h1

Aurora Peţan: Despre soarta cărţilor în antichitate: scrierile pierdute cu privvire la daci – „Cazul Alexandru Papadopol-Callimah „

Între numeroasele contribuţii de valoare publicate în revista „Columna lui Traian” păstorită de către B.P. Hasdeu, se află şi un amplu studiu al istoricului Al. Papadopol Calimah cu privire la scrierile antice astăzi pierdute ce se refereau la strămoşii noştri, intitulat Despre scrierile vechi pierdute atingătoare de Dacia şi publicat în 19 părţi, între 1872 si 18761.

Pentru cei mai mulţi, Al. Papadopol-Calimah (1833-1898) este astăzi doar un nume de stradă în Bucureşti, uitat pe nedrept împreună cu faptele sale. Istoric, publicist şi om polititc, a fost vicepresedinte al Academiei (1885-1886), a editat pentru prima dată opera lui Costache Negri şi a avut preocupări extinse legate de izvoarele antice cu privire la daci. Foarte bun cunoscător al limbilor latină şi greacă veche, a studiat „Botanica daco-getică” (reunind sub acest nume listele de plante ale lui lui Dioscoride şi Pseudo-Apuleius) şi a elaborat acest studiu temeinic, ce reuneşte toate izvoarele în care se ştie că erau pomeniţi geţii sau dacii (şi sciţii, al căror etnonim, nu de puţine ori, îi desemna prin confuzie pe geţi), astăzi pierdute. Privirea autorului acoperă spaţii largi şi epoci întinse, de la Scylax din Caryanda, contemporan cu Darius (sec. VI î.Hr.) la Nikephoros Blemmydas (sec. XIII d.Hr.), de la celebrii Aristotel, Strabo, Hecateu, Ovidiu, Tacit, Pliniu cel Bătrân şi cel Tânăr, Traian, Criton, Dio Cassius, Arrian, la mai puţin cunoscuţii Demetrios din Callatis, Aethicus Hister, Hermippus Berytius, Pappus Alexandrinul, de la legendarii Orfeu, Abaris, Anacharsis, Mnaseas, la scriitori armeni precum Mar-Apas-Catina, Badessan, Moise Choren. Sute de nume, fiecare cu povestea lui, sute de titluri, fiecare cu drama destrămării sale în timp. Puse laolaltă, aceste 19 părţi formează o carte care, adnotată şi actualizată, va fi un instrument de mare valoare şi o imagine necesară asupra istoriografiei vechi, cu toate avatarurile sale. Dar, mai ales, vom afla în sfârşit, fie şi cu aproximaţie, ce şi cât se ştia în antichitate despre daci, căci istoricii noştri, sprijindu-se – cu sau fără bună ştiinţă – doar pe izvoarele păstrate, ne lasă să credem că despre strămoşii noştri se ştia foarte puţin, dintr-un „prea scăzut interes” pentru acest neam. Adevărul este însă cu totul altul. Cartea va apărea în acest an la editura Carpathia Press din iniţiativa domnului profesor Artur Silvestri şi în îngrijirea noastră.

Oferim mai jos un fragment din finalul lucrării, restituit ortografic şi morfologic, o lucidă şi amară reflecţie a autorului cu privire la soarta cărţilor până la inventarea tiparului: îngustimea şi fanatismul celor care au incendiat cele mai preţioase biblioteci din lume, preocupările împăraţilor bizantini pentru politică şi dispreţul lor faţă de cultură, decadenţa şi uriaşele cheltuieli inutile de la curţile lor, „moda” epitomelor, a rezumatelor, atât de răspândită şi azi, care suprimă lectura vie şi, în final, tragica soartă a multor manuscrise de la Athos, folosite la confecţionarea explozibilului pentru tunurile păgâne. Multe texte cu privire la daci vor fi pierit astfel, din ignoranţă, din accident, din voia soartei, dar cine ştie dacă unele nu au fost distruse chiar cu intenţie, de mână rea, din interese ce cu greu putem intui. Mai putem spera totuşi că unele dintre titlurile enumerate de către Al. Papadopol Calimah au scăpat, aşteptând ca într-o zi să fie aduse la lumină din catacombele Bibliotecii Vaticanului sau din alte locuri tăinuite.

