h1

Artur Silvestri: „Dacia germanică”

Activitatea, cu indiscutabile merite în eseul filozofic şi în istoria culturii, a lui Antonie Plămădeală tradusă în contribuţii de o valoare înaltă, se organizează, deci, într-o direcţie inedită metodologic însă nu mai puţin valabilă şi chiar salutară la noi. „Pagini dintr-o arhivă inedită” (1984), „Lazăr-Leon Asachi în cultura română” (1985), „Lupta împotriva deznaţionalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar” (1986), „Românii din Transilvania” (1986), „Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939″ (1987) sunt deopotrivă cercetări de istorie politică şi culturală, biografie, portret caracterologic şi ediţie de text inedit, alcătuind o formulă literară – de o izbitoare noutate mai întâi prin metodă – ce combină restituirea de arhive ignorate şi comentariul istoriografic în gust eseistic şi rapsodic, proprie acestui autor cu înzestrare nativă în speculaţia înaltă de idei.

Căci, într-un fel, Antonie Plămădeală şi-a creat propria specie, căutând să se exprime cât mai nimerit atât sub raportul sensibilităţii cât şi al conformaţiei intelectuale; acestea, până la urmă, sunt ediţii masive însoţite de studii erudite şi de nenumărate note lămuritoare care cresc de pretutindeni ca o vegetaţie luxuriantă ce definesc un fel de a fi şi o structură a personalităţii repede pricepătoare, impresionantă prin ştiinţa de a formula elocvent şi memorabil. Geniul formulei crescând nu din calcul ci din instinct (căci Antonie Plămădeală are, ca şi Petre Pandrea, pasiunea ideilor trăite) indică o consumpţiune extraordinară şi, deopotrivă, o educaţie a sensibilităţii, ceea ce rezultă de aici fiind adevărate elaboraţii ce impun prin rigoare şi printr-un spirit de geometrie şi abia mai apoi prin stilul strălucit. În fond, opera ce rezultă este o continuă supunere a vocaţiei eseistice la necesitatea, înţeleasă şi ea, a datoriei şi capătă o pronunţată coloratură etică, de altminteri explicabilă prin formaţie şi prin ţinuta tipică, de intelectual român excepţional, unde criteriul moral este hotărâtor. Moldav prin sensibilitate, Antonie Plămădeală este transilvan din simţul datoriei.

Asfel încât genul inedit al „paginilor dintr-o arhivă ignorată” nu-i doar un ideal eseistic, capabil să traducă într-o specie „de frontieră” o individualitate neîncăpătoare în canoanele strâmte, ci şi un obiectiv etic şi o concluzie de intelectual cu program. Căci, din acest unghi peren, esenţial este, dar, a restitui unei culturi totalitatea documentelor posibile care abia acelea pot să aducă reconstrucţii istoriografice fidele şi o imagine a istoriei adevărate.

În fond, câteva dintre aceste studii adăugate ediţiilor ce le însoţesc practică un fel insolit de imagologie, ori, mai bine zis, pregătesc o viziune imagologică virtuală, mai accentuată în admirabila cercetare „Romanitate, unitate, continuitate” (Sibiu, 1988). Aici, Antonie Plămădeală valorifică şi totodată editează o prea puţin cunoscută „descriere a Daciei”, aparţinând istoricului sas Johann Tröster: „Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia”, cu o întâie ediţie apărută în 1666, la Nürnberg. Paşii nu calcă aici prin teritoriu nedesţelenit căci despre „Vechea şi Noua Dacie nemţească” scrisese mai deunăzi şi A. Armbruster, în „Daco-romano-Saxonica”(Bucureşti, 1980, contribuţie fundamentală).

