h1

Alexe Rau: „Sfinte firi vizionare – la 90 de ani de la moartea lui Nicolae Densuşianu”

Versul eminiscian ce l-am ales drept titlu al acestor note exprimă cum nu se poate mai bine esenţa, felul de a fi al miruiţilor cu harul lui Dumnezeu bărbaţi din dinastia Densuşianu (Pop). – Bizanţiu, tatăl, Aron şi Nicolae, feciorii parohului de Densus din maica Sofia şi Ovid, fiul lui Aron – ba chiar parcă ar fi fost scris ca pentru a răsplăti obolul fără de preţ, adus de aceşti fără de pereche iubitori de neam şi de ţară la învieţui rea şi însufleţirea Spaţiului şi Timpului Fiinţei naţionale din începuturile imemoriale până în nemurire. Iar Nicolae ar merita în mod special o astfel de răsplată, cel puţin în acest moment când se împlinesc nouă decenii (sfântul şi magnificul număr 9 elo g iat în opera densuseneană!) de la trecerea sa în nefiinţă, dată care ar fi trebuit să se constituie într-un prilej de însufleţire şi cugetare cel puţin patriotice, dar care, iată, a rămas, ca şi multe alte lucruri de preţ ale noastre, într-un con de umbră şi de uitare.

S-a fost spus şi scris, despre Nicolae Densuşianu, că el, ca şi Eminescu, de altfel, decât care era cu doar doi ani mai în vârstă, a intenţionat să edifice, prin opera sa, un monument patriei. Ce deosebire razantă de scopurile unui Ovidiu, sau ale unui Puşkin, care urmăreau, întâi de toate, facerea unui monument propriei persoane! Şi totuşi, mi se pare că nu acesta este adevărul adevărat despre el. Ar fi fost prea puţin pentru dânsul, ca şi pentru Eminescu. Nu mă tem să cred, că intenţia lor fundamentală era mult mai mare şi mai serioasă: ei doreau să lase o operă care să se constituie într-un fel de sistem de securitate naţională. Aşezat la răscruce de drumuri continentale, dar mai cu seamă de interese politice, economice şi militare, neamul nostru a fost (şi mai rămâne) mereu raptuit, mereu ameninţat de dezintegrare teritorială. Cum să-ţi asiguri securitatea într-un astfel de păienjeniş politic? Şi mai ales în contextul felului nostru de a fi, în care organele menite să apere aşezarea politică, statală şi administrativ-teritorială a naţiunii, luptă mai mult împotriva concetăţenilor decât a duşmanilor acestora. Densusianu şi Eminescu înţelegeau un lucru, pe care l-au priceput, poate, numai americanii. Aceştea din urmă, precum se ştie, abordează securitatea naţională ca pe o operă care se înfăptuieşte departe de hotarele ţării, uneori chiar prin anexări de teritorii străine, care presupune nu atât paza unor stâlpi de graniţă, cât cucerirea unor spaţii ideologice, culturale, spirituale. Împresuraţ i de-a lungul istoriei, noi nu am avut şi nici nu avem şansa extensiunii spaţiale a sistemului de protejare. Singura noastră posibilitate e de a ne extinde în timp, în profunzimile rădăcinilor pe care trebuie, suntem datori să le alimentăm cu spiritul nost ru întru a le întări ca să ne rămână arborele pe locul său cel menit. În aceasta şi constă diferenţa fundamentală între istoriografia noastră şi aceea a marilor puteri. Istoricii lor au misiunea să legitimeze rapturile, ai noştri au datoria să vegheze la p uţinul ce ne-a mai rămas. Astfel că istoria, cultura, creaţia în general reprezintă pentru noi mijloace de adăpostire fiinţială, elemente ale fortificaţiilor securităţii naţionale, alături de cucerirea/construirea unui spaţiu informaţional epifenomenal car e să ne legitimeze şi să ne protejeze.

