h1

Ion Ionescu: „Pielm”

Pe tot cuprinsul daco-român se foloseşte în limba vorbită cuvântul pielm, cu înţelesul „aluat, cocă, plămădeală, amestec subţire făcut din făină de grâu şi din apă, cu care se ung unele aluaturi înainte de a fi băgate în cuptor1, sau, făină de grâu, de porumb etc. (de cea mai bună calitate)“2, înregistrat în dicţionarele limbii române cu „etimologie necunoscută“3.

Cuvântul respectiv este atestat şi de Biblia de Ia Bucureşti, 1688: „Şi coapseră pielmul ce l-au scos din Eghipel, turte de azime în spuză“ (48, 1/14, 1/27) sau ,Au adus … vase de lut şi grâu şi orz şi făină şi pielm“ (229, 2/34). Cuvântul îl foloseşte şi Antim Ivireanul în Didahii, atunci când critică societatea feudală a timpului său: „Caut la faţa Sarei, plină de pielm (=făină albă). Văd şi faţa muierii de acum, plină de fleacuri drăceşti“.

Pentru explicarea originii cuvântului discutat, apelăm la cunoscutul dicţionar al lui Julius Pokorny4, în care se menţionează rădăcina indo-europeană:. pel-, pele- (giessen. fliessen = a vărsa, a curge), în formaţii cu n;-, întâlnit în lat. Pollen, -inis, polen, -polnes (sehr feines Mehl = făină foarte fină), pollenta f. (Gerstengraupen = arpacaş); lat. Pelene (Herd = vatră de copt); lett. pelni, plene (Weise Asche auf Kohlen = cenuşă albă pe cărbuni).

În formaţia pel-men, pel-îo, înseamnă Haut, Huile = piele, înveliş, învelitoare, coajă, pojghiţă (de făină coaptă) şi îl întâlnim şi în greacă: pelma (= talpă). În formaţia pl-no, plonx. pion (Ebene = câmpie) îl întâlnim şi în slavă.

În limba română, cuvântul pielm este discutat de Grigore Brâncuş în categoria de „cuvinte autohtone probabile“, citându-l pe N. Jokl şi E. Cabej pentru relaţia dintre rom. Pielm şi alb, pialm, pielm.6

În realitate, cuvântul pielm în limba română este un cuvânt sigur autohton traco-geto-dac, de origine indoeuropeană: pielmen-, cu diftongarea lui e şi cu eliziunea terminaţiei -cn şi se află numai în dialectul dacoromân, în stânga Dunării. Faptul este explicabil, pentru că în timp ce aromânii şi meglenoromânii sunt prin excelenţă păstori, românii din stânga Dunării au fost prin excelenţă agricultori, cultivatori ai plantelor cerealiere, transformate prin măcinat, de morile puse în mişcare prin curgerea (pel-) apei, în făină albă fină (pel-men, pel-en). Un trib geto-dac din câmpia Olteniei, care s-a ocupat cu creşterea cerealelor şi măcinatul lor s-a numit Peleni, iar cetatea lor s-a numit Pelendava, care s-a aflat pe platoul satului Cârligei din dreapta Jiului, la apus de oraşul Craiova, dărâmată de romani în războiul de cucerire a Daciei în 101-106 şi reclădită în stânga Jiului, purtând numele tot de Pelendava, pe vatra căreia s-a ridicat biserica fostei mănăstiri Bucovăţul Vechi (1572), care cuprinde în soclul şi în zidurile ei cărămizi din fostul castru roman, menţionată în Tabula Peutingeriana, din jurul anului 250, iar în jur s-au identificat urme de vieţuire daco-romană, pe tot cuprinsul municipiului Craiova, cu continuitate până în zilele noastre.8

Originalul indoeuropean pel-, cu derivatele pel-en, pel-men, se dovedeşte a fi prezent atât în grupul limbilor satem, ca în traco-geto-dacă, albaneză, balto-slavă, cât şi în grupul limbilor centum, ca în latină şi greacă, dovedind o origine indoeuropeană comună. Geto-daca a avut originalul indo­european, pel-, atât în formaţia pel-en (Peleni, Pelendava), cât şi în formaţia pel-men, moştenit în limba română în cuvântul pielm (= făină albă).

E. De Michelis9 considera patria primitivă a Indo-europenilor în special zona pontică şi cea dunăreană, în regiunea vechii Dacii şi a Traciei. VI. Merlingen (1955) se referea la zona României, Bulgariei şi a Macedoniei. VI. Gheorghiev (1958) afirmă că la sfârşitul mileniului III î. Hr., idiomurile indoeuropene erau deja separate şi cu modificări specifice, indoeuropenii aflându-se deja în Europa, ocupând o regiune din Europa centrală şi de est, între Rin şi Don, la sud de Marea Baltică şi de Marea Nordului, ţinut care cuprindea stepa rusă şi câmpia polonă, în care cele mai vechi toponime sunt indoeuropene şi, în care, potrivit datelor arheologice, Ia începutul neoliticului (mileniul VI î. Hr.) se afla o comunitate omenească importantă.

