Archive for iunie 2007

h1

„IZVOARE NECONVENŢIONALE“ – Emil Poenaru: „Dacii Nemuritori“ pe Columna lui Traian

iunie 3, 2007

„Rareori arta unui popor învingător, celebrându-şi propria victorie, a ştiut să găsească accente de atât de nobil respect pentru cei învinşi. Nu mai vorbim de străvechile arte, egipteană şi asiriană, care cu o cruzime barbară se complac să reprezinte în chip cât se poate mai ruşinos şi mai ridicol măcelul şi fuga celor învinşi. Nu mai vorbim de naivele reprezentări medievale, dar însăşi marea noastră artă italiană nu a ştiut să dea cinste duşmanului cu o nobleţe atât de generoasă. Marii pictori veneţieni, reprezentând pe pereţii palatului ducal gloriile Serenissimei, nu se reţin de a da duşmanului, ca singur atribut, guri crispate de urlet şi corpuri care se rostogolesc la pământ” (Roberto Paribeni).

Autorii antici îi numeau pe daci „nemuritori” pentru faptul că ei se credeau a fi astfel. Şi în adevăr, ei sunt nemuritori ca zestre etnică, fiind unul dintre cele două puternice rădăcini care au fuzionat în trunchiul poporului român.
Pentru amintirea istorică ei sunt nemuritori şi datorită faptului că au fost imortalizaţi prin opera Columnei.

Ca personaj colectiv al acestei opere, dacii sunt înfăţişaţi în ipostaze de mare demnitate, posesori ai unor înalte virtuţi morale,
>>>>>continuarea aici>>>>>

h1

„IZVOARE NECONVENŢIONALE“ – Pr. prof. dr. Ion Ionescu: „Pielm“

iunie 3, 2007

Pe tot cuprinsul daco-român se foloseşte în limba vorbită cuvântul pielm, cu înţelesul „aluat, cocă, plămădeală, amestec subţire făcut din făină de grâu şi din apă, cu care se ung unele aluaturi înainte de a fi băgate în cuptor1, sau, făină de grâu, de porumb etc. (de cea mai bună calitate)“2, înregistrat în dicţionarele limbii române cu „etimologie necunoscută“3.
Cuvântul respectiv este atestat şi de Biblia de Ia Bucureşti, 1688: „Şi coapseră pielmul ce l-au scos din Eghipel, turte de azime în spuză“ (48, 1/14, 1/27) sau ,Au adus … vase de lut şi grâu şi orz şi făină şi pielm“ (229, 2/34). Cuvântul îl foloseşte şi Antim Ivireanul în Didahii, atunci când critică societatea feudală a timpului său: „Caut la faţa Sarei, plină de pielm (=făină albă). Văd şi faţa muierii de acum, plină de fleacuri drăceşti“.
Pentru explicarea originii cuvântului discutat, apelăm la cunoscutul dicţionar al lui Julius Pokorny4, în care se menţionează rădăcina indo-europeană:. pel-, pele- (giessen. fliessen = a vărsa, a curge), în formaţii cu n;-, întâlnit în lat. Pollen, -inis, polen, -polnes (sehr feines Mehl = făină foarte fină), pollenta f. (Gerstengraupen = arpacaş); lat. Pelene (Herd = vatră de copt); lett. pelni, plene (Weise Asche auf Kohlen = cenuşă albă pe cărbuni).
În formaţia pel-men, pel-îo, înseamnă Haut, Huile = piele, înveliş, învelitoare, coajă, pojghiţă (de făină coaptă) şi îl întâlnim şi în greacă: pelma (= talpă). În formaţia pl-no, plonx. pion (Ebene = câmpie) îl întâlnim şi în slavă. În limba română, cuvântul pielm este>>>continuarea aici>>>

h1

„SARMIS“ – o nouă revistă de studii dacice

iunie 3, 2007

A luat fiinta revista electronica de studii dacice „SARMIS“, editata de asociatia culturala cu acelasi nume. Articolele lunii mai:

Nr. 6: Adrian Lesenciuc, Unitatea lingvistica sud-est europeana. Argumente ale continuitatii

Nr. 7: Ion Horatiu Crisan, Zeitati geto-dace cu atributii vindecatoare

Nr. 8: Dan Romalo, Are « Sarpele Fantastic » tomitan analog istoric?