Aici punem sfârşit cercetărilor noastre despre scririle vechi pierdute atingătoare de Dacia, cărora „Columna lui Traian” le-a acordat un loc ospetos în curs de mai mulţi ani, începând de la 1872. Lucrarea aceasta este necompletă, cu cât ea este o lucrare trebuind mijloace de care noi n-am putut dispune. Câmpia producţiunilor antichităţii este întinsă şi hotarele ei sunt depărtate… Noi am făcut numai un pas; am dorit să dăm altora o îndemnare: „Sur la route où le temps m’arrête, je montre de la main aux jeunes voyageurs les pierre que j’avais entassées, le sol et le site où je voulais bâtir mon édifice…”2

Încheiem studiul nostru cu câteva rânduri relative la istoria distrugerii autorilor vechi.

Pierderea a o mulţime de autori, o datorim mai întâi lipsei de tipar, apoi timpului şi persecuţiunilor prin care scrierile lor au trecut în diferite epoci:

Habent sua fata libelli…3

După Orosius şi Alexander Polyhistor, Nabonassar regele Babilonului a distrus la 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi. Iată faptul cel mai vechi din câte cunoaştem despre distrugerea cărţilor. Erau şi pe atunci nebuni, care credeau că trebile omenirii trebuie să înceapă şi să se sfârşească cu persoanele lor, şi numai după ideile lor…

Împăratul Chinei Chi-hoang-Ti (213 î.Hr.) fundase renumita bibliotecă din Alexandria, în despărţirea oraşului numită Brucchium. După Josephus Flavius, această bibliotecă se mări mult sub Ptolemeu Filadelful, fiu şi moştenitor al lui Soter, care aduna cărţi din toată lumea. Ea cuprindea la început 200 000 de volume.4 În urmă, sub Ptolemeu Evergetul II, număra 700 000 volume, toate originale, după cum ne încredinţează Aulus Gellius, din care 400 000 erau la Brucchium, iar 300 000 la sucursala din templul lui Serapis (Serapeum).5 Când Caesar cuceri Alexandria, biblioteca de la Brucchium pieri în mijlocul focului. Sucursala ei de la Serapeum fu distrusă o dată cu distrugerea templului lui Serapis, sub Teodosiu.

Biblioteca de la Cartagina, când Scipio a supus cetatea (146 î.Hr.) a fost despreţuită şi împrăştiată. Romanii nu erau încă mari amatori de cărţi şi literatură. Din miile de manuscrise, găsite la Cartagina, ei se mărginiră a păstra numai 28 volume ale lui Mago, care tratau despre agricultură. Acestea fură prezentate Senatului, şi din ordinul său, traduse latineşte. Cassius Dio de la Utica le-a tradus apoi greceşte.6

Biblioteca din palatul lui Tiberiu şi biblioteca din Capitoliu au pierit amândouă în incendiile din zilele lui Nero şi Commodus.

Luptele între creştini şi păgâni au fost fatale cărţilor. În zilele Sfântului Apostol Pavel, efesienii au ars pe piaţă toate bibliotecile lor: „aducând cărţile, le ardeau înaintea tuturor, şi au socotit preţurile lor şi au aflat cincizeci de mii de arginţi!”.7

La 390 d.Hr., patriarhul Alexandriei Teofil, cugetând a desfiinţa cinstirea idolilor în eparhia sa, provocă o luptă sângeroasă între creştini şi păgâni. Între alte nenorociri provenite din această turburare, templul lui Serapis a ars cu imensa bibliotecă ce conţinea.8

Biblioteca Constantinopolitană, care se îmbogăţise din despuierile Răsăritului şi ale Apusului, a fost distrusă, în mare parte, de incendiu. La 476, sub Basiliscos, a ars superba bibliotecă fondată de Teodosiu cel Tânăr. Ea cuprindea 120 000 de volume rare. Biblioteca împăratului Constantius, sporită de Iulian şi Valens, cuprindea 300 000 de manuscrise. Toate acestea au pierit.9

Sfântul Papa Gregorie cel Mare, la 604, arde mii de cărţi ale păgânilor; între altele pe Titus Livius.10

Sfântul Gregorie luminătorul Armeniei arde la 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, grecilor, geţilor şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.11

Năvălirile barbarilor, distrugând Imperiul Roman, au distrus nenumărate biblioteci.