În mileniile III-II î. Hr., cultura dunăreană s-ar fi extins într-o zonă largă, care cuprindea regiunea Tisei, Transilvaniei. Poloniei şi Ucrainei, apoi spre sud în Balcani, de unde se produce migraţia luvito-hittită spre Asia Mică şi cea a triburilor indoeuropene în Grecia. Din aceeaşi regiune a centrului Europei pornesc migraţiile care au dus la indoeuropenizarea culturilor nordice şi la infiltrări în Peninsula Italică. încheierea procesului de constituire a triburilor indoeuropene şi de cristalizare a idiomurilor lor s-ar fi realizat la sfârşitul epocii bronzului şi a trecerii la epoca fierului.10 Cu epoca bronzului (în jurul anului 2000-1800 î. Hr.) se poate vorbi de traci străvechi,iar de la sfârşitul epocii bronzului până la Hallstattul mijlociu (cea sec. XIV-VIII î. Hr.) se poate vorbi de geto-daci vechi, adică de triburile nord-tracice, care au locuit în spaţiul carpato-dunărean.“

Radicalul indoeuropean comun pel-, păstrat în traco-dacă. în formaţiile pel-en şi pel-men, ne duce la o epocă mai veche. de la începutul mileniului II î. Hr. şi, în acelaşi timp, vorbeşte despre îndeletnicirea de agricultori a triburilor traco-dace. care au populat câmpia Dunării, cunoscuţi sub numele de Peleni. Cuvântul pielm, pe care ei l-au folosit, l-au transmis urmaşilor lor, păstrându-se până astăzi în substratul limbii române, fiind cuprins şi în Biblia de la Bucureşti din 1688.

1 DLR, Dicţionarul Limbii Române, 1974, tom VIII, partea a doua, litera P, pag. 559.

2 DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Bucureşti, 1987, p 668.

3 Ibidem.

4 Julius Pokorny, Indogermanisches etymologisches Worterbuch, 1959 Band I, pp. 798, 802, 803.

5 Alois Walde – Julius Pokorny, Vergleichendes Worterbuch der indogermanischen Sprachen, II Band, Berlin-Leipzig,1927, p.60.

6 Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983, p. 145.

7 I. Ionescu, Toponimul Pelendava, în „Limba Română“, XXXVII (1988), nr. 6, p. 517-520, Permanenţe autohtone şi creştine româneşti, Bucureşti, 2001, p. 36-40.

8 Prof. Octavian Toropu, Aşezări antice la Mofleni – Bucovâţ şi în împrejurimi, în „Mitropolia Olteniei“, anul XXIV (1972), nr. 9-10, p. 700-708 Pr. D. Bălaşa, Pagini din trecutul mănăstirii Coşuna-Bucovăţul Vechi, în „Mitropolia Olteniei“, nr. citat, p. 727-772.

9 E. De Michelis. L’origine degli Indo-Europei, 1903.

10 Lucia Wald. Dan Sluşanschi. Introducere în studiul limbii şi culturii indoeuropene, Bucureşti, 1987, p. 353-355.

11 Vladimir Dumitrescu – Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromichete, Bucureşti, 1988, p. 91-92.

____________________________________________________________________________________

Revista DACOLOGICA este o publicatie de informatie culturala cu caracter alternativ , creata in cadrul unui proiect experimental rezultat din colaborarea dintre ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU si ASOCIATIA SCRIITORILOR CRESTINI DIN ROMANIA . Revista cuprinde studii , puncte de vedere si ipoteze in tema istoriei stravechi a regiunii carpato-danubiene propuse de autori din toata lumea . Ea contine stiri , studii sau rezultate diverse obtinute prin investigatii pluridisciplinare ( imbratisand cu precadere teme , personalitati si subiecte evitate de presa oficiala ) , opinii mai putin sau deloc cunoscute prin dezbaterile organizate intre ” figurile noului monopol ” al informatiei si istoriografiei , propuneri de examinari si de studiu tematic ce nu patrund la suprafata vietii publice din cauza ignorantei sau rea-credintei , puncte de vedere noi avand caracter de ipoteza sau de examen de laborator . Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui carturar roman , indiferent de locul unde se afla , de domeniul de exercitare practica si de ” palmaresul ” profesional.

Revista DACOLOGICA apare prin grija unui colegiu editorial si sub coordonarea ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU . Preluarea textelor aparute in Revista DACOLOGICA este posibila numai cu acordul autorului . Anunturile si comentariile redactionale pot fi reproduse cu mentiunea sursei . *Responsabilitatea asupra fiecarui text publicat apartine autorului conform reglementarilor internationale asupra acestui subiect . Opinia autorilor gazduiti nu este intotdeauna si opinia redactiei . Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui autor sau organizatii care doreste sa puna in circulatie un punct de vedere considerat de interes larg ori doreste sa faca mai cunoscuta o opinie sau o concluzie de utilitate in tematica propusa de editor . * Expeditia textelor se poate face la adresa de e-mail dacologica @gmail.com * Textele trebuie sa fie expediate in programul MS Word, in atasament la mesajul dvs., redactate cu diacritice romanesti , cu caractere ” Arial „, la marimea de 10 pixeli . La aceiasi adresa poate fi trimisa orice corespondenta destinata membrilor redactiei si orice opinie privitoare la materialul aparut sau dorit. Sunt binevenite , si vor fi studiate atent ,orice semnalari privind fapte , personalitati si situatii mai putin mediatizate , privind tematica de precadere a revistei. Publicatia fiind alcatuita prin voluntariat,colaborarea este onorifica. Avand in vedere ca dialogul cultural se afla in suferinta in Romania , orice stire despre carti aflate in lucru sau in curs de aparitie , despre lansari de carti noi sau despre manifestari culturale apartinand tematicii fundamentale a revistei DACOLOGICA vor fi utile si isi vor afla difuzarea cuvenita . Proiectele editoriale ale diferitelor edituri , indiferent de marimea lor sau de locul unde activeaza , vor fi primite cu solidaritate si vor fi propagate cu staruinta . Organizatiile , asociatiile sau grupurile de cercetare in domeniul tematic principal sunt chemate sa isi faca mai bine cunoscuta activitatea lor si prin aparitia in publicatiile editate de noi si prin mijloacele de comunicare pe care le avem acum si le vom inmulti in viitor.