Cercetarea lui Troster, sau, mai bine zis „povestea”, este întrucâtva neobişnuită. Şi ideile lui arată o anumită stranietate. Căci contrar pre-rosslerienilor, el nu pune la îndoială romanitatea românilor şi continuitatea autohtonă dar crede în originea dacică şi gotă a saşilor ceea ce astăzi ne apare excentric şi inexplicabil. Acestea sunt însă „genealogiile imaginare” ce izvorăsc de la Jordanes (sec.VI d.H.) susţinător, în „Getica”, al obârşiei getice a goţilor. Altfel, descrierea etnografică, geografică, lingvistică şi culturală a Daciei este încăpătoare şi uimeşte prin penetraţie. În selecţia de „material didactic”, Antonie Plămădeală s-a orientat admirabil către un document esenţial şi obiectul i se şi potriveşte căci îl înconjoară de un comentariu memorabil ca studiu autonom, de fapt o sinteză originală de critica surselor istoriografice, în felul celor începute la noi încă din veacul XVII, odată cu Grigore Ureche, Miron Costin, Stolnicul Cantacuzino şi, mai apoi, cu Dimitrie Cantemir. Reacţia în acest câmp este inevitabilă şi, de fapt, aceasta este o componentă de „blestem antropologic”. Prea adeseori noi, în loc să construim şi să ne manifestăm ofensiv, trebuirăm să reacţionăm întâmpinând pe detractorii ce produceau fabula negativă. Modelul nu-i recent şi încă stăruie, uneori chiar întărindu-se periodic. Românii ar fi fost „recenţi” şi venetici acolo unde arată o multimilenară autohtonie; apoi – „inculţi” şi „necivilizaţi” când, de fapt, impresionară antichitatea prin înalta concepţie despre lume a strămoşilor geţi; în fine, incapabili a se guverna căci ar fi privaţi de o tradiţie a statului, înţeleasă, în sens occidental şi inorganic, deci contractualist. Acestea sunt, dar, concluzii ce provin dintr-o altfel de istorie şi exemplifică o mentalitate de năvălitori ce îsi justifică astfel cucerirea. Însă, deopotrivă, creează necesitatea de a se impune şi fac cultura de ripostă să apară încă de timpuriu, de la „letopiseţe” şi până mai încoace, când prin Şcoala Ardeleană, Bălcescu şi Kogălniceanu şi până la Eminescu, Haşdeu, Iorga şi Pârvan, la Lucian Blaga şi G. Călinescu, se afirmă specificul şi se recunoaşte, la noi, o europenitate a originilor.

„Romanitate, continuitate, unitate” de Antonie Plămădeală studiază nu o „basnă” ci o fabulă pozitivă. Aceasta este un mit etiologic şi constă în legitimarea unei populaţii apărute recent în istorie (aici goţi şi, deci, germani) printr-unul cu străvechime şi socotit, prin tradiţie istoriografică, a deţine o impresionantă vechime. Însuşirile pseudo-strămoşilor sunt considerate a trece în aceşti descendenţi fictivi şi deopotrivă cu ele şi istoria acestora, împreună cu formele ei de civilizaţie. „Getica” lui Jordanes, ce închipuia pe goţi scoborând din „geţii” elogiaţi, în Antichitate, de Herodot – în paragrafele (din „Istorii”, IV) ce se cunosc – nu procedează altfel. În fond, acesta este un elogiu subînţeles oricât de inexactă ar fi o astfel de genealogie ce se înlătură când se regăsesc cu adevărat rădăcinile. La drept vorbind, procedarea apare frecvent. Cronografele ce se mai păstrează adoptă numai cronologia Vechiului Testament şi ascendenţele „canonice” şi nici nu-i de mirare că, odată cu Grégoire de Tours, istoriograful medieval arată o incredibilă ignoranţă în privinţa antichităţii „documentate”. În raport cu aceştia, erudiţia în factologia de „vechime” a lui Jordanes – care ar fi putut să fie un model de istoriografie regională – ne surprinde astăzi întrutotul, chiar dacă schema etiologică nu se confirmă. Această altfel de istorie antică însoţită de genealogii de fantezie continuă a circula până târziu şi nu-i excentric să observăm că până şi regii Spaniei se considerau descendenţii geţilor şi urmaşii lui Zamolxis şi Deceneu. Nu doar mediul hispanic cunoaşte astfel de reproduceri ale mitului getic ci şi, de bună seamă, şi acela germanic şi scandinav, unde printre strămoşii „danilor” sunt prenumăraţi, cu o anumită mândrie heraldică, şi „dacii”. În această materie, Antonie Plămădeală urmează cercetările de genealogie imaginară, anterioare, ale lui Al. Busuioceanu („Utopia getică”, „Zalmoxis”, despre geţi, goţi şi spanioli) şi Eugen Lozovan („daci” şi „dani”). Materia este pasionantă căci contaminări de surse şi de istoriografie „iluzorie” sunt de presupus până şi în acest caz oareşicum mărunt. O anumită înrâurire trebuie să fi existat, deci, căci băgăm de seamă că Jordanes se traduse la Augsburg, în 1556, şi nu-i fără sens a ne închipui că de aici se extrag toate fabulaţiile lui Tröster şi, poate, şi ale altora. Esenţială rămâne, însă ideea de nobleţe genealogică; ea ne întăreşte în impresia că alţii ne socotesc „model” şi nu ne dispreţuiesc precum în schema de barbarie şi inconsistenţă istorică, care este, totuşi, recentă.

