Archive for aprilie 2007

h1

an I , nr. 1 /2007 – „DACOLOGICA“ : O IDEE A RECONQUISTEI

aprilie 27, 2007

Iniţiată din necesitatea de a completa un cerc tematic care nu ar fi „închis“ fără „ecoul originilor“, DACOLOGICA ilustrează încă o contribuţie într-un proces de recucerire a memoriei care nu ne aparţine doar nouă ci tuturor culturilor unde „ocupaţia“ striveşte pe „omul locului“, îl face să uite de unde vine şi îi impune convingeri ce nu i se potrivesc. La noi, această ideologie a neîncrederii porneşte de la „schema istoriografică“, de fapt un canon de fabricaţie straină care nu se reazemă pe studiu stăruitor ci pe o perspectivă incompatibilă cu materia examinată, incluzând multe prejudecăţi, concluzii apriorice şi pseudo-axiome. Efectul public se cunoaşte, fiind şocant şi scandalos. Toţi cei ce nu gândesc canonic şi răspund iregular sunt socotiţi „amatori“ şi „ignoranţi“, socotindu-se a face conspiraţie şi un straniu „revizionism politic“ ce nu are nici o legătură cu ştiinţa şi, de bună seamă, cu libertatea de a gândi.
În această realitate ce s-a constituit pornind de la „fabula negativă“ despre români, noi trebuie să redescoperim opţiunea radicală, rezemându-se, deci, pe
>>>continuarea aici>>>>

__________________________________________________________________________________

În imagine: Dl. Dan Romalo, autorul cărţii monumentale despre „Cronica getă-apocrifă pe plăci de plumb?“, primind marele premiu al Patrimoniului Românesc, la reuniunea ARP din martie 2006.

h1

Dr. Napoleon Săvescu: “Istoria României, mai ales istoria ei veche, a fost mutilată şi răstălmăcită”

aprilie 27, 2007

DR. NAPOLEON SĂVESCU, FONDATORUL SOCIETĂŢII „DACIA REVIVAL” NE VORBEŞTE

1. Ce este „Societatea Dacia Revival” şi care sunt scopurile sale educative?
Societatea „DACIA REVIVAL INTERNATIONAL” este astăzi cea mai cunoscută asociaţie de largă audienţă dedicată studiului istoriei vechi a României. Nucleul societăţii, pe care am înfiinţat-o la New York în anul 1999, creşte mereu, astfel încât astăzi există filiale active în România, Germania, Elveţia, Spania, Macedonia şi Australia. Iubitori ai istoriei noastre vechi din alte câteva ţări ale lumii şi-au exprimat recent intenţia de a-şi constitui propriile lor filiale. „Dacia Revival International” a fost – şi este în continuare – principalul organizator al congreselor internaţionale de dacologie care au loc în România. Am ridicat în România, prin cheltuială proprie, statui şi monumente omagiale dedicate strămoşilor noştri geto-daci. Am acordat burse de studiu unor merituoşi studenţi români, premii şi distincţii. Edităm revista „DACIA MAGAZIN”, care are distribuţie internaţională, avem la New York o staţie de televiziune, „Dacia TV”, (vezi şi www.dacia.tv) şi deţinem un foarte frecventat site pe internet, la www.dacia.org . Activitatea filialelor o constituie studiul istoriei noastre vechi pe baza ultimelor cercetări, rezultate şi ipoteze ştiinţifice, corelate pluridisciplinar. Această corelare este operată atât de cercetători voluntari, cât şi de consacraţi profesional: arheologi, istorici, sociologi, arhitecţi, lingvişti, bibliologi, ingineri constructori sau metalurgişti, astronomi şi matematicieni, topografi şi geologi, profesionişti în geodezie, chimie, analiză spectrală şi magnetometrică, doctori şi biologi. După cum se poate observa, un foarte variat buchet de profesii colaborează productiv la reexaminarea fondului de informaţie absolut necesar validării sau infirmării unor concluzii vechi, de cele mai multe ori net depăşite de actuala informaţie stiinţifică. Caracterul „pluridisciplinar” al cercetării contemporane justifică prezenţa în acest buchet al unor lucrători cu profesii diferite, dar care contribuie revelator la stabilirea adevărului istoric. Numeroşi specialişti ai societăţii noastre au fost nu numai marginalizaţi, dar chiar ignoraţi ostentativ de „istoricii tradiţionalişti” ai ultimelor două secole din mileniul trecut care socoteau că domeniul cunoaşterii trecutului este o moşie personală care le aparţine exclusiv şi că „biletul de intrare” în acest univers l-ar constitui doar diploma de absolvent al Facultăţii de Istorie. În această nouă eră a computerului, nu numai informaţia cursurilor universitare, ci şi un enorm volum informativ se află, prin internet, la dispoziţia oricărui intelectual interesat de acest domeniu. Şi, cum istoria României, mai ales istoria ei veche, a fost mutilată şi răstălmăcită nu numai dintr-o ignoranţă datorată unor complexe de inferioritate dar, cel mai adesea, prin servituţi solicitate de caleidoscopul geopolitic, este astăzi o chestiune de demnitate naţională prioritară scoaterea de sub obroc a acelor dovezi (şi ele sunt multe, nu numai arheologice!) care demonstrează că strămoşii noştri au fost autohtoni autentici în vatra Europei şi nu nişte neica-nimeni purtaţi într-acolo de cine ştie ce vânturi şi furtuni ale vremurilor. Cu alte cuvinte: noi, strănepoţi ai pelasgilor danubieni, ai marelui şi respectatului neam al traco-daco-geţilor, locuim cu îndreptăţire în propria noastră casă!