La 640, arabii calcă Alexandria şi ard biblioteca ei. În curs de patru luni, băile oraşului ardeau mereu la cărţi.12

Când musulmanii au cucerit provinciile perse, mai multe biblioteci căzură în mâinile lor. Saad-Abu-Vakkas a scris lui Omar, cerând voie a le transporta în Turcia; însă răspunsul lui Omar a fost scurt: aruncă-le în apă! şi astfel ele pieriră.13 Încă din zilele lui Xerxes, perşii adunaseră cărţi din toată lumea spre fondarea acestor biblioteci.14

În zilele împăratului bizantin Leon III, biblioteca arsă sub Basiliscos se înlocuise în parte cu 360 000 de volume, culese de un colegiu de 13 profesori bibliofili. Dar Leon III fiind iconoclast, ca să-şi răzbune pe aceşti profesori, care persistau de a se închina icoanelor, puse într-o noapte de se înconjură biblioteca cu materii combustibile şi-i dădu foc!15

În secolele IX şi X, normanzii au distrus mii de cărţi. Orderic Vitalius, istoric de pe la 1150, ne descrie cu amărăciune această distrugere: „În mijlocul grozavelor vijelii – zice el – care au distrus atâtea nenorociri, scrierile autorilor vechi au pierit în incendiile ce înghiţeau mănăstiri şi locuinţe. Puţine câte mai scăpaseră prin dibăcia părinţilor noştri din mâinile barbarilor, au pierit mai în urmă din neîngrijirea urmaşilor lor. Mai târziu au urmat silinţe spre a le redobândi, dar ele dispăreau în cursul secolelor din memoria celor vii, precum grindina şi zăpada, care cad prin fluvii, urmează fără a se mai întoarce cursul repede al undelor”.16

Biblioteca califilor Egiptului, la Cairo, cuprindea 1200 de exemplare ale Istoriei Universale a lui Tabary sau Abdul-Djafar-Mohammed-ebn-Djorair, istoric şi jurisconsult arab care a trăit pe la 839-925 d. Hr., şi o mulţime de scrieri antice. Ea avea peste 1.600.000 de volume!… Dar la 1073 turcii revoltându-se, în zilele califului Mostanser-Billach, au prădat şi distrus această imensă bibliotecă.17

Califul Al-Mamun (813 d.Hr.) a pus de s-au tradus o mulţime de autori vechi greci în limba arabă; după aceasta, el ordonă a se arde originalele, ne mai găsindu-le trebuitoare arabilor.18

Biblioteca de la Tripoli în Siria, mai vestită decât cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie. Sub cazii din familia Ammar, o sută de copişti plătiţi de stat copiau necontenit, şi corespondenţi din toate părţile lumii trimiteau la Tripoli cărţi originale şi copii. Sub guvernul acestei familii, Tripoli devenise o Academie, unde înfloreau toate ştiinţele şi unde veneau cu grămada oameni învăţaţi din toate ţările. Dar la 1105, Tripoli căzu sub stăpânirea francilor comandaţi de Raimond IV, conte de Saint-Gilles. Un preot franc intrând în edificiul bibliotecii, veni din întâmplare în sala care era secţiunea Coranurilor. El pune mâna pe o carte şi dă peste un Coran; deschide a doua, a treia, şi vede tot Coranuri. Fanaticul preot iese furios şi declară că tot edificiul nu cuprinde decât cărţi diabolice. Francii pun foc, şi această lume de miriade de cărţi se preface în cenuşă, spre lauda lui Dumenzeu…!19

Secolul XV s-a însemnat prin lunga şi sângeroasa luptă a husiţilor în Boemia.20 Moldova lui Ştefan cel Mare a dat ospitalitate prigoniţilor religioşi; se zice chiar că oraşul Huşi datează din acea epocă: „Husch, oppidum in tribus collibus positum, ab Hussitis, quos anno 1460 Mathias rex relegarat, appellationem accepisse.”21 Acest secol s-a mai însemnat prin grozava luptă între Franţa şi Anglia, când în curs de aproape 50 de ani Franţa prădă şi încălcă din toate părţile. Descoperirea tiparului sosi, din fericire, la 1446, spre a scăpa de distrugere cărţile care mai rămăsese; dar nu de tot.

