţii trăitori în istoria concretă sa se revendice (1).

Aşa a fost prinţul Tezeu pentru cetatea Atena, Enea pentru poporul roman, Romulus – întemeietorul mitic al Romei, Huang-Di – Împaratul Galben pentru chineji, Scites – suveranul legendar al sciţilor şi tot astfel Negru-Vodă pentru valahii Munteniei .

Iar ca să-l înţelegem pe acest mitic Negru-Vodă trebuie, mai întâi să mergem în orient, unde şi astăzi mai există regate, ori case princiare ai căror conducători se revendică din prinţul Rama- eroul epopeii hinduse Ramayana.

Este cazul Thailandei, unde actualul suveran este Rama al IX-lea, precum şi unele state din istoria mai apropiată ori mai îndepărtată a Indiei : Rama-Gupta, un suveran din timpul imperiului Gupta; Rama-Raya, împărat în imperiul Vijaya-nagar; Rama-Chandra, conducător din  dinastia Yadava; Rama-Raya, rege în statul Maratha şi exemplele ar putea continua (2).

Facem precizarea că, potrivit celor mai autorizati exegeţi în indianistică, numele prinţului, Rama, înseamnă cel care se odihneşte, cel care aduce pacea, cel bun, cel plăcut, cel fermecător, cel drag, cel frumos, si nu în ultimul rând, cel negru (3). >>>>

De peste 150 de ani dicţionarele limbii sanscrite şi ulterior cele de mitologie generală spun lumii întregi că valahii au fost sacralizaţi ca zeitate colectivă a înţelepciunii denumită Valac-Hilya în mitologia vedică. Cu toate acestea continuă în mod absurd să se afirme de către filologi că etnonimul „valac” ne-ar fost atribuit după mai mult de două milenii de la această atestare de către slavii, care ar fi venit prin secolele VI-IX pentru a continua în spaţiul carpato-danubiano-pontic lecţiile de vorbire întrerupte în anul 271 d.Chr. de izgonirea romanilor numită retragerea aureliană. Prea a trecut, însă, mult timp de la formularea acestei explicaţii lipsită de orice temei pentru a nu respinge ca detestabilă aroganţa cu care Universitaţile din ţară şi mai ales Academia Română, refuză să accepte, după zeci şi zeci de ani de progrese în lumea tuturor ştiinţelor, că atestarea de cu 4000 de ani în urmă se referă la naţiunea română din moment ce toate dicţionarele alătură cuvântului „valac” şi pe cel de „dac”.

Prea ne este specific tandemul etnonimic „valac-dac” pentru a nu se remarca faptul că alături de zeitatea Valac-Hilya se află la mare preţ în mitologia vedică zeul Dakşa considerat zeu creator, „strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii”, cum găsim înscris la V. Kernbach. >>>>

Există o legatură intre substantivul sanscrit aryaman, zeul vedic Aryaman, pe de o parte şi pe de altă parte numele de armân, cuvânt prin care se autodefineşte populaţia vlahă din sudul Dunării, chestiune asupra căreia vrem să ne oprim în cele ce urmează.

După cum a stabilit savantul francez Georges Dumezil, rădăcina lingvistică a lui aryaman este ,,arya”- populaţia nucleu a indo-europenilor (1).

Prin arya se înţelege omul aparţinînd uneia dintre castele brahmana, kshatrya, vaisya, în opoziţie cu casta sudrya şi cu neamurile barbare, prin urmare, neariene.

Un arya este un om nobil, nu în sensul de avut ci acel ce respectă ritualul vedic şi sacrificiile, cuvântul onorabil fiind mai aproape de sensul iniţial. De la arya s-a format un substantiv comun ,,aryaman”, desemnând o varietate de prieten .După alte variante arya înseamna sfântul, o mai veche denumire dată înţelepţilor, specialişti în sacru (2).

În Transilvania, pârâul Arieşul, dar şi valea Iarului, precum şi refrenul din colinde ,,Dal’ erului, Doamne”(de la care, prin contragere a rezultat ,,Ler”) sunt reminescenţe lingvistice ale aryenilor vedici, plecaţi spre est, cu multe mii de ani Î.H., unde au întemeiat civilizaţia iraniana şi în final au invadat India, prin nordul acesteia, potrivit specialiştilor, la mijlocul celui de-al doilea mileniu (I.H.).Iranienii se revendica astăzi ca fiind urmaşii nobililor arya. >>>>

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil.

Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).

Urmează altă întrebare:

Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

Soldaţii “romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi “romani” vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130). Şi ultima întrebare: >>>>