 

2. Recent, guvernul României a organizat şi sărbătorit „1900 de ani de la formarea poporului român”. De ce este această sărbătoare, de fapt, o ocazie de comemorare tristă?
În întrebare dumneavoastră există o sintagmă care cu siguranţă nu vă aparţine, ci este expresia nefericitei formulări cu privire la evenimentul din acest an pe care guvernul român îşi propusese să-l… omagieze (!!). „Formarea poporului român acum 1900 de ani” este o sintagmă absurdă, căci un popor ca al nostru, cu o asemenea întindere şi vigoare, nu se putea „forma” peste noapte – fie ea şi cea a Evului Mediu! – doar într-o şesime din teritoriul geto-dacic, chiar şi în aceasta dacii rămânând copleşitor majoritari! Ceea ce nişte suspecţi consilieri de moment ai acestui guvern au propus (şi erau cât pe ce să realizeze!), era celebrarea naţională şi…atenţie!… internaţională (!), a… invadării unei şesimi din pământul străbunilor noştri de către legionarii lui Traian. Cred că ar fi fost o premieră mondială: un popor care-şi omagiază nu eroii luptători pentru libertatea pământului strămoşesc, ci… invadatorii!
>>>continuarea aici>>>

h1

G. D. Iscru : “ Romanizarea ” Daciei

aprilie 27, 2007

… Şi a fost anul 2006-ANUL DECEBAL. S-a ţinut, în iunie, şi cel de-al VII-lea Congres Internaţional de Dacologie sub preşedinţia aceluiaşi mare român, dr. Napoleon Săvescu, Congres închinat memoriei primului mare erou şi martir din „tristul nostru călindar”, cum ar zice părintele Gala Galaction, Regele Decebal, la cei 1900 de ani de la trecerea lui în nemurire. Oficialii noştrii n-au aderat la propunerea de a-l comemora şi domniile lor pe cel care, atunci, s-a jertfit pentru libertatea ţării sale, copleşit fiind de cea mai mare forţă distrugătoare a Antichităţii, Imperiul Roman. După unele ezitări şi după schimbarea titularului, Ministerul de resort, în locul „Anului cultural Traian” s-a decis pentru a omagia „integrarea” regatului dac, printr-un război de cucerire şi jaf, în „lumea romană”, prefigurând, fie şi parţial, actuala „integrare” atât de dorită de „clasa politică”. La omagierea unei asemenea „integrări” i-a mai adăugat, probabil la o „sugestie” superioară, şi o altă omagiere: „Anul Carol I”, fapt care ne aduce aminte de prima mare eroare politică a istoriei noastre moderne – înlăturarea, prin complot, de către o mână de oameni politici şi câţiva militari înalţi dar sperjuri, a Domnului şi simbolului Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza.

Această a doua omagiere, trecută însă în prim plan, s-a realizat cu solemnitate. A rămas omagierea „integrării” de odinioară, pentru a spori bucuria viitoarei „integrări” de după 1 ianuarie 20071.

Problema centrală, în acest sens, este, desigur, „romanizarea” Daciei. Nu doar a regatului lui Decebal ci a întregii Dacii, căci la „focul” civilizaţiei imperiale iar nu sub jaful militar şi fiscal, „troglodiţii” pământului au devenit, pur şi simplu… romani. Sub presiunea lipsei de dovezi în acest sens, specialiştii noştri întru romanizare au făcut ulterior o „concesie”, acceptând sintagma:>>>continuarea aici>>>

h1

Aurora Peţan: Despre soarta cărţilor în antichitate: scrierile pierdute cu privire la daci – “Cazul Alexandru Papadopol-Callimah “

aprilie 27, 2007

Între numeroasele contribuţii de valoare publicate în revista „Columna lui Traian” păstorită de către B.P. Hasdeu, se află şi un amplu studiu al istoricului Al. Papadopol Calimah cu privire la scrierile antice astăzi pierdute ce se refereau la strămoşii noştri, intitulat Despre scrierile vechi pierdute atingătoare de Dacia şi publicat în 19 părţi, între 1872 si 18761.

Pentru cei mai mulţi, Al. Papadopol-Calimah (1833-1898) este astăzi doar un nume de stradă în Bucureşti, uitat pe nedrept împreună cu faptele sale. Istoric, publicist şi om polititc, a fost vicepresedinte al Academiei (1885-1886), a editat pentru prima dată opera lui Costache Negri şi a avut preocupări extinse legate de izvoarele antice cu privire la daci. Foarte bun cunoscător al limbilor latină şi greacă veche, a studiat „Botanica daco-getică” (reunind sub acest nume listele de plante ale lui lui Dioscoride şi Pseudo-Apuleius) şi a elaborat acest studiu temeinic, ce reuneşte toate izvoarele în care se ştie că erau pomeniţi geţii sau dacii (şi sciţii, al căror etnonim, nu de puţine ori, îi desemna prin confuzie pe geţi), astăzi pierdute. Privirea autorului acoperă spaţii largi şi epoci întinse, de la Scylax din Caryanda, contemporan cu Darius (sec. VI î.Hr.) la Nikephoros Blemmydas (sec. XIII d.Hr.), de la celebrii Aristotel, Strabo, Hecateu, Ovidiu, Tacit, Pliniu cel Bătrân şi cel Tânăr, Traian, Criton, Dio Cassius, Arrian, la mai puţin cunoscuţii Demetrios din Callatis, Aethicus Hister, Hermippus Berytius, Pappus Alexandrinul, de la legendarii Orfeu, Abaris, Anacharsis, Mnaseas, la scriitori armeni precum Mar-Apas-Catina, Badessan, Moise Choren. Sute de nume, fiecare cu povestea lui, sute de titluri, fiecare cu drama destrămării sale în timp. Puse laolaltă, aceste 19 părţi formează o carte care, adnotată şi actualizată, va fi un instrument de mare valoare şi o imagine necesară asupra istoriografiei vechi, cu toate avatarurile sale. Dar, mai ales, vom afla în sfârşit, fie şi cu aproximaţie, ce şi cât se ştia în antichitate despre daci, căci istoricii noştri, sprijindu-se – cu sau fără bună ştiinţă – doar pe izvoarele păstrate, ne lasă să credem că despre strămoşii noştri se ştia foarte puţin, dintr-un „prea scăzut interes” pentru acest neam. Adevărul este însă cu totul altul. Cartea va apărea în acest an la editura Carpathia Press din iniţiativa domnului profesor Artur Silvestri şi în îngrijirea noastră.

Oferim mai jos un fragment din finalul lucrării, restituit ortografic şi morfologic, o lucidă şi amară reflecţie a autorului cu privire la soarta cărţilor până la inventarea tiparului: îngustimea şi fanatismul celor care au incendiat cele mai preţioase biblioteci din lume, preocupările împăraţilor bizantini pentru politică şi dispreţul lor faţă de cultură, decadenţa şi uriaşele cheltuieli inutile de la curţile lor, „moda” epitomelor, a rezumatelor, atât de răspândită şi azi, care suprimă lectura vie şi, în final, tragica soartă a multor manuscrise de la Athos, folosite la confecţionarea explozibilului pentru tunurile păgâne. Multe texte cu privire la daci vor fi>>>continuarea aici>>>

h1

Pr. Prof. Ion Ionescu: “ Continuitate geto-dacă ”

aprilie 27, 2007

În anul 1910, s-a descoperit, întâmplător, în comuna Ciolăneştii din Deal, judeţul Teleorman, un număr destul de mare de oale de pământ de factură geto-dacică. Prin particularităţile vaselor, ca tehnică şi formă, ele apar ca una din cele mai reprezentative forme de ceramică din spaţiul carpato-dunărean, cunoscută azi sub numele „Ciolăneşti“.