Nr. 9: Aurora Petan, Incercari de localizare a cetatii Helis

Nr. 10: Vasle Boroneant, Originile românilor. Partea I: proto-tracii

Va asteptam la www.sarmis.org

Aurora Petan, redactor-sef

h1

RECITIRI – dr. Napoleon Săvescu: „Onoare memoriei lui Nicolae Densuşianu“

iunie 3, 2007

„Dacia Preistorica” este o protoistorie a Daciei, este de fapt prima si singura de acest fel, o lucrare plina de mitologie si de filologie, care la aparitia sa ( postuma: 1913) desteapta o admiratie si un entuziasm nemarginit, dar si mari gelozii, care au dus pana la negarea valorii acesteia de citva „eruditi” care nu puteau accepta calcarea in picioare a mitului originei noastre romane. Sa nu uitam ca anul 1871 a fost acela in care Alexandru Odobescu instituia, prin Societatea Academica (precursoarea Academiei Române de mai tirziu), un premiu pentru cea mai buna lucrare asupra popoarelor care au locuit tarile române de la stinga Dunarii, inainte de cucerirea acestor tari de catra romani. Atras de acest subiect, si atunci controversat, studentul Grigore Tocilescu il va prezenta la Praga ca teza sa de doctorat. In anul urmator el va inainta la Societatea Academica teza sa si va obtine premiul. In 1880 va apare si cartea sa „Dacia inainte de Romani” in care el a folosit din abundenta lucrarea invatatului sas Carl Gooss „Cronica descoperirilor arheologice din Transilvania” cat si „Schite despre istoria culturii preromane a bazinului mijlociu al Dunarii”. El va folosi interpretarile si concluziile gresite ale lui Gooss si, totusi, contemporanii lui, ca si altii mai tarziu, il vor aprecia.Totusi C.I Istrate in prefata de la editia 1913 la „Dacia preistorica” spune la pagina LIII despre Tocilescu : „faptele adunate acolo sunt puse ca obiectele dela un colectionar, care aduna fara ca sa fie bine orientat.” Mult mai serios decat Tocilescu va fi I Andriesescu care isi va lua doctoratul la Iasi cu o „Contributie la Dacia inainte de Romani, 1912”, tratand amanuntit si constiincios chestiunea neoliticului din Dacia. Insfarsit il vom avea pe Vasile Parvan>>>>>continuarea aici>>>>>

h1

PERSPECTIVE – Artur Silvestri : „ Eminescianitatea “

iunie 3, 2007

Ideea de a se întruchipa într-o prezenţă terestră un conţinut comun de viaţă istorică şi de înrudire în atitudine nu-i fără un reazem şi, la drept vorbind, se confirmă în nu puţine dintre situaţii. Origina este arhaică şi, deci, stăruind, însemnează că ne arată un Tipar şi o realitate incontingentă împotriva căreia nu se poate face nimic iar pentru a o preschimba ar fi nevoie de atât de mulţi ani încât, din perspectiva vieţii noastre istorice, seamănă cu infinitul. De fapt, acesta este totemul ce rezumă şi conservă, în forme adeseori simbolice, răspunsul autohton. Alţii au, în această materie, pe marii fondatori de state şi de religii şi evocă pe Budha, pe Mahomet, pe Confucius ori pe „Părinţii Fondatori“. Noi, fiindcă nu avem o statalitate de ilustraţie vizibilă prin expansiune ci întocmire tainică, aproape vegetală, şi nu am dezvoltat o religie a autohtonităţii, ilustrăm totul prin cicluri şi, decurgând de aici, prin simbol episodic. Nu odată însă, năzuinţa de a simplifica ne împinge la a restrânge formulând generic şi voim a include totul într-un fel de ieroglifă de mit colectiv, precum ar fi, ca să exemplific, „spaţiul mioritic“. Acesta este potrivit şi încăpător însă, legându-se de o anumită realitate antropologică cu, totuşi, final ipotetic, ar putea să fie, şi chiar şi este, circumscris cronologiceşte. „Mioriticul“ ar fi, deci, expresie de viaţă pastorală şi agrariană şi dincolo de marginile orânduirii sociale ce exprimă stăruinţa de la „talpa Ţării“ s-ar putea să se dilueze şi poate chiar, când se atacă prin împresurarea succesivă, să ne apară drept dispărută. Rezultă că, dispărând „ţărănimea“, mioriticul ar deveni>>>(fragment din vol. „Semne şi peceţi . Şapte lecţii de originism literar“>>>continuarea aici>>>>>

h1

DELIMITARI – Alexandru Nemoianu: „Gânduri la «Renaşterea Daciei» şi un Dialog cu «Neica Nimeni»?