Figură exponenţial-mesianică prin datul său, Nicolae Densuşianu s-a situat în albia acestui mod de abordare din chiar începuturile creaţiei sale istorice, în special în perioada elaborării monumentalului tratat despre revoluţia lui Horia, lucrare considerată de B. P. Haşdeu drept prima şi singura, la acel moment (1884), scriere pe deplin serioasă asupra istoriei moderne a românilor, iar N. Iorga îl aprecia drept „o monografie extraordinar de bine informată, care va rămânea şi ar merita să fie retipărită”. Demersul său istoric se producea, însă, în circumstanţele, când funcţiona deja în Europa o maşinărie, o adevărată industrie de informaţie şi propogandă antiromânească, întreţinută, în primul rând roeslerieni, dar şi de alte şcoli şi având o ontologie veche, cu rădăcini până la Lucaris şi chiar mai departe în timp. A te confrunta cu o asemenea reţea, neavând o diasporă influentă care să poată sensibiliza şi orienta favorabil opinia publică internaţională, nici o putere c onducătoare internă cu autoritate continentală, era posibil doar cu ajutorul unor argumente şi dovezi irefutabile. Drept care, pentru un istoric român, a aduna documente şi probe înseamnă mult mai mult decât a pregăti o temelie pentru actul de inducţie şi deducţie sau pentru alte proceduri şi metode de investigaţie, ordonare şi interpretare. A aduna documente în spaţiul nostru înseamnă a-ţi asigura existenţa ta, a copiilor şi a celorlalte generaţii de urmaşi. Aspectul acesta impune o cu totul altfel de resp o nsabilitate, una gravă, ritualică, mesianică. Din punctul acesta de vedere, istoricul de la Densus a dat dovadă de nişte calităţi şi de nişte capacităţi uneori supraumane. Într-o singură misiune, aceea din Ungaria, în care l-a trimis Academia Română, a ce rcetat 12 biblioteci şi 16 arhive, transcriind documentele găsite (inclusiv 20 manuscrise de cronici), iar la întoarcere le-a sistematizat, ordonat şi legat cu o scrupulozitate şi acurateţe monumentale, predând la Biblioteca Academiei 38 de volume de documente! Pe lângă faptul că toate documentele au fost transcrise de mâna lui, fiecare din ele este însoţit şi de un scurt rezumat critic (adnotare, cum zicem noi astăzi). Într-un interval de timp atât de scurt, mulţi dintre noi n-ar reuşi nici să citească aceste volume.

Pentru monografia despre Horia a adunat, de aceeaşi manieră, 28 volume de documente transcrise de mâna sa. Tot pe sub peniţa sa a trecut fiecare document din cele 6 volume masive de acte şi materiale de istoria românilor referitoare la perioada 1199-1575, publicate în colecţia Hurmuzaki. Remarcaţi : 6 volume tipărite! Manuscrisele vor fi alcătuit multe zeci de tomuri. Zeci de dosare/volume şi caiete de documente transcrise se adunau la fiecare din lucrările fundamentale elaborate de istoric: Originea şi importanţa istorică a cavaleriei române, Domnii glorioşi şi căpitanii celebri ai ţărilor române, Istoria militară a poporului român din cele mai vechi timpuri (neterminată), Războaiele lui Ştefan cel Mare, Independenţa bisericească a Mitropoliei r o mâne la Alba Iulia, Monumente pentru istoria ţării Făgăraşului ş.a. Nu mai vorbesc de imensa arhivă a proiectului, rămas neîmplinit, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi, în special, bibliografia şi materialele documentare, folclorice şi de altă natură ale proiectului „Dacia preistorică” – un număr incredibil de volume, dosare, vestigii ce alcătuiesc o întreagă bibliotecă – arhivă, o colecţie care, de obicei o adună şi o citesc multe-multe generaţii, necum un singur om în scurta sa viaţă. De num ele Densuşianu este legat un caz rarisim în istoria ştiinţei academice: el a fost ales membru corespondent al Academiei Române nu pentru lucrările scrise şi publicate, cum se face de obicei, ci pentru felul în care şi-a îndeplinit misiunea de cercetare şi c olectare a documentelor în bibliotecile şi arhivele din Transilvania şi Ungaria!