In anii 1964-1965, s-au făcut săpături arheologice sistematice de către arheologii ieşeni în colaborare cu Muzeul de Istorie din Alexandria, sub conducerea profesorului universitar din Iaşi M. Petrescu-Dâmboviţa, care au publicat rezultatele obţinute.1 Cu acest prilej s-au mai descoperit şi alte oale de pământ lucrate la roată sau cu mâna şi „s-au stabilii în mod sigur că vasele dacice descoperite în 1910 provin dintr-un puţ votiv, de formă rectangulară şi cu ghizduri de lemn“. Prin cercetările arheologice întreprinse s-a mai stabilit că platforma imediat spre nord de puţ a fost o aşezare dacică, contemporană în parte cu puţul respectiv care, prin inventarul său cercetat a fost datat către sfârşitul sec. II î.Hr. şi, eventual, începutul secolului I, î.Hr.

Importanta descoperire arheologică ne-a adus la lumină un puţ din epoca geto-dacică a secolului 11-1 î.Hr., când se plasează şi domnia lui Burebista, de formă rectangulară şi cu ghizduri de lemn, asemenea puţurilor construite din lemn pânâ astăzi pe tot teritoriul României şi care ne-a păstrat nenumărate oale în apa lui, dovadă a caracterului său votiv, adică închinat morţilor pentru potolirea setei sufletelor lor în nemurire. Pe tot teritoriul României se găsesc>>>continuarea aici>>>

h1

IPOTEZE – Bart D. Ehrman: “Daci şi creştini ”

aprilie 27, 2007

din vol.„Rastalmacindu-l pe Iisus Hristos – Povestea din spatele celor care au modificat Biblia si de ce anume” ( 2005 )

„Legenda lui Zalmoxis se regãseste aidoma în ceea scrie Noul Testament despre Iisus Hristos. Oare, sã fie doar o simplã coincidentã? Greu de admis, date fiind dovezile din ce în ce mai multe (desi s-a încercat mereu ascunderea lor de-a lungul mileniilor!) care atestã cã, într-adevãr, Cartea Sfântã a daco-geþilor a fost furatã si adaptatã noilor conditii de cãtre cei interesati (spre ghinionul lor, cu greseli si chiar contraziceri evidente, ce ridicã prin ele însele multe semne de întrebare).”

___________________________

Bart D. EHRMAN este seful departamentului de studii religioase al Universitatii Carolina de Nord din Chapel Hill. Este o autoritate in domeniul istoriei Noului Testament al incepouturilor bisericii si al vietii lui Iisus. Este autorul cartilor „Crestinatatile pierdute: Bataliile nestitute pt. Scriptura si Credinta” si „Scripturile pierdute: carti care n-au ajuns in Noul Testament”. Traieste in Durham, Carolina de Nord.>>>>>

h1

Alexandru Nemoianu: ” Vlad Protopopescu – Dacii şi Romanii ”

aprilie 27, 2007

O REMARCABILĂ CONTRIBUŢIE A EXILULUI ROMÂNESC

Încă de acum cinci decenii comunitatea românilor din Australia a publicat un Buletin de informaţii. în acel Buletin erau cuprinse veşti comunitare, ştiri privind ţara rămasă departe, pagini culturale. Din 1986-1987, calitatea acestui Buletin s-a îmbunătăţit, în bună măsură, prin alăturarea la redactarea lui a istoricului Vlad Protopopescu. Vlad Protopopescu este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti. El a fost arheolog şi cercetător, la „Muzeul Satului” din Bucureşti şi apoi la „Muzeul Naţional de Istorie al României”, din acelaşi oraş. încă din anii studenţiei, Vlad Protopopescu s-a remarcat prin erudiţie şi printr-o originalitate şi îndrăznire de gândire ieşite din comun, provocatoare, la limita agresivităţii. În anii ’90, el a publicat, în XVTI fragmente, o remarcabilă lucrare, intitulată sobru, Dacii şi romanii, în paginile Buletinului de informaţii, pomenit mai înainte.

Lucrarea amintită este egal „iconoclastă” şi „inodulă”. Ea sparge modelele de percepţie acceptate (cel mai adesea din lene de gândire, dar, tot adesea, din dorinţa făţişă de a promova programe ale unor „iniţiaţi”, aserviţi negativităţii pure) şi, în acelaşi timp, venerează modelul existenţial românesc, a cărui vechime o recunoaşte ca fiind, practic, ante-istorică. în mod limpede, Vlad Protopopescu nu se teme să afirme că, în esenţa lui, dincolo de strălucirile tehnice şi dincolo de leşinul sicofanţilor, Imperiul Roman a fost un imperiu al „răului” şi ţinător de modelele întrebuinţate în cursul vremelniciei de către „stăpânul lumii acesteia”. Că aşa a fost şi că Vlad Protopopescu are dreptate ne-o arată împrejurarea că Imperiul Roman, ba printr-un război de „apărare”, ba prin altul „drept” a ajuns să cuprindă toată lumea mediteraneană (Cât de „drepte” au fost aceste războaie ne-o arată limpede lucrări istorice, cum sunt cele ale lui Caius Iulius Caesar, cel care în lucrarea apologetică Războaiele galice, ne înfăţişează crime abominabile săvârşite de oştirile „bunului” imperiu împotriva celor care, literalmente, îşi apărau „sărăcia şi neamul”, ori ale lui Iosefus Flavius, care descrie atrocităţile romane săvârşite în cursul cuceririi Ierusalimului). încă, mai grav, acest imperiu, atât de uniform lăudat, nu a făcut alta decât să distrugă (sau, oricum, să caute să distrugă) fascinanta diversitate a lumii mediteraneene şi să o înlocuiască cu o, fundamental, mediocritate consumaristă plictisitoare. Din lene de gândire şi din servilism, majoritatea istoricilor au continuat şi continuă să laude acest imperiu şi mulţi dintre ei involuntar, dar încă mai mulţi voluntar, nu fac decât să asigure repetarea răului şi să confirme că cei care nu învaţă nimic din istorie vor fi siliţi să o repete şi retrăiască. Vlad Protopopescu, descriind relaţia dintre daci şi romani, săvârşeşte câteva lucruri. El arată că modelul existenţial din Carpaţi şi Dunăre (din spaţiul românesc) este străvechi şi de inspiraţie edenică (idee care, superb, a fost dovedită în monumentala lucrare Dacia preistorică a lui Nicolae Densusianu) şi că împotriva lui s-au pornit puterile imperiului răului (roman). Vlad Protopopescu arată în amănunt „modus operandi” al imperialismului care, nu întâmplător, nu s-a schimbat de peste două mii de ani încoace. Iniţial, imperiul a căutat să corupă şi să atragă de partea-i politicieni veroşi, apoi a trecut la imixtiuni şi asasinate, la „prelucrarea” opiniei publice, prin pana unor cronicari ori „istorici” de vânzare, la „demonizarea” adversarului, la agresiune armată, la cotropire şi „finis coronat opus”, la propovăduirea minciunii „eliberării” celor care au fost cotropiţi şi jefuiţi. Este uluitor de urmărit, aproape ca într-o oglindă, similitudinea modului de lucru roman şi „globalist”. Dar chiar dacă lucrarea lui Vlad Protopopescu descrie o tragedie istorică şi o catastrofă pentru spaţiul românesc ea nu este pesimistă. Lucrarea arată că>>>continuarea aici>>>