iunie 3, 2007

Am citit ieri ceva intitulat “ Renasterea Daciei“. Nu stiam specific acest text semnat de Mircea Babes dar cele cu continut similar sunt peste tot.
Cateva lucruri.
Textul este de un tezism sfruntat. „Scoala de arheologie“ (?!) este considerata procuror, jurat si judecator, sentinta fara drept de apel. Asta venind din partea unei discipline (arheologia) eminamente speculativa si circumstantiala.
Mai mult. In „scoala de arheologie“ sunt inclusi strict cei care sustin o „anume“ teza si o „anume“ concluzie. Mircea Babes (MB) (un personaj traind intr-un cerc izilat si care are criterii si standarde fara legatura cu lumea mare si care individ, in plus, realmente sufera de un orgoliu patalogic) , cred ca nici macar nu baga de seama ca „scoala arheologica“ a fost folosita si abuzata , in fapt prostituata, de catre toate, absolut toate administratiile romanesti din , hai sa zic, 1839 incoace.
Nu ar fi nimanui de folos sa enumar nenumaratele citate trunchiate si inca si mai numeroasele ignorari deliberate ale unor pareri alternative pe care le-a facut Mircea Babes (M. B) in micul si pateticul sau pamflet. Nu are rost sa ridicam incidenta>>>>>continuarea aici>>>>>

h1

IPOTEZE – Ion Pachia – Tatomirescu : „Arutela – Arudela – Arudeal Ardeal“

iunie 3, 2007

ARUTELA / ARUDELA (TERRA ARUTELA / ARUTELIENSIS) – ARUDEAL / ARDEAL (ŢARA ARDEAL / ARDELENILOR)

Toponimul Ardeal este pelasgo-thraco-dac, adică valah, sau dacoromânesc-arhaic, desemnând provincia de centru a României, a Daciei, sau „centrala ţară de râuri / munţi“ a Cogaionului / Sarmizegetusei, marcată de Superiorul Olt (Allutua), de la izvoare şi până la „cetatea mică a aurului“, Arutela, vestita fortificaţie antică din Carpaţii Meridionali (ruinele-i aflându-se doar la câteva sute de metri în amonte de Cozia de azi), şi de Maris > Mureş, de la izvoare până la ieşirea în câmpie, la „cetatea mare a aurului“, Aradua (azi, Arad); ori, potrivit dicţionarelor, Ardealul (căruia i s-a creat, în cancelariile evmezice, latinescul „sinonim parţial“, Transilvania – cf. RArd, XII, 32) e «teritoriul cuprins între Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni», fostul «nucleu al statului sclavagist Dacia şi al Daciei Romane» (BLLD, 99). Această provincie, sau „ţară de râuri / munţi“ din inima Daciei (Dacoromâniei / României), Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal, «leagănul puternicei civilizaţii originale a bronzului» (PDac, 31), după cum ne încredinţează mai întâi V. Pârvan, s-a distins de-a lungul mileniilor prin atributul de provincie / „ţară-cetate-naturală“ cu munţi de aur şi de sare (aliment „indispensabil“), cu pâraie / râuri purtând aur în pietrişurile, în nisipurile, în prundişurile lor“, până în zilele noastre, în acest sens grăind şi mitologia autohtonă,>>>>>continuarea aici>>>>>

h1

„Chemarea străbunilor” – Vasile Barbu: „Dacul“

iunie 3, 2007

Dincolo de întunecimea acestor munţi păduroşi, acolo unde potecile sfiiciunii duc spre Kogaion, în timp ce inima vrea să spargă şi cele mai de fier piepturi – este crezul dac! Crez bântuit de tunete şi fulgere, de năvălitori sălbateci şi natura neiertătoare. Dar crez în Zamolxe şi nemurirea sufletului! In sclipirea din ochi şi mintea spiritului!