La această muncă uriaşă se adaugă memoria ieşită din comun, încât el prezenta un monumental Om – bibliotecă şi Om – arhivă. Nu întâmplător, atunci când a venit ceasul să fie căutat cineva care să-l suplinească pe Ion Bianu, patriarhul biblioteconomiei şi mai ales al bibliografiei româneşti, la postul de bibliotecar – arhivar al Academiei, alegerea a căzut, unanim, spontan şi cu entuziasm, pe Nicolae Densuşianu. Or, aplecarea spre ordine (în sensul vast al acestei categorii, căci o bibliotecă trebuie să fie, aşa cum a fost ea concepută la începuturile sale străvechi, imaginea concentrată a ordinei cosmogonice, universale) şi memoria sunt cele mai importante calătăţi ce trebuie să le întrunescă un bibliotecar -arhivar, iar în tradiţia bibliologică românească acestora le-a fost alăturată calitatea de bibliotecar – cărturar (în sensul de cercetare şi valorificare a colecţiilor). Nicolae Densuşianu s-a aflat în slujba Bibliotecii Aca demiei de la 1880 până la 1884, iar după aceea a fost, un răstimp, bibliotecar cu grad de şef de birou la Statul Major al armatei. Din ceea ce a reuşit să facă în postura de organizator de bibliotecă şi de arhivă, s-ar putea deduce o veritabilă concepţie b iblioteconomică, iar metodica sa de colectare, sistematizare, topografiere, conservare, gestionare şi comunicare a documentelor s-ar putea constitui într-unul din cele mai bune manuale – ghid pentru bibliotecari. El a completat galeria iluştrilor bibliotec a ri şi bibliografi români, servind drept model întru ridicarea institutului de bibliotecă şi a profesiilor legate de el la nivelul superior de înţelegere şi preţuire din partea comunităţii, institut şi profesie care astăzi sunt subapreciate şi char margina lizate, în parte din cauza decadenţei culturale şi cărturăreşti a comunităţii şi mai cu seamă a cârmuitorilor ei, dar şi din aceea a ţinutei şi prestanţei mediocre a multora din reprezentanţii actuali ai acestei specialităţi.