h1

Alexe Rau: “Sfinte firi vizionare – la 90 de ani de la moartea lui Nicolae Densuşianu”

aprilie 27, 2007

Versul eminiscian ce l-am ales drept titlu al acestor note exprimă cum nu se poate mai bine esenţa, felul de a fi al miruiţilor cu harul lui Dumnezeu bărbaţi din dinastia Densuşianu (Pop). – Bizanţiu, tatăl, Aron şi Nicolae, feciorii parohului de Densus din maica Sofia şi Ovid, fiul lui Aron – ba chiar parcă ar fi fost scris ca pentru a răsplăti obolul fără de preţ, adus de aceşti fără de pereche iubitori de neam şi de ţară la învieţui rea şi însufleţirea Spaţiului şi Timpului Fiinţei naţionale din începuturile imemoriale până în nemurire. Iar Nicolae ar merita în mod special o astfel de răsplată, cel puţin în acest moment când se împlinesc nouă decenii (sfântul şi magnificul număr 9 elo g iat în opera densuseneană!) de la trecerea sa în nefiinţă, dată care ar fi trebuit să se constituie într-un prilej de însufleţire şi cugetare cel puţin patriotice, dar care, iată, a rămas, ca şi multe alte lucruri de preţ ale noastre, într-un con de umbră şi de uitare.

S-a fost spus şi scris, despre Nicolae Densuşianu, că el, ca şi Eminescu, de altfel, decât care era cu doar doi ani mai în vârstă, a intenţionat să edifice, prin opera sa, un monument patriei. Ce deosebire razantă de scopurile unui Ovidiu, sau ale unui Puşkin, care urmăreau, întâi de toate, facerea unui monument propriei persoane! Şi totuşi, mi se pare că nu acesta este adevărul adevărat despre el. Ar fi fost prea puţin pentru dânsul, ca şi pentru Eminescu. Nu mă tem să cred, că intenţia lor fundamentală era mult mai mare şi mai serioasă: ei doreau să lase o operă care să se constituie într-un fel de sistem de securitate naţională. Aşezat la răscruce de drumuri continentale, dar mai cu seamă de interese politice, economice şi militare, neamul nostru a fost (şi mai rămâne) mereu raptuit, mereu ameninţat de dezintegrare teritorială. Cum să-ţi asiguri securitatea într-un astfel de păienjeniş politic? Şi mai ales în contextul felului nostru de a fi, în care organele menite să apere aşezarea politică, statală şi administrativ-teritorială a naţiunii, luptă mai mult împotriva concetăţenilor decât a duşmanilor acestora. Densusianu şi Eminescu înţelegeau un lucru, pe care l-au priceput, poate, numai americanii. Aceştea din urmă, precum se ştie, abordează securitatea naţională ca pe o operă care se înfăptuieşte departe de hotarele ţării, uneori chiar prin anexări de teritorii străine, care presupune nu atât paza unor stâlpi de graniţă, cât cucerirea unor spaţii ideologice, culturale, spirituale. Împresuraţ i de-a lungul istoriei, noi nu am avut şi nici nu avem şansa extensiunii spaţiale a sistemului de protejare. Singura noastră posibilitate e de a ne extinde în timp, în profunzimile rădăcinilor pe care trebuie, suntem datori să le alimentăm cu spiritul nost ru întru a le întări ca să ne rămână arborele pe locul său cel menit. În aceasta şi constă diferenţa fundamentală între istoriografia noastră şi aceea a marilor puteri. Istoricii lor au misiunea să legitimeze rapturile, ai noştri au datoria să vegheze la p uţinul ce ne-a mai rămas. Astfel că istoria, cultura, creaţia în general reprezintă pentru noi mijloace de adăpostire fiinţială, elemente ale fortificaţiilor securităţii naţionale, alături de cucerirea/construirea unui spaţiu informaţional epifenomenal car e să ne legitimeze şi să ne protejeze.>>>>>continuarea aici>>>

h1

Artur Silvestri: “Dacia germanică”

aprilie 27, 2007

Activitatea, cu indiscutabile merite în eseul filozofic şi în istoria culturii, a lui Antonie Plămădeală tradusă în contribuţii de o valoare înaltă, se organizează, deci, într-o direcţie inedită metodologic însă nu mai puţin valabilă şi chiar salutară la noi. „Pagini dintr-o arhivă inedită” (1984), „Lazăr-Leon Asachi în cultura română” (1985), „Lupta împotriva deznaţionalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar” (1986), „Românii din Transilvania” (1986), „Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939″ (1987) sunt deopotrivă cercetări de istorie politică şi culturală, biografie, portret caracterologic şi ediţie de text inedit, alcătuind o formulă literară – de o izbitoare noutate mai întâi prin metodă – ce combină restituirea de arhive ignorate şi comentariul istoriografic în gust eseistic şi rapsodic, proprie acestui autor cu înzestrare nativă în speculaţia înaltă de idei.