Căci el continuă în nori, în stele, într-o altă viaţă. Viaţă fără de dureri, fără urcuşuri şi coborâşuri, fără moarte şi fără săgeţi otrăvite.

E veşnicie în împărăţia Carpaţilor.

În imperiul zimbrilor dacici.>>>>>continuarea aici>>>>>

h1

BIBLIOGRAFIE – Doina Drăguţ: „Marile civilizaţii ale traco-geţilor“

iunie 3, 2007

General N. Portocală: „MARILE CIVILIZAŢII ALE TRACO-GEŢILOR”, Ed OBIECTIV, Craiova, 2006

„Un scrib scrie asupra ruinei cetăţii Lagash o lamentaţiune, care formează una din cele mai frumoase pagini ale literaturii sumeriene…” Este nevoie să aruncăm o scurtă privire asupra vechilor civilizaţii, spre a ne da seama de aşezările noastre şi de raporturile îndepărtate pe care le-am putut avea cu acele civilizaţii.

O premieră pentru Editura Obiectiv Craiova este cartea „Marile civilizaţii ale traco-geţilor” (care va avea şi un volum II, aşa cum ne asigură editorul).
În Cuvântul editorului ni se spune că lucrarea originală a apărut în anul 1932 şi deci se poate edita fără nici un fel de oprelişti, conform Legii care protejează timp de 70 de ani dreptul de autor. Volumul a fost publicat de Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, costa 80 de lei, era semnat de General N. Portocală şi purta titlul „Din PRE-ISTORIA DACIEI şi a vechilor civilizaţiuni”.
Volumul, editat sub titlul „Marile civilizaţii ale traco-geţilor”, cuprinde nouă capitole concepute de editor, pornind de la textul original la care a adăugat din abundenţă imagini, o parte de început semnată de Doina Drăguţ, intitulată „Soarta celor şapte minuni”, şi o parte finală constituită sub formă de anexe (Greaca veche – un dialect român; Sanscrita – limba… românilor vedici; Românii din… Nigeria!) semnată de prof. Tudor Diaconu.
Autorul declară că încă de pe vremea regelui Burebista (anii 60-48 î.Chr.), teritoriul Daciei „se întindea până în Moravia, Galiţia, Padolia şi Chersones, la nord şi est; până în Serbia de Vest, iar la sud trecea dincolo de Hemus, la Mesambria şi Apollonia”. Există probe arheologice şi toponimice care atestă că tracii au existat anterior până pe valea Oderului şi gura Vistulei.
Făcând adeseori referiri la extrase din lucrările „L’Italie Primitive” de Léon Homo şi „L’Humanité Prehistorique” de Jaques de Morgan, autorul (gen. N. Portocală) ne spune că Italia a fost „literalmente împopulată” de valuri de popoare venite din Europa Centrală în timp de circa 2.000 de ani. Aceste popoare au venit cu limba şi civilizaţia lor şi au adus „piatra lustruită, creşterea animalelor, înhumarea chincită (contractată); apoi arama, practica agriculturii; urmează bronzul şi incineraţia şi, în sfârşit, fierul, vasele mortuare bitronconice, decoraţiunea geometrică, svastica, fibula, brăţara”. Popoarele acestea cu o civilizaţie superioară, despre care vorbeşte autorul, erau popoarele etruscilor care erau de origine tracă. Suficiente probe toponimice, în această privinţă, ne dă şi>>> continuarea aici >>>

h1

STUDII – Adrian Creţu : „O temă importantă: «Renaşterea dacică în literatura român㻓

iunie 3, 2007

Subiectul pe care vi-l propun relationeaza, conform cercetarilor mele, miscarea de renastere spirituala dacica in literatura romana si, mai exact, de un anumit an extrem de important in acest sens, 1921, cand Lucian Blaga publica 3 materiale esentiale pentru receptarea dacismului pe aceste meleaguri.
Titlul tezei mele este „Renasterea dacica in literatura romana. Momentul Lucian Blaga-1921„, in care investighez cronologic o anumita categorie de scriitori romani, de la B.P. Hasdeu, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Mircea Eliade etc, in a caror evolutie spirituala isi face simtita prezenta, la un moment dat, o izbucnire intermitent-magmatica a substratului dacic (Mircea Eliade declara in Jurnalul sau: „La rastimpuri ma apuca pasiunea Daciei si a lui Zamolxis. Ma reintorc atunci la textul lui Herodot, citit si recitit de de vreo 30-40 de ori pana acum, la celelalte marturii marunte despre credintele getilor…”; aceeasi reactie o avea si Eminescu, marturie fiind scrisorile sale catre Veronica Micle).