Am zăbovit asupra acestor calităţi densuşiene ca să pregătesc locul pentru o întrebare care nu-mi dă pace de multă vreme: cum putea un şoarece de bibliotecă şi de arhivă cum a fost el, după ce a dat istoriografiei româneşti primul model ştiinţific de documentare, reperare în timp, ordonare a datelor şi de interpretare riguroasă, în care fiece propoziţie, cum zicea însuşi el cu referire la monografia despre Horia, se întemeiază pe un document de arhivă, să dea la iveală, în culmea ascensiunii sale creatoare, nu o istorie, cum s-a exprim at categoric Vasile Pârvan la apariţia volumului „Dacia preistorică”, ci „un roman fantastic pentru diletanţi”? Primul aspect al chestiunii e dacă Densuşianu însuşi, cu reputaţia-i de istoric impecabil pe care şi-.o cucerise, şi-ar fi permis să treacă la elaborări fanteziste, dacă el putea concepe în general aşa ceva. O astfel de variantă poate fi admisă numai în strânsă legătură cu conceptul de securitate naţională de care am pomenit mai sus. Pe vremea lui Densuşianu se mai punea încă la îndoială, nu rare ori, existenţa şi dăinuirea dacilor în spaţiile noastre istorice (să nu uităm că pe atunci complexul de la Sarmisegetuza şi alte cetăţi dacice nu erau încă descoperite). Într-un atare concurs de circumstanţe, era posibilă producerea unui gest care ar pute a fi înţeles până la capăt numai de firile exponenţial-mesianice şi care în limbajul nostru comun s-ar numi atragerea focului (atenţiei) asupra ta. Şi într-adevăr, după apariţia monografiei ” Dacia preistorică”, controversele, disputele, iconoclastiile au t recut asupra pelasgilor, dacii devenind, din acel moment ,o certitudine general şi mutual acceptată, un areal liber şi deschis cercetărilor ce au urmat. Zona noastră de securitarte s-a extins astfel, în timp, cu mai mult de un mileniu şi jumătate. Şi chiar dacă numai aceasta ar fi fost ţinta proiectului, rezultatul obţinut a fost pur şi simplu excepţional. Da, dar o astfel de atragere a atenţiei nu o poţi face cu te miri ce. E nevoie să propui un ceva deosebit de valoros, ca să poţi să direcţionezi atenţia şi interesul general. Şi tocmai pe acest motiv eu cred că, rămânând oricum în vigoare latura strategică a proiectului, nivelul de realizare a lui necesită alte feluri şi căi de abordare. Un punct de sprijin ,în acest sens, ne-ar putea oferi opera lui Willi am McNeill şi a altor mari istorici al sec. XX, în special teza şi dovezile lor în privinţa căderii postulatelor raţionalismului cartezian. Ca să înţelegi cu adevărat o lume/epocă, ne spune ştiinţa istorică de elită, trebuie mai întâi să descoperi şi apoi să utilizezi metodele şi conceptele de abordare care au aparţinut acelui timp. Iar „Dacia preistorică” este despre o lume care, aşa cum a spus Eminescu, ” gândea în basme şi vorbea în poiezii”. Densuşeanu s-a contopit total cu acea epocă, era pătruns de spi ritul gândirii în imagini şi vorbirii metaforice a ei, şi nu din anii când a purces la marele său proiect, ci din copilăria sa care s-a desfăşurat într-un spaţiu istoric prin excelenţă. Numai acea minunată biserică din Densus, una din cele mai, dacă nu chi ar cea mai veche din spaţiul nostru, la care tatăl său era paroh, îi oferea o imagine concentartă a unei lumi fascinante şi antice, care i-a pecetluit fiinţa. Evident, Pârvan, format în contextul supremaţiei continentale a raţionalismului, cu un stil de abordare care se aseamănă uneori, în Getica sa, cu trtatatele de criminologie, nu putea să vadă în monografia densuşiană decât o scriitură beletristică, neîntemeiată documentar. Ceva nu se leagă aici chiar şi sub acest aspect, pentru că arhiva lucrării consti tuie, precum am spus, o întreagă bibliotecă ştiinţifică. Şi-apoi, modul de abordare „strict documentar” se arată a fi, de multe ori, derizoriu. Îmi amintesc, în acest sens, de cazul acela, grav şi hazliu în acelaşi timp, care s-a întâmplat lui Voltaire. Fr anţa se pregătea să sărbătorească jubileul unei strălucite operaţiuni a armatei regale care a constat în trecerea cu mari dificultăţi, în forţarea Luarei şi stabilirea în fortăreaţa de pe malul opus. Această „faptă eroică” era consemnată în cronicile Franţ e i, în câteva cronici străine şi în vreo duzină de documente păstrate în cele mai serioase arhive. Voltaire şi-a permis să pună la îndoială actul eroismului în cadrul acelei operaţiuni şi să persifleze marea serbare ce se pregătea. Când i s-a cerut socotea lă, într-un mod grav, cum era timpul, el şi-a dus oponenţii în acel loc al râului şi l-a trecut fără probleme, după care l-au trecut şi ceilalţi, pentru că la cotul acela apa nu ajungea nici până la genunchi. Documentele de arhivă au pierdut pariul în faţa logicii, inteligenţei şi a imaginaţiei.