Căci, într-un fel, Antonie Plămădeală şi-a creat propria specie, căutând să se exprime cât mai nimerit atât sub raportul sensibilităţii cât şi al conformaţiei intelectuale; acestea, până la urmă, sunt ediţii masive însoţite de studii erudite şi de nenumărate note lămuritoare care cresc de pretutindeni ca o vegetaţie luxuriantă ce definesc un fel de a fi şi o structură a personalităţii repede pricepătoare, impresionantă prin ştiinţa de a formula elocvent şi memorabil. Geniul formulei crescând nu din calcul ci din instinct (căci Antonie Plămădeală are, ca şi Petre Pandrea, pasiunea ideilor trăite) indică o consumpţiune extraordinară şi, deopotrivă, o educaţie a sensibilităţii, ceea ce rezultă de aici fiind adevărate elaboraţii ce impun prin rigoare şi printr-un spirit de geometrie şi abia mai apoi prin stilul strălucit. În fond, opera ce rezultă este o continuă supunere a vocaţiei eseistice la necesitatea, înţeleasă şi ea, a datoriei şi capătă o pronunţată coloratură etică, de altminteri explicabilă prin formaţie şi prin ţinuta tipică, de intelectual român excepţional, unde criteriul moral este hotărâtor. Moldav prin sensibilitate, Antonie Plămădeală este transilvan din simţul datoriei.

Asfel încât genul inedit al „paginilor dintr-o arhivă ignorată” nu-i doar un ideal eseistic, capabil să traducă într-o specie „de frontieră” o individualitate neîncăpătoare în canoanele strâmte, ci şi un obiectiv etic şi o concluzie de intelectual cu program. Căci, din acest unghi peren, esenţial este>>>continuarea aici>>>

h1

Pr. Iulian Gavriluţă: “Teologia zamolxiană, Kogaionul şi specificul românesc unic”

aprilie 27, 2007

Orice am face. Ori cine am fi, oriunde şi oricand ne definim prin acestea trei: HRISTOS, APROAPELE ŞI ROMÂNIA, pe coordonatele lor creştem sau descreştem

Lucrarea de faţă, vrea să arate predispoziţia neamului nostru la îmbrăţişarea unică a creştinismului. Şi de unde unică? Din faptul ca suntem moştenitori ai unui neam străvechi(cca. 4578 de ani), cu o credinţă henoteistă (într-o divinitate unică, revelată – ca şi evreii), cu o înţelepciune şi vitejie aparte. Vom prezenta pe scurt aceste baze şi rădăcini puternice pline de înţelepciune, isteţime şi frumos, rămânând ca în altă ocazie să reluăm mai pe larg şi mai în adânc aceste demonstraţii. Afirmăm ca o concluzie temeinică: coordonata dacică mai mult decât cea romană este esenţa sufletului românesc.

Motto: „Cine nu ştie ce este, pentru ce este, de unde vine şi încotro merge, este un zero absolut, care vine din zero absolut şi se îndreaptă tot spre un zero absolut – adică un nimeni enorm!”

· Pr.Iulian Gavriluţă, “Cugetări duhovniceşti” – Jurnal teologic I

    • _________________________________________________________

(I). Introducere

Până în a doua jumătate a mileniului al II lea I.Hs., triburile trace, dordonii fondează Troia, tracii ahei şi dorienii făuresc lume greacă, iar traco ilirii ajung în Italia de azi[1] Până în mileniul al III lea se vorbeşte de „ pretraci”, după aceasta dată şi ce mai mare parte a primei jumătăţi a mileniului II lea sunt numiţi„traci străvechi”, iar locuitorii spaţiului Carpato-Dunărean de la sfârşitul epocii bronzului până la Hallstatul mijlociu, cca sec. XIV-VIII Î.Hs, în denumirea de „ geto-daci vechi”. Începând cu secolul al VII lea Î.Hs., se poate vorbii despre geto-daci, respectiv geţii de la Dunărea de Jos. În sfârşit din secolul al VII lea până la începutul sec. I I.Hs şi de dacii din Transilvania, Crişana şi Banat.[2] Din „ Honograful” scris de Caldei la anul 3360 de la Creaţie (pe vremea lui Avraam Patriarhul)tradus în limba greacă de Gheorghe Chedrinul din Constantinopol la anul 1000, iar în chirilică în anul 1837, se desprinde pomenirea neamului strămoşilor noştri. Dacă anul I al lumii este considerat anul ieşirii lui Adam din Rai şi anul 2572, anul cînd Noe împarte lumea fiilor săi, atunci putem zice că avem prima menţionre a „firului roşu” a străvechilor noştri strămoşi. În capitolul 10 din Facere, Biblia pomeneşte nemul lui Iafet (fiu al lui Noe din care se trag strămoşii noştri dacii) care primeşte moştenire actuala Europă. Mai departe descendenţii lui Iafet, Magog-sciţii, Tiras-tracii moştenesc astfel bătrânul continent în întregimea sa. A doua pomenire în Biblie este la Cartea II Macabei capitolul 4, 47 unde se spune: ” Şi pe Menelau, capul a toată răutatea. L-a scos nevinovat; iar pe nenorociţii aceia care măcar şi la sciţi, de şi-ar fi spus pricina s-ar fi slobozit nevinovaţi…” [3]

În concluzie, prima menţiune a strămoşilor noştri este datată acum 4578 de ani(2572+2006=4578), iar a doua menţionare este de 2181 ani (2006+175=2181), deoarece Cartea II Macabei a fost scrisă aproximativ între anii>>>continuarea aici>>>

h1

Dr. Z. Cârlugea despre “ Mişcarea Zalmoxiană ”

aprilie 27, 2007

Studiile mele va asigur ca sunt solide si ca ele nu tin de conjuncturi! Nici cele de critica/eseistica, nici cele de dacologie. Despre MISCAREA ZALMOXIANA, initiata (si) de noi la Tg. Jiu in 1995, printr-un Simpozion national, vom avea, probabil, timp sa vorbim si sa citim. Nu e o jucarie, nu e o distractie festivaliera, ci ceva de tot interesul. Care nu prea place spiritului inertial academic. S-au spus aci multe nazbatii, care ma distreaza (dar care si fac rau…) insa exista si lucruri de tot interesul (chiar cercetatorii straini o spun).