Un verdict decisiv pentru brăţările dacice nu poate fi dat deocamdată

Interesul pentru arheologie, în Europa se dezvoltă încă din vremea renaşterii şi a luat amploare încă din vremea renaşterii şi a luat amploare mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Aş spune, totuşi, după cum mărturisea academicianul Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie ’’Vasile Pârvan’’ al Academiei Române, că interesul pentru lucrurile vechi, legate de antichitate, la noi, este de asemenea mai timpuriu, încă de pe vremea lui Cantemir. Şi, la fel ca în toată Europa, am avut personalităţi care au adus contribuţii importante în acest domeniu. Există un interes de a completa izvoarele scrise cu material documentar obţinut prin săpături. Sunt destui care afirmă, după mine neîntemeiat, că noi nu suntem urmaşii Romei. De aceea ancheta de faţă se vrea şi un semnal de alarmă tras pentru a indica drumul greşit pe care circulă istoria noastră. În fond, rândurile acestea sunt o nouă dovadă incontestabilă că istoria, spre surprinderea unora şi confirmarea altora, nu este o ştiinţă. Secolul XIX-lea, să nu uităm, este epoca lui Schliemann, care a făcut epocalele descoperiri de la Troia şi Micene. Evident, acest fapt s-a reflectat în toate ţările. La noi, primul care a încercat să sistematizeze cercetarea arheologică şi care şi-a formulat o concepţie proprie în vederea colectării datelor arheologice a fost Alexandru Odobescu. Este primul arheolog român în sensul pe care îl dăm astăzi acestei discipline. Şi asta o spune un membru corespondent al Academiei Române din 1996. Mulţi îl văd mai mult ca literat, dar să nu uităm că are o operă arheologică consistentă. Mai mult, el este cel care a iniţiat repertoriul arheologic al României, după o anumită concepţie, prin publicarea, pe la 1870 a unui ’’cestionar’’, transmis tuturor prefecturilor judeţene, cu îndemnarea de a colecta date despre situri antice. >>>>

Lui  Anatol si Gabriel  Stati

Dacii nu se dau pe bonuri,dacii noştri nu se vând,

Nu-i mai prognozaţi în roluri,astăzi şi nicicând.

Dacii nu se dau valută,nici pe lei nu se mai dau,

Sunt o stirpe absolută,cum cândva erau.

Dacii nu-mblânzesc oraşe,ei numai în sate mor,

Cu trecut bolnav în oase,mai au viitor.

Dacii merg spre niciodată,dacii plâng în nicăieri,

Să mai nască înc-odată ţara lor de ieri.

Dacii noştri-şi sorb tăria de  din cronici şi mereu

Dau în leagăn Demnitatea ca pe-un Dumnezeu.

În zadar voiţi a-i smulge,în zadar mitraliaţi,

Dacii nu pot fi din ţara lor concediaţi.

Dacii nu se dau pe pâine,nici pe vin cu prea mult rost,

Dar sunt încă convertibili,precum au mai fost,

Niciodată-n tron suspuşii şi nicicând fiind barbari,

Dacii noştri sunt Iisuşii Libertăţii Mari. >>>>

În munţii falnici, vestiţi în lumea toată

Grote şi izvoare ţâşnitoare din maluri

Peşteră cu intrarea ascunsă între stânci

Serpuită de apa coborâtoare în valuri

Nestrămutat aşteaptă !.

Altar din piatră modelată

Şi multe ierburi, vie ofrandă

Celui fără de margini, fără de hotar

doar chip legendar

Duh

Risipit în văzduh

Veghetor

Deasupra norilor

Aşteaptă !.

Invocatorul

Rezemat de spectrul luminii în răsărit

Numără pietrele albe,

Cercetează stigmatele aleşilor

Pătrunzând nepătrunderea lor >>>>

În comuna Ruginoasa, din judeţul Iaşi, se mai păstrează, încă, un obicei desprins parcă de pe un tărâm barbar şi anume, ritualul bătăilor cu bâte, care se ţine de fiecare dată la cumpăna dintre ani, adica pe 31 decembrie şi dacă nu s-ar ţine se socoteşte că ar fi un semn rău pentru anul care vine.

Tinerii din Ruginoasa, împărţiţi în două tabere adverse, numite deleni şi văleni, adică cei din deal şi cei din vale, se adună în această zi în vatra satului, sub privirile localnicilor, care nu au dreptul să intervină în favoarea vreunei tabere, ori alta şi încheie anul printr-o bătaie cu ciomegele.

Cei declaraţi victorioşi au privilegiul de a-şi alege cele mai frumoase fete la balurile care urmează, iar potrivit celor spuse de bătrânii satului, cândva aveau un cuvânt de spus în adunările comunităţii şi chiar anumite drepturi asupra recoltelor (1).

Tradiţia se numeşte în graiul localnicilor Malanca şi este bine de ştiut că, deşi pare un obicei violent, nimeni nu este rănit, căştigătorii sărbătorind de fiecare dată victoria bătând cu maciucile în pământ (2).

Arătăm aici că un astfel de ritual exista în Egipt, în urmă cu 2.500 de ani întrucât este descris de Herodot în cartea sa de căpătâi ,,Istorii” şi transcriem mai jos conţinutul lui pentru a înţelege mai bine de unde derivă Malanca de la Ruginoasa, numit în limbajul de ziar ,,festivalul bâtelor ”.

,,Cei care se adună la Heliopolis şi Buto aduc numai jertfe.Dar la Papremis, ca şi în alte oraşe, alături de jertfe se fac şi slujbe religioase ; la scăpătatul soarelui, câţiva preoţi îşi fac de lucru pe lângă statuia zeului, în timp ce alţii, cei mai mulţi, aşteaptă la intrarea templului cu ciomege de lemn în mână.Alţi oameni, mai bine de o mie,stau învălmăşiţi în faţa lor de partea cealaltă şi rostesc rugăciuni, ţinînd şi ei fiecare ciomege în mână. >>>>