Iar monografia lui Densuşianu e scrisă cu mijloace care, în opinia mea sunt şi mai sigure decât acelea la care a recurs marele iluminist francez. Biblioteca Naţională din Chişinău deţine un exemplar al ” Daciei preistorice” dăruit de mitropolitul Nestor Vornicescu în timpul vizitei la această instituţie. Când ne-a înmânat darul , Înalt Preasfinţia Sa a spus: „Iată o operă făcută cu însufleţirea lui Dumnezeu. Asemenea cărţi nu se scriu nici cu inteligenţa, nici cu imaginaţia, ci cu fiinţa”. Zicând astfel, mitropolitul dovedea că ştie ceva esenţial în acest sens în calitate nu doar de sacerdot, ci şi de cercetător, lui aparţinându-i meritul de a fi demonstrat, prin ampla-i lucrare despre scrierile noastre patristice, că literatura română începe nu de la cronicari, ci de la Aethicus Histricus şi chiar mai de de mult, având o vechime de peste două mii de ani. Realizase şi dânsul, în domeniul său, o extindere în timp a adăpostului nostru fiinţial. În plus, cercetările unor savanţi ca Josef Murphy au dovedit, că, în casa heideggeriană a Fiinţei, în câmpul acela invizibil în care se strâng şi se depozitează cuvintele, vine un timp, după mari acumulări, când nu noi operăm cu cuvintele, ci ele lucrează în fiinţa noastră, propunân du-ne soluţii şi, de multe ori, viziuni pe care ni le comunică în limbajul specific al revelaţiilor vizionare. Aşa s-a întâmplat cu Mendeleev, căruia i s-a arătat tabelul elementelor în vis, aşa s-a întâmplat de zeci de ori cu un şir de mari scriitori ai l u mii, care visau nuvelele pe care se grăbeau, dimineaţa, să le aştearnă pe hârtie. Sute de asemenea cazuri sunt relatate în Biblie. Ajungând la un nivel de erudiţie şi la un volum de informaţie memorizată pe care prea puţini oameni l-au avut, el a atins, c u siguranţă, acea culme, de pe care fiinţa a construit imaginea pe care istoricul tindea să o reconstituie în mulţii şi lungii ani de muncă fără de ostoire. Ceea ce i s-a arătat lui nu poate fi înţeles cu adevărat prin prisma raţiunii, nici chiar a intelig enţei noastre, chiar dacă am avea geniul unui Pârvan. Aşa cred eu că stau lucrurile.

Deşi, Densuşianu posedă întru totul şi instrumentele Voltairiene. Pentru că el a măsurat cu pasul, cu uneltele senzoriale aproape tot întinsul patriei, cunoştea în amănunţime orice monument, orice loc descoperit până atunci, legat de trecutul despre care scria. Umbla apostoleşte pe jos, cu aparatul de fotografiat asupra-i, unul ca de pe acele timpuri, desigur, făcea poze peste tot şi îl vedem şi pe el în numeroase imagini, alături de vestigiile istorice.

Şi cât de mult îi seamănă, în toate, continuatorul său din mileniul III, Andrei Vartic! Aceeaşi pasiune şi bucurie de a cunoaşte, de a descoperi – cu mânile, cu mintea, cu sufletul, cu imaginaţia, cu toată fiinţa – lucruri şi adevăruri noi despre minunaţii noştri strămoşi, o bucurie infailibilă, de fire neprihănită, altruistă şi nobilă, care nu poate fi înţeleasă cu simţul nostru comun, pentru că el, ca şi predecesorul său, e dus cu fiinţa în acea zonă a spiritului

care este, vorba lui Nichita Stănescu, a maimarilor minţii, a stării de zbor, din care cauză, zice poetul, ea este şi o zonă mortală.Tocmai de aceea, ori de câte ori mi-i gândul la Andrei, pandantul vizionarului din Densus, cu deosebirea că are un aparat fo tografic modern şi performant, şi spectroscoape la dispoziţie, în rest făcând aceeaşi măsurare cu pasul a locurilor dacice, mă rog de Cel de Sus să mi-l ţină în zona securităţii devine.

Lucrurile pe care le-a făcut primul şi continuă să le facă celălalt, vor ajunge să li se facă dreptate adevărată. Multe din ele s-au şi învrednicit de această măsură supremă a blagoslovirii. Or, cu trecerea deceniilor, multe din cele arătate de Densuşianu în monografia sa se arată şi în realitate, ies, vorba lui Heidegger, din ascundere, găsindu-şi noi împliniri. Aşa cum s-a întâmplat cu coloana cerului, pe care istoricul a scos-o din negură de vremi, primul, ca de la dânsul să o cunoască geniul lui Brâncuşi şi să-i dea o nouă viaţă în nemuritoarea Coloană fără de sfârşit. Mu lte din viziunile densuşiene sunt confirmate de investigaţiile lui McNeill , ale Marijei Gimbutas şi ale altor savanţi contemporani. Un şirag întreg de ipoteze, analize, concluzii şi imagini de-ale sale sunt reiterate, cu o nouă strălucire datorată rezulta telor unor investigaţii recente, în cărţile celor mai prestigioşi dacologi actuali.