Eu nu ma mai impac azi cu remarca bietului cronicar de acum 300 de ani cum ca „de la Ram ne tragem”, reluata de SCOALA ARDELEANA (in conjuncturi justificate). Nu venim de niciunde, suntem aici de mii de ani,oarecum amestecati in creuzetul Carpati-Dunarea de Jos,iar o parte din semne, desi au iesit la iveala, sunt prost citite… In sfarsit, voi da o carte si pe aceasta tema (de la latinismul istoriografic la dacismul romanticilor si teoria continuitatii de mai tarziu)…

Acum va intreb daca ati parcurs cartea „De la Zamolxe la Iisus Hristos”, de preot cercetãtor istoric DUMITRU BALASA (decedat in dec. 2002, unul dintre fruntasii miscarii daciste de dupa 1989)… Acelasi autor a scris: DACII DE-A LUNGUL MILENIILOR sau TARA SOARELUI sau ISTORIA DACOROMANIEI ori MARELE ATENTAT AL APUSULUI PAPAL IMPOTRIVA POPORULUI ROMAN…(ultimele doua aparute la Buc. cu prefete semnate de mine, bietul dacolog!).Sunt documentare de toata lauda ale celui care a fondat la Tg. Jiu revista ZALMOXIS (1996) si DOKIANA la Dragasani…

Oricum, „miscarea zalmoxiana” (botezata astfel de mine prin 1995) nu trebuie lasata pe mana amatorilor, dar nici la indemana „academismului” scortos, depasit… Trebuie un echilibru in toate. Trebuie>>>continuarea aici>>>

h1

Dr. Diana Nedelcea: “Tracia era patria orfismului” – fragment din studiul “Începuturile creştinismului pe ambele maluri ale Dunării”

aprilie 27, 2007

TRACIA ERA PATRIA ORFISMULUI

fragment din studiul ” Inceputurile crestinismului pe ambele maluri ale Dunarii „

Biserica este „maica spirituală a neamului, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat” 1). O definiţie care poartă amprenta genialităţii lui Eminescu, deosebit de actuală, în condiţiile în care românii, necuprinşi de-a lungul istoriei, în graniţele fireşti ale neamului, au văzut în biserică instituţia ocrotitoare şi călăuzitoare, care le–a menţinut speranţa şi unitatea în „cuget şi-n simţiri”. Orice istorie a acestei instituţii cuprinde şi religia şi viaţa religioasă a conaţionalilor noştri, indiferent de spaţiul geografic locuit .

Preotul prof. dr. Mircea Păcurariu, renumit teolog şi istoric al Bisericii naţionale, formulează o definiţie unanim acceptată: „Istoria Bisericii Ortodoxe Române este disciplina teologică şi istorică – în acelaşi timp – care cercetează critic şi înfăţişează sistematic viaţa creştină la români şi dezvoltarea pe care a luat-o Biserica românească în cursul veacurilor, în toate locurile care alcătuiesc Patria noastră, precum şi raporturile ei cu celelalte Biserici şi confesiuni creştine” 2)

Componentă esenţială a culturii traco-geto-dace, religia a fost obiect de studiu pentru o serie de cercetători, de la Herodot la Mircea Eliade. Vasile Pârvan vorbeşte de elemente precreştine în cadrul protoistoriei Daciei 3). Etnogeneza tracilor are loc într-un spaţiul geografic întins, de la Marea Egee până la Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani. Despre religia tracilor şi geto-dacilor avem ample mărturii. Herodot este primul mărturisitor: „Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zalmoxis – divinitatea lor pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleisis[…]. Ei nu recunosc alt zeu afară de al lor 4). Mircea Eliade amendează opinia lui Herodot, Zalmoxis şi Gebeleizis fiind două divinităţi distincte: „Structurile lor sunt diferite, cultele lor nu seamănă [···]Zalmoxis n-are nimic din atribuţiile unui zeu al furtunii” 5). Mai târziu, observă Mircea Eliade, Posidonius şi Strabon identifică zeul Zalmoxis cu marele preot: „Pe scurt, cultul lui Zalmoxis este dominat de un mare preot care trăieşte solitar pe vârful muntelui, fiind totodată asociatul şi sfetnicul regelui; acest cult este pitagoricean pentru ca exclude mâncărurile din carne. Nu ştim în ce măsură structura iniţiatică şi eshatologică a «misterului» lui Zalmoxis mai supravieţuia în epoca lui Strabon. Dar autorii antici vorbesc despre anumiţi eremiţi şi oameni religioşi şi probabil că aceşti «specialişti ai sacrului» prelungeau tradiţia «misterică» a cultului lui Zalmoxis” 6).

Zalmoxis a rămas divinitatea supremă a daco-geţilor, întemeietorul unei religii iniţiatice, misterice, a unei „credinţe într-o post-existenţă în forme materiale analoage vieţii terestre–credinţă pe care o întâlnim şi la egipteni, la perşi, la celţi sau la germani – dovedeşte nivelul superior al gândirii religioase al daco-geţilor” 7).

Religia tracilor din sudul Dunării a trezit interesul şi curiozitatea grecilor, interferenţele între cele două culturi fiind astfel fireşti: „Primii greci (aheii) erau înrudiţi cu traco-geţii, provenind şi ei din zona carpato-danubiană şi chiar după relatările lui Homer, trăiau încă alături de comunităţi traco-gete (canonu din Triphylia). Era normal ca traco-geţii să-i fi influenţat în multe privinţe pe vechii greci (zeităţi comune, personaje legendare, tradiţii, obiceiuri )” 8).

Între cei şapte înţelepţi ai grecilor şi precursori ai filosofiei greceşti, Diogenes Laertios îi aşează şi pe tracii Zalmoxis şi Orfeu, „Credinţa în nemurirea sufletului este „proprie traco-geţilor, cu influenţe speciale asupra comportamentului acestora: curajul, lipsa fricii de moarte, eroismul. Dar şi cu>>>continuarea aici>>>

h1

” Chemarea străbunilor ” – atitudini si optiuni la scriitorii de azi

aprilie 27, 2007

Publicam aici , si vom continua sa o facem intotdeauna , mai multe opinii , puncte de vedere si creatii scriitoricesti  care ne arata ca ” scriitorii nu dorm ” ci percep ecouri ce sunt adeseori necunoscute pentru multi din cei ce sustin ca noi nu avem un viitor fiindca nu am avea un trecut . O lectura fara prejudecati a numeroaselor ” marturisiri de credinta literara ” aparute azi ne arata insa ca stratul ce atarna greu , chiar hotarator , in literatura romana si de ieri, dar si de azi , este stravechimea sau, asa cum o numise G. Calinescu ,in marea lui carte eretica  „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent ” , regresiunea inspre arhaic  .