Regele Ungariei Mathias Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunând cărţi cu cheluieli enorme din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice cu totul pierdute astăzi, după mărturia eruditului I.Al. Kohlburger, supranumit Brassicanus, care a trăit pe la 1500 şi care vizitase cu de-amănuntul această colecţiune de comori. Dar la 1526, sultanul Soliman luând Buda după bătălia de la Mohacz, a dat foc şi devastă această bibliotecă.22

La mănăstirea Mega-Spileon, la muntele Cyllene în Arcadia, se adăpostiră după căderea Imperiului Bizantin toate cărţile vechi, câte scăpară de furia otomanilor. De la cea dintâi invazie a turcilor în Tracia, călugării greci fugind aicea din toate părţile, au adus cu dânşii mii de manuscrise de autori antici. Mega-Spileon a fost din vechime depozit de cărţi. Dar la 1600 un incendiu înfricoşat preface în cenuşă mănăstirea şi biblioteca. Mai înainte, la 1440, arsese încă biblioteca atunci în fiinţă la Mega-Spileon.

La 1549 Eduard IV condamnă prin decret şi arde cărţi pe piaţa publică la Oxford. Apoi Cromwell dă încă o dată foc bibliotecii de Oxford, care era una din cele mai bogate în Europa.

În secolul XVII au pierit multe biblioteci importante de manuscrise antice. Astfel, biblioteca Augustinilor de la Maienţa (1649), biblioteca din Escurial (1671), biblioteca de la mănăstirea Gemblou din Belgia*, şi biblioteca de la mănăstirea sfântului Anton din Veneţia (1685). Londra pierdu mai multe biblioteci bogate în incendiul din 1666.

Prescurtările (Excerpta) au fost încă una din cauzele pierderii autorilor vechi. Festus (Sextus Pompeius) prescurtează pe Verrius Flaccus şi se prescurtează şi el de Paul Daiconul; Iustin pe Trogus Pompeius; Iordanes pe Cassiodor; Hermolaus pe Ştefan din Bizanţ; Xifilin pe Dio Cassius; şi astfel aceşti abreviatori distrug scrierile citaţilor autori, căci puţini se mai ocupau apoi de a copia imensele volume originale, mulţumindu-se cu prescurtările lor, adesea greşite din ignoranţa sau chiar din reaua credinţă a copiştilor. Astfel originalele se împuţinau şi pierdeau. Sub Vasile Bulgaroctonul (an. 976), un abreviator necunoscut a sluţit pe Strabo, prescurtând geografia sa sub titlul stupid Chrestomaţia straboniană (χρηστομάθειαι εκ των Στράβωνος Γεωγραφικων), parcă Strabo întreg nu mai era trebuitor!24 Pe la începutul secolului X, împăratul Constantin Porfirogenetul a ordonat a se face 54 de volume de extrase: prescurtări din istoricii antici ce se păstrau în biblioteca Constantinopolitană. De atunci moda a făcut de a nu se mai copia originalele. Spre mai multă nenorocire, chiar extrasele acestea dispărură în urmă, afară de Excerpta legationum. Nu mai existau acum împăraţi ca Teodosiu, care instituia prin legi copişti dintre persoane erudite spre a copia necontenit cărţile câte începeau a se uza.25 Sunase ceasul cel rău al Bizanţului! Nu mai erau în acea ţară nici Belisari: ţara îi chiorâse spre recunoştinţă!… Nici împăraţi alde Aurelian „mâna pe sabie”, nici Iustiniani, nici Teodosiu II, care fonda Academie, catedre de litere, de filozofie, de istorie, de lucrări geografice şi de drept.26 Bizantinii nu se mai ocupau nici de literatură, nici de întărirea statului, – semne vederate de decădere şi de amorţire. Nimic nu e mai îngrozitor decât tabloul administraţiei lor.27 Mihail III (an. 842) face o pace ruşinoasă cu califul Adallah-al-Mamun, şi între alte condiţii se leagă a-i da pe toţi autorii greci şi latini din bibliotecile constantinopolitane.28 Trecuse acei timpi de adevărată libertate şi de erudiţie, când şi damele se ocupau cu copierea autorilor vechi, spre a-i lăsa intacţi posterităţii.29 Bizanţul se pregătea a fi rob, căci precum zice Seneca: „când într-o ţară instrucţiunea şi dragostea literelor au încetat, libertatea a pierit şi robia este aproape…” Pierise cu încetul şi timpii, când vechii monahi se ocupau zi şi noapte cu copierea şi păstrarea anticelor monumente literare ale doctei antichităţi. Monahii moderni n-aveau altă grijă decât a le distruge!… 30 „Il y a eu un moment où l’ignorance fut ordonnée comme une devoir, puisque le Pape Gregoire I réprimanda sévèrement les évêques qui enseignaient la grammaire et communiquaient à leurs élèves des manuscrites profanes; c’est était, disait le pontife, célébrer de la même bouche Jupiter et Christ. Non seulement il interdit ces lectures, mais il ordonna la destruction des ouvrages et monuments païens„.31 Bizantinii se ocupau de politică, de roşii, de verzi, de vineţi, de galbeni, de toate culorile; curcubeul nu mai conţinea destule culori spre a caracteriza partidele, nuanţele, mizeriile lor politice.32 Ei se ocupau de ceremonialul palatului şi al patriarhiei, de alegeri, de gâlcevi şi de încurcături teologice, grămădeau mănăstiri peste mănăstiri, călugări peste călugări… iar turcii veneau, şi toţi băcanii inundaseră Bizanţul, şi totul devenise băcănie şi trafic…33. „Fericiţii împăraţii bizantini – zice cu ironie eruditul scriitor grec Daniil – cătau să aibă în imperiul lor călugări mulţi şi nu ostaşi, crezând că vor goni cu mătania pe arabii de la miazăzi, pe turcii de la răsărit, pe sciţii de la nord şi pe italienii (veneţieni şi genovezi) de la apus”…34 Când în secolul IX ruşii au năvălit şi au cucerit Constantinopole, bizantinii nici nu apucaseră măcar să audă că vin ruşii, trecând peste atâtea ţări şi mări, peste fluvii, peste întregi provincii aliate sau bizantine; ci deodată ei se treziră cu ruşii la Constantinopole. Este foarte instructiv a citi cineva discursurile patriarhului Fotie, contemporan, pronunţate de pe amvonul patriarhiei la această ocazie.35