Studiul de acum este organizat sistematic şi conceput eminent căci „Romanitate, continuitate, unitate” face examenul complet şi erudit al Daciei germanice propuse de Tröster, disociind ceea ce este de disociat şi selecţionând cu virtuozitate de exeget experimentat bogăţia documentară a straniei monografii compuse de eruditul sas de acum trei sute de ani. Este de la sine înţeles că oricât de ispititoare, fabula genealogică este respinsă de Antonie Plămădeală, adept al istoriografiei „de certitudini” şi scoborâtor din Vasile Pârvan, pe care îl şi invocă într-un discurs introductiv asupra metodei care este şi o declaraţie de principii.

1985, revizuit 2005

 

____________________________________________________________________________________

Revista DACOLOGICA este o publicatie de informatie culturala cu caracter alternativ , creata in cadrul unui proiect experimental rezultat din colaborarea dintre ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU si ASOCIATIA SCRIITORILOR CRESTINI DIN ROMANIA . Revista cuprinde studii , puncte de vedere si ipoteze in tema istoriei stravechi a regiunii carpato-danubiene propuse de autori din toata lumea . Ea contine stiri , studii sau rezultate diverse obtinute prin investigatii pluridisciplinare ( imbratisand cu precadere teme , personalitati si subiecte evitate de presa oficiala ) , opinii mai putin sau deloc cunoscute prin dezbaterile organizate intre ” figurile noului monopol ” al informatiei si istoriografiei , propuneri de examinari si de studiu tematic ce nu patrund la suprafata vietii publice din cauza ignorantei sau rea-credintei , puncte de vedere noi avand caracter de ipoteza sau de examen de laborator . Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui carturar roman , indiferent de locul unde se afla , de domeniul de exercitare practica si de ” palmaresul ” profesional.

Revista DACOLOGICA apare prin grija unui colegiu editorial si sub coordonarea ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU . Preluarea textelor aparute in Revista DACOLOGICA este posibila numai cu acordul autorului . Anunturile si comentariile redactionale pot fi reproduse cu mentiunea sursei . *Responsabilitatea asupra fiecarui text publicat apartine autorului conform reglementarilor internationale asupra acestui subiect . Opinia autorilor gazduiti nu este intotdeauna si opinia redactiei . Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui autor sau organizatii care doreste sa puna in circulatie un punct de vedere considerat de interes larg ori doreste sa faca mai cunoscuta o opinie sau o concluzie de utilitate in tematica propusa de editor . * Expeditia textelor se poate face la adresa de e-mail dacologica @gmail.com * Textele trebuie sa fie expediate in programul MS Word, in atasament la mesajul dvs., redactate cu diacritice romanesti , cu caractere ” Arial „, la marimea de 10 pixeli . La aceiasi adresa poate fi trimisa orice corespondenta destinata membrilor redactiei si orice opinie privitoare la materialul aparut sau dorit. Sunt binevenite , si vor fi studiate atent ,orice semnalari privind fapte , personalitati si situatii mai putin mediatizate , privind tematica de precadere a revistei. Publicatia fiind alcatuita prin voluntariat,colaborarea este onorifica. Avand in vedere ca dialogul cultural se afla in suferinta in Romania , orice stire despre carti aflate in lucru sau in curs de aparitie , despre lansari de carti noi sau despre manifestari culturale apartinand tematicii fundamentale a revistei DACOLOGICA vor fi utile si isi vor afla difuzarea cuvenita . Proiectele editoriale ale diferitelor edituri , indiferent de marimea lor sau de locul unde activeaza , vor fi primite cu solidaritate si vor fi propagate cu staruinta . Organizatiile , asociatiile sau grupurile de cercetare in domeniul tematic principal sunt chemate sa isi faca mai bine cunoscuta activitatea lor si prin aparitia in publicatiile editate de noi si prin mijloacele de comunicare pe care le avem acum si le vom inmulti in viitor.

 

Anunțuri