h1

Dimitrie Grama, Danemarca: “Cuvinte despre străbuni”

aprilie 27, 2007

La fel ca si o mana de alti romani adevarati , eu cred ca stramosii nostri sunt unul din cele mai vechi popoare ale Europei si faptul ca la ora actuala inca nu ne cunoastem originea si evolutia neamului este o rusine . Sa nu uitam ca deja din antichitate , de cind geto – dacii au fost cuceriti de romani , istoria noastra a fost ” manipulata ” si falsificata de interesele veneticilor migratori , romanii la inceput , apoi slavii , germanii , maghiarii , turcii si acum , in final , englezii sau americanii . Din pacate si la ora actuala , in asa-zisa Romanie libera , interesele romanilor sunt secundare si cei care sunt alesi sa dirijeze , sa elucideze si sa coordoneze cultura si istoria romanilor , sunt urmasii „popoarelor conlocuitoare”, care ori fi ei ; unguri , turci , evrei , nemti, dar nu romani si daca este si vreun roman , acesta este intimidat de agresivitatea celorlalti , in numele ” democratiei ” . Apoi , luind in consideratie doar un fenomen simplu meteorologic, acum 15-20.000 de ani , Anglia si tot Nordul si Centrul Europei, erau acoperite de gheata si regiunea danuviana a reprezentat unul din cele mai optimale locuri de supravietuire si chiar prosperitate a fiintei umane de pe tot globul pamantesc . Noi nu trebuie sa cerem ingaduinta sau sa cersim acceptanta de la vreun ” savant ” englez , francez , evreu sau american . Ei sunt niste ignoranti cu privire la mostenirea noastra ca neam si ei isi apara cu o gelozie feroce istoria neamului lor , pe care noi trebuie sa o acceptam asa cum ei doresc si sa le admiram trecutul primitiv si barbar ! Nu , noi trebuie sa ne redescoperim, noi trebuie sa ne reindetificam si noi trebuie sa aratam lumii cine suntem . Strainii , atit cei din afara, cit si cei din tara ( profitori care folosesc numele de roman , doar ca un camuflaj , o masca dupa care se ascund , sa ne fure totul, inclusiv istoria ), nu au nici un interes in cautarea si dezvaluirea adevarului. Sa speram ca efortul unor oameni hotarati sa influenteze si sa insufleteasca>>>continuarea aici>>>

h1

Ioan Miclău, Australia: “Între Lupii Daciei”

aprilie 27, 2007

INTRE LUPII DACIEI STIU CA MA FACUSEM OM. Si erau vremurile acelea, imi amintesc bine, cand muntii cei tineri pe spinarea carora aveau sa creasca padurile, erau inca in clocot in burta Terrei. Stiu ce zic, si nu pentru ca doar citim azi in istoria scrisa, despre acea istorie nescrisa, ci prin faptul ca eram de fata cu haita mea de lupi. Si nu-i totuna cand vezi cu ochii, sau numai auzi cu urechile, fiindca auzim multe in lume de care te poti indoi a fi si adevarate. Dar in cazul de fata, nu vad ce ar castiga cineva sa se indoiasca de vorba mea, ca dacul a fost un lup. Cinstiti sa fim, la alte popoare oamenii sustin ca se trag din elefanti, soimi, tigri, lei, maimute. Sunt eu gresit ? Ba inca sa se fi auzit ce urlete scoteam cand ne razbea foamea. A ne sfasia intre noi, chiar lupi fiind toti, nu era ceva neobisnuit. Cum am simtit eu insa transformarea asta din lup in om, a fost o metamorfoza ceva mei inteligenta, nu numai chiar dupa vechiul basm, a te da de trei ori peste cap, si te vedea-i om in doua picioare. Nu, timpul nici nu-l masuram in acea vreme, asa ca zburasera cateva milenii pana a simti eu ca sub labele mele de lup, crapa coaja Terrei, si noii munti incepura sa-si arate limbile de foc. Te ardea nu altceva. Am rupt-o la fuga peste brazde si damburi, peste vai si pripoane si urland si rupandune unii pe altii cu coltii, dar mai ales cu ghearele. Lup sau om, de fapt tot fiinte sunt, iar setea si foamea trec deopotriva prin fiecare, si asta inca de pe vremea protozoarelor formara o lege pe care nimenea nu o poate schimba nici pana in ziua de azi, dar nici viitorul nu va incerca nici a visa macar s-o schimbe. Ce-i drept, e unica necesitate ce a ramas intacta, asa cum o zamislise Ziditorul vietii. Cea ce mi se parea mie insa un mare secret, desi inca lup eram, era un fel de a gandi, a mirosi spre un adevar greu de controlat si de stapanit deocamdata, si spre acest secret priveam in mintea mea, istoriceste vorbind, fiindca stapaneam doar noi, Lupii, spatiile carpato-euxene. Dar trebuia inca sa mai curga timp, gheturile topite la Nord sa se retraga spre Pontul Euxin, ca sa-mi pot croii insfarsit, drum spre Sarmisa. Aici la Sarmisa, era visul meu, deoarece padurile vechi azi, tocmai cresteau inalte si frumoase. Simteam ca exist, respiram, imi pipaiam labele paroase de lup, numai intre urechi, desigur foarte curios, simteam un impuls si sens cautarilor in spatiu. La Sarmisa valtoarea caldurilor se racise, desimea padurilor asigura linistea trecerii mele la starea de om. SI LUPUL DIN MINE SE FACU DAC. A ma transforma din nou in lup, e un secret ce nu-l divulg. Ce nu trebuie, oricum, uitat, e adevarul ca daco-roman inseamna o continuitate infinita, indiferent de transformarile prin care trece. Dacologia este deci istoria straveche a Romanului, in continua descoperire, si ceva in plus, tema versului asezat sub titlul>>>continuarea aici>>>

h1

Elena Armenescu : ” Soarele „

aprilie 27, 2007

Acum cand Soarele a inceput din nou (pentru a cata oara?) sa-si inalte orbita arcului de cerc vizibila din locul care noua ne-a fost harazit sa vedem prima oara lumina, este momentul optim unui bilant, unei sinteze.

El (Soarele) este martor al trecutului nostru indepartat si apropiat care ne framanta, care nu ne da pace noua, din nefericire prea putini, dar suficienti -daca am fi uniti si ne-am implica – in mod public, incat gandurile noastre sa devina cuvinte rostite pentru milioane de oameni, auzite, intelese si acceptate de ei in asa fel incat sa ne urmeze in fapta.

Calea tacerii este rezervata unui grup regal si o exersam fiecare dintre noi, perioade mai lungi sau mai scurte, intrerupte de obligatiile inerente vietii si chiar de implicarea de care aminteam.

