h1

Alexe Rau: “Sfinte firi vizionare – la 90 de ani de la moartea lui Nicolae Densuşianu”

Aprilie 27, 2007

Versul eminiscian ce l-am ales drept titlu al acestor note exprimă cum nu se poate mai bine esenţa, felul de a fi al miruiţilor cu harul lui Dumnezeu bărbaţi din dinastia Densuşianu (Pop). – Bizanţiu, tatăl, Aron şi Nicolae, feciorii parohului de Densus din maica Sofia şi Ovid, fiul lui Aron – ba chiar parcă ar fi fost scris ca pentru a răsplăti obolul fără de preţ, adus de aceşti fără de pereche iubitori de neam şi de ţară la învieţui rea şi însufleţirea Spaţiului şi Timpului Fiinţei naţionale din începuturile imemoriale până în nemurire. Iar Nicolae ar merita în mod special o astfel de răsplată, cel puţin în acest moment când se împlinesc nouă decenii (sfântul şi magnificul număr 9 elo g iat în opera densuseneană!) de la trecerea sa în nefiinţă, dată care ar fi trebuit să se constituie într-un prilej de însufleţire şi cugetare cel puţin patriotice, dar care, iată, a rămas, ca şi multe alte lucruri de preţ ale noastre, într-un con de umbră şi de uitare.

S-a fost spus şi scris, despre Nicolae Densuşianu, că el, ca şi Eminescu, de altfel, decât care era cu doar doi ani mai în vârstă, a intenţionat să edifice, prin opera sa, un monument patriei. Ce deosebire razantă de scopurile unui Ovidiu, sau ale unui Puşkin, care urmăreau, întâi de toate, facerea unui monument propriei persoane! Şi totuşi, mi se pare că nu acesta este adevărul adevărat despre el. Ar fi fost prea puţin pentru dânsul, ca şi pentru Eminescu. Nu mă tem să cred, că intenţia lor fundamentală era mult mai mare şi mai serioasă: ei doreau să lase o operă care să se constituie într-un fel de sistem de securitate naţională. Aşezat la răscruce de drumuri continentale, dar mai cu seamă de interese politice, economice şi militare, neamul nostru a fost (şi mai rămâne) mereu raptuit, mereu ameninţat de dezintegrare teritorială. Cum să-ţi asiguri securitatea într-un astfel de păienjeniş politic? Şi mai ales în contextul felului nostru de a fi, în care organele menite să apere aşezarea politică, statală şi administrativ-teritorială a naţiunii, luptă mai mult împotriva concetăţenilor decât a duşmanilor acestora. Densusianu şi Eminescu înţelegeau un lucru, pe care l-au priceput, poate, numai americanii. Aceştea din urmă, precum se ştie, abordează securitatea naţională ca pe o operă care se înfăptuieşte departe de hotarele ţării, uneori chiar prin anexări de teritorii străine, care presupune nu atât paza unor stâlpi de graniţă, cât cucerirea unor spaţii ideologice, culturale, spirituale. Împresuraţ i de-a lungul istoriei, noi nu am avut şi nici nu avem şansa extensiunii spaţiale a sistemului de protejare. Singura noastră posibilitate e de a ne extinde în timp, în profunzimile rădăcinilor pe care trebuie, suntem datori să le alimentăm cu spiritul nost ru întru a le întări ca să ne rămână arborele pe locul său cel menit. În aceasta şi constă diferenţa fundamentală între istoriografia noastră şi aceea a marilor puteri. Istoricii lor au misiunea să legitimeze rapturile, ai noştri au datoria să vegheze la p uţinul ce ne-a mai rămas. Astfel că istoria, cultura, creaţia în general reprezintă pentru noi mijloace de adăpostire fiinţială, elemente ale fortificaţiilor securităţii naţionale, alături de cucerirea/construirea unui spaţiu informaţional epifenomenal car e să ne legitimeze şi să ne protejeze.>>>>>continuarea aici>>>

Anunțuri