Unde se putea da bani pe cărţi, pe manuscrise, pe copişti, pe biblioteci? Vistieria bizantină avea alte nevoi mai serioase. Numai bugetul palatului se urca în 1185 sub Isaac Angel Comnenul la valoarea astăzi echivalentă cu o sută milioane de franci pe an!… Personalul funcţionarilor palatului ajungea la numărul de 20.000 trântori, între care vedem şi pe λασσανοφόρους ai Maiestăţilor lor imperiale, adică pe porteurs de la chaise perceé.36 Împăraţii şi patriarhii mai aveau încă ocupaţii importante. Timpul domniei lui Comnenul şi-a lui Andronic Paleologul, activitatea şi preocuparea patriarhilor Cerularius şi Ioan Aprino, abia au ajuns spre a se hotărî o mare chestiune, de care parcă atârna viitorul omenirii, adică ca patriarhii să aibă drept de a purta cizme cusute cu mărgăritare, întocmai ca şi împăraţii (καταμαργαριτωμένα τσαγγία).37 Trecură abia 100 ani de la această luptă naţională despre cizme… Şi patriarhii cei plini de trufie veneau în genunchi pe pulbere să-şi ia investitura de la biruitorii mahomedani, găsindu-se fericiţi că li se învoia să sărute piciorul şi poala vitejilor padişahi…38

De bani era mare nevoie la bizantini. Împăraţi şi supuşi, nu puteau cheltui pe cărţi, căci erau şi cheltuieli sufleteşti de reglat: ei păcătuiau; prin urmare, trebuiau să zidească mănăstiri spre iertarea păcatelor lor. Vasile Macedoneanul asasinează pe predecesorul său Mihail, şi zideşte biserici şi mănăstiri pe numele arhanghelului Mihail.39 Constantin Monomahul se înamorează de Sclerena, care locuia la Cynygesium, şi spre a găsi un pretext de a vizita aceste locuri, zideşte celebra mănăstire Manganii (Мονή των Мαγγάνων), cu care a sleit vistieria în curs de mai mulţi ani.40 Împăraţi şi supuşi, uitaseră chiar limba lor; ei nu mai scriau, nu mai vorbeau corect nici latineşte, nici greceşte. Citiţi decretele şi autorii bizantini, pe Ptohodromos, pe Tzetzes şi pe ceilalţi.41 Am zis împăraţi şi supuşi, căci astfel este experienţa secolelor. Sunt mai bine de două mii de ani, de când Xenofon scria: „am avut totdeauna convingerea că precum sunt capii statelor, astfel devin şi statele”… 42 Istoria ne adevereşte necontenit acest adevăr.

Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi. Mulţi autori antici ne sunt cunoscuţi, găsiţi prin boltele seculare de la Athos. Dar bibliotecile de la acest munte au suferit mult de devastări. „Ainsi – zice V. Langlois – en 1820 au début de la guerre de l’indépendence Grecque, les bibliothèques de la Montagne Sainte firent les pertes les plus sensibles. Les Turcs qui tenaient garnison dans la province de Thessalonique, exigèrent que les moines de l’Athos leur livrassent, pour les besoins de la guerres, leurs manuscripts sur parchemin, qu’ils convertirent en gargousse. Il y eut alors des milliers de précieux ouvrages profanes, qui furent aneantis complètement„…43

Iată în scurt cauzele distrugerii şi pierderii autorilor vechi. Descoperirea tipografiei de nemuritorul Gutemberg la 1446 puse capăt ruinei totale de care mai erau ameninţate producţiile seculare ale spiritului omenesc. „Această artă divină (precum o numeşte luminatul cardinal Nicolae Cusanus, care a introdus, a întemeiat şi propagat, la 1450, tipografia la Roma), este gloria cea mai mare a omenirii şi, graţie ei, fructele geniului au încetat să mai fie prada viermilor şi a pieirii”.44

De atunci, putem zice cu Ovidiu:

Scripta ferunt annos…

 

____________________________________________________________________________________

Revista DACOLOGICA este o publicatie de informatie culturala cu caracter alternativ , creata in cadrul unui proiect experimental rezultat din colaborarea dintre ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU si ASOCIATIA SCRIITORILOR CRESTINI DIN ROMANIA . Revista cuprinde studii , puncte de vedere si ipoteze in tema istoriei stravechi a regiunii carpato-danubiene propuse de autori din toata lumea . Ea contine stiri , studii sau rezultate diverse obtinute prin investigatii pluridisciplinare ( imbratisand cu precadere teme , personalitati si subiecte evitate de presa oficiala ) , opinii mai putin sau deloc cunoscute prin dezbaterile organizate intre ” figurile noului monopol ” al informatiei si istoriografiei , propuneri de examinari si de studiu tematic ce nu patrund la suprafata vietii publice din cauza ignorantei sau rea-credintei , puncte de vedere noi avand caracter de ipoteza sau de examen de laborator . Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui carturar roman , indiferent de locul unde se afla , de domeniul de exercitare practica si de ” palmaresul ” profesional.

Revista DACOLOGICA apare prin grija unui colegiu editorial si sub coordonarea ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU . Preluarea textelor aparute in Revista DACOLOGICA este posibila numai cu acordul autorului . Anunturile si comentariile redactionale pot fi reproduse cu mentiunea sursei . *Responsabilitatea asupra fiecarui text publicat apartine autorului conform reglementarilor internationale asupra acestui subiect . Opinia autorilor gazduiti nu este intotdeauna si opinia redactiei . Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui autor sau organizatii care doreste sa puna in circulatie un punct de vedere considerat de interes larg ori doreste sa faca mai cunoscuta o opinie sau o concluzie de utilitate in tematica propusa de editor . * Expeditia textelor se poate face la adresa de e-mail dacologica @gmail.com * Textele trebuie sa fie expediate in programul MS Word, in atasament la mesajul dvs., redactate cu diacritice romanesti , cu caractere ” Arial „, la marimea de 10 pixeli . La aceiasi adresa poate fi trimisa orice corespondenta destinata membrilor redactiei si orice opinie privitoare la materialul aparut sau dorit. Sunt binevenite , si vor fi studiate atent ,orice semnalari privind fapte , personalitati si situatii mai putin mediatizate , privind tematica de precadere a revistei. Publicatia fiind alcatuita prin voluntariat,colaborarea este onorifica. Avand in vedere ca dialogul cultural se afla in suferinta in Romania , orice stire despre carti aflate in lucru sau in curs de aparitie , despre lansari de carti noi sau despre manifestari culturale apartinand tematicii fundamentale a revistei DACOLOGICA vor fi utile si isi vor afla difuzarea cuvenita . Proiectele editoriale ale diferitelor edituri , indiferent de marimea lor sau de locul unde activeaza , vor fi primite cu solidaritate si vor fi propagate cu staruinta . Organizatiile , asociatiile sau grupurile de cercetare in domeniul tematic principal sunt chemate sa isi faca mai bine cunoscuta activitatea lor si prin aparitia in publicatiile editate de noi si prin mijloacele de comunicare pe care le avem acum si le vom inmulti in viitor.

 

Anunțuri