Binecuvantata este tacerea si ostracizarea gandurilor in colturile intunecate ale mintii, in pivnitele subconstientului, lasand armonia gandului bun si a imaginilor sacre sa ne colinde, sa ne induca acea traire interioara haruita cautatorilor de Adevar si Dreptate.

In teritoriul Adevarului se afla si trecutul nostru indepartat, radacinile noastre de vreri si aspiratii, de dorinta nestramutarii si totodata a stramutarii in spatii celeste, urmand necunoscutele cai destinate noua muritorilor/nemuritori.

Este stiut si dovedit in anii din urma cand oamenii acestor locuri (romanii) au impanzit pamantul, ca ei au plecat dar au luat cu ei, in inima si gandurile lor: meleagurile pe care s-au nascut, gradina bunicilor, basmele ascultate in copilarie, intamplarile, colindul adevarat cand s-au alaturat unei cete de copii si mergeau din casa in casa, oprindu-se sub ferestre si strigand:

-Buna dimineata la Mos Ajun…

Copil fiind fiecare credeam in ceea ce ne spuneau Parintii si Bunicii .

Acum, la varsta maturitatii, dupa ce am parcurs paginile de aur ale inteleptilor omenirii pe care ii consideram Parinti si Modele de urmat, suna ceasul care ne cheama pe fiecare dupa puterile si darurile sale la Fapta.

` Iata, vremurile noi de acum ne ofera timp si spatiu potrivit pentru a ne dovedi noi jarul ce reaprinde focul la lumina caruia sa se redescopere neamul care a dainuit milenii, sa-si recapete demnitatea si tinerii sa fie mandri de inaintasii lor.

Cred ca fiecare om cu energia lui fizica dar mai ales cu cea mentala inseamna mult pentru>>>continuarea aici>>>

h1

Rodica Elena Lupu: “Cetăţile dacice din munţi”

aprilie 27, 2007

Zona Orăştiei, ţinutul Orăştiei cuprinde satele de pe Valea Grădiştei şi Valea Geoagiului, precum şi pe cele de pe Valea Mureşului de la Şibot până la Simeria. Aşezările din această zonă sunt formate din sate adunate, cu străzi şi uliţele bine ordonate: fiind o zonă bogată, avem de-a face cu gospodării puternice. Casele sunt din piatră, lemn şi cărămidă. Cele mai vechi tipuri sunt cele construite în întregime din piatră, inclusiv acoperişul ca la Bâcâia, Geoagiu, Orăştioara, asemănându-se cu cele ale aromânilor din Peninsula Balcanică. Arta populară din zona Orăştiei cuprinde ţesături de casă, covoare, chindee, feţe de masă şi pernă, păretare, la care se adaugă obiectele de lemn: furci de tors, fuse, căuce, tipare de caş, sărăriţe din coajă de mesteacăn, linguri. Se apreciază că arta populară specifică Orăştiei atinge o mare măiestrie şi un rafinament deosebit. Cojoacele din zona Orăştiei rămân până astăzi printre cele mai valoroase realizări ale cojocăriei din ţara noastră. Folclorul muzical şi coregrafic din zonă este bogat reprezentat prin obiceiul căluşerilor, „învârtite” şi „bătute”. Arhitectura bisericească este reprezentată de monumentele din comuna Geoagiu, comuna Balşa şi Rapolt.

Trenul goneşte pe magistrală spre Capitală, trecând pe lângă staţia de cale ferată Orăştie, oraş ale cărui împrejurimi sunt pline de istorie. De la revoluţie încoace cetăţile dacice din Munţii Orăştiei zac într-o delăsare cumplită ce nu li se poate imputa, tinzând spre degradare pe an ce trece fie din cauza drumurilor impracticabile, fie din cea a aventurierilor care alcătuiesc mafia aurului. Asta le este sortit celor trei cetăţi dacice: Costeşti-Cetăţuia, cunoscută prin importanta fortificaţie dacă de pe dealul Cetăţuia şi prin alte bogate urme ale civilizaţiei dace dinaintea cuceririi romane, Costeşti-Blidaru, care făcea parte din sistemul de întărituri din jurul Sarmizegetusei, al cărei plan este de inspiraţie greco-elenistică, datând din sec. I î.Hr., mărită şi întărită în sec. I d.Hr., în timpul lui Decebal şi Sarmizegetusa Regia, capitala statului dac în vremea lui Decebal, situată în apropierea satului Grădiştea Muncelului.

Dat fiindcă veni vorba despre strămoşii noştri, s-ar zice că, misterioşii Ainu, sunt urmaşii geto-dacilor. Una dintre cele mai stranii comunităţi umane de pe planetă este cea care locuieşte în insula Hokaido din nordul arhipelagului nipon, pierdută într-un areal strict asiatic. Cercetătorii se întreabă astăzi cum au ajuns strămoşii acestei comunităţi să se maturizeze într-un context geografic pur asiatic, deşi ei sunt creştini, ba mai mult, îşi păstrează tradiţiile şi credinţa geto-dacilor din zona Carpaţilor! Tipul Ainu n-are nici o trăsătură mongoloidă, dimpotrivă indivizii sunt înalţi, cu ochi albaştri, vânjoşi. Din rândul lor au fost recrutaţi samuraii, cunoscuţi pentru vitejia şi dispreţul lor pentru viaţă, asemănător geto-dacilor. Se ştie astăzi că teritoriul actual japonez a început să fie locuit cu cinci milenii î.Hr. Primul stat, constituit prin>>>continuarea aici>>>

_____________________________________

DACOLOGICA este o publicatie de informatie culturala cu caracter alternativ, creata in cadrul unui proiect experimental rezultat din colaborarea dintre ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU si ASOCIATIA SCRIITORILOR CRESTINI DIN ROMANIA. Revista cuprinde studii, puncte de vedere si ipoteze in tema istoriei stravechi a regiunii carpato-danubiene propuse de autori din toata lumea. Ea contine stiri, studii sau rezultate diverse obtinute prin investigatii pluridisciplinare (imbratisand cu precadere teme, personalitati si subiecte evitate de presa oficiala), opinii mai putin sau deloc cunoscute prin dezbaterile organizate intre ”figurile noului monopol” al informatiei si istoriografiei, propuneri de examinari si de studiu tematic ce nu patrund la suprafata vietii publice din cauza ignorantei sau rea-credintei, puncte de vedere noi avand caracter de ipoteza sau de examen de laborator. Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui carturar roman, indiferent de locul unde se afla, de domeniul de exercitare practica si de „palmaresul” profesional.Textele propuse se trimit la adresa de email:dacologica@gmail.com