Comunicarea stiintifica pe care o propun se concentreaza pe 3 texte extrem de interesante ale lui Lucian Blaga, publicate, intamplator sau nu, in 1921: volumul de poezii Pasii Profetului, articolul Revolta fondului nostru nelatin (in ziarul Gandirea, continuat mai tarziu de un alt articol, Getica, aparut in 1943 in revista sibiana Saeculum , in care comenta monumentala lucrare a lui V. Parvan) si piesa de teatru>>>>>continuarea aici>>>>>

h1

Dumitru Bădilă : „ Scrierea de la Turdaş, cea mai veche scriere din lume“

iunie 3, 2007

Pe la 5500, vechii europeni din Europa central-rasariteana au dezvoltat un sistem de scriere, cu circa doua mii de ani inaintea egiptenilor ori a sumerienilor. Totusi, spre deosebire de aceste popoare, scrierea vechilor europeni nu servea unor scopuri economice, juridice sau administrative. Scrierea „veche europeana“ era o scriere sacra, aparuta in urma unei indelungi folosiri a unor semene grafice incarcate de un simbolism particular; aparitia acestei scrieri este strins legata de cultul dezvoltat al divinitatii feminine. Aceste semne sint, in sens pur etimologic, hieroglife sau semne sacre.
Marija Gimbutas

Cele mai vechi descoperiri ale unor obiecte purtind semne de scriere au fost facute cu mai mult de un secol in urma, la Turdas, un sit apartinind fazei timpurii Vinca din Transilvania. De abia un secol mai tirziu, in 1961, s-au descoperit la Tartaria (o asezare nu departe de Turdas, in judetul Alba) trei placute de lut ars cu o scriere care a stirnit un deosebit interes. Citiva eruditi le-au comparat cu semnele sumeriene cunoscute ori le-au banuit a fi derivate din acestea. Cronologia oferita de datarile cu radiocarbon era ignorata. Astfel M.S.F. Hood considera ca placutele de la Tartaria ar fi fost „o imitatie incomprehensibila a unor semne de scriere apartinind>>>>>continuarea aici>>>>>

 

h1

BIBLIOGRAFIE – Gheorghe Şeitan: „Zalmoxis în cântecul bătrânesc“, un comentariu de V. Brilinsky

iunie 3, 2007

Apărută la editura Cronicarul din Tulcea, lucrarea lui Gheorghe Şeitan vine să adâncească o legătură peste veacuri dintre spiritualitatea geto-dacilor şi tradiţiile româneşti neaoşe reprezentate prin cântece bătrâneşti.

Titlul complet al studiului de faţă ar fi trebuit să fie mai degrabă „Zalmoxis în cântecul bătrânesc Toma Dalimoş“, pentru că cea mai mare parte a paginilor sunt scrise asemenea unor comentarii la textul acestui cântec.

Cititorul s-ar putea întreba, ce are în comun zeul dacilor cu popularul erou al baladei pe care elevii o studiază la nivel gimnazial. Răspunsul autorului rezultă dintr-o nouă teorie amodului de abordare a cântecelor bătrâneşti pe care le scoate în afaran sferei folclorice, dându-le în acelaşi timp o înclinaţie preponderent mitologico-spirituală.

Cântecele bătrâneşti ale românilor sunt, în opinia aceluiaşi autor, legile cântate ale geţilor fără ca ele să aibă un conţinut istoric. Ele nu sunt o creaţie umană, ci una de inspiraţie divină transmisă geţilor prin intermediul unor mari iniţiaţi în misterele lui Zalmoxis, oameni extrem de calificaţi specialişti ai sacrului. Cântecul Toma Dalimoş oferă în opinia lui Gheorghe Şeitan, pentru prima dată posibilitatea de a privi din interior mistica getică>>>>>continuarea aici >>>>>