Istoricii susţin că în timpurile de demult spaţiul carpato-dunărean era legat de Asia cu o mare limbă de pământ, pe unde oamenii străvechi au trecut din Africi şi Indii în Europa, care limbă s-a scufundat, făcând loc Mării Egee.Densuşianu este, în istoriografie, aidoma unei limbi de pământ, care nu s-a scufundat, ci a răsărit din ape pentru a deschide cale de trecere ideilor, confirmate cu probe, că totul a început aici, în Carpaţi şi la Dunăre, că drumul oamenilor străvechi a fost de aici către Indii. Densuşianu e ca un pod între istorii, iar podul, aşa cum scrie Heidegger, este făcut să călăuzească.

Iunie 2001

____________________________________________________________________________________

Revista DACOLOGICA este o publicatie de informatie culturala cu caracter alternativ , creata in cadrul unui proiect experimental rezultat din colaborarea dintre ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU si ASOCIATIA SCRIITORILOR CRESTINI DIN ROMANIA . Revista cuprinde studii , puncte de vedere si ipoteze in tema istoriei stravechi a regiunii carpato-danubiene propuse de autori din toata lumea . Ea contine stiri , studii sau rezultate diverse obtinute prin investigatii pluridisciplinare ( imbratisand cu precadere teme , personalitati si subiecte evitate de presa oficiala ) , opinii mai putin sau deloc cunoscute prin dezbaterile organizate intre ” figurile noului monopol ” al informatiei si istoriografiei , propuneri de examinari si de studiu tematic ce nu patrund la suprafata vietii publice din cauza ignorantei sau rea-credintei , puncte de vedere noi avand caracter de ipoteza sau de examen de laborator . Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui carturar roman , indiferent de locul unde se afla , de domeniul de exercitare practica si de ” palmaresul ” profesional.

Revista DACOLOGICA apare prin grija unui colegiu editorial si sub coordonarea ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU . Preluarea textelor aparute in Revista DACOLOGICA este posibila numai cu acordul autorului . Anunturile si comentariile redactionale pot fi reproduse cu mentiunea sursei . *Responsabilitatea asupra fiecarui text publicat apartine autorului conform reglementarilor internationale asupra acestui subiect . Opinia autorilor gazduiti nu este intotdeauna si opinia redactiei . Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui autor sau organizatii care doreste sa puna in circulatie un punct de vedere considerat de interes larg ori doreste sa faca mai cunoscuta o opinie sau o concluzie de utilitate in tematica propusa de editor . * Expeditia textelor se poate face la adresa de e-mail dacologica @gmail.com * Textele trebuie sa fie expediate in programul MS Word, in atasament la mesajul dvs., redactate cu diacritice romanesti , cu caractere ” Arial „, la marimea de 10 pixeli . La aceiasi adresa poate fi trimisa orice corespondenta destinata membrilor redactiei si orice opinie privitoare la materialul aparut sau dorit. Sunt binevenite , si vor fi studiate atent ,orice semnalari privind fapte , personalitati si situatii mai putin mediatizate , privind tematica de precadere a revistei. Publicatia fiind alcatuita prin voluntariat,colaborarea este onorifica. Avand in vedere ca dialogul cultural se afla in suferinta in Romania , orice stire despre carti aflate in lucru sau in curs de aparitie , despre lansari de carti noi sau despre manifestari culturale apartinand tematicii fundamentale a revistei DACOLOGICA vor fi utile si isi vor afla difuzarea cuvenita . Proiectele editoriale ale diferitelor edituri , indiferent de marimea lor sau de locul unde activeaza , vor fi primite cu solidaritate si vor fi propagate cu staruinta . Organizatiile , asociatiile sau grupurile de cercetare in domeniul tematic principal sunt chemate sa isi faca mai bine cunoscuta activitatea lor si prin aparitia in publicatiile editate de noi si prin mijloacele de comunicare pe care le avem acum si le vom inmulti in viitor.

Anunțuri