h1

~Mircea Dorin Istrate: „Poezia dacilor liberi“

LUMEA    DACILOR

Din vremi rămase-n urmă pe-a timpului cărare,

Din început de lume cu sete de-nălţare,

Un zvon străbate tainic hotare să-mpreune,

Vestind că lumea dacă îmi e de-acum un nume.

****

Că veacuri curgătoare şi-a tot lăţit moşia,

Unind sub ascultare noroadele şi glia

Ce fost-au răsfirate sub vremuri mişcătoare

Pe nesfârşite câmpuri, sub soarele răsare.

****

Că, scoborând din ceruri, şi-au pus, în a lor frunte,

Sămânţă veşnicită de zei, care să-nfrunte

Potrivnicele timpuri şi cele crude hoarde,

Venite de aiurea să fure şi să prade.

****

Că ei se cred din timpuri a fi nemuritori,

Că râd de coasa morţii, că-n cer e locul lor,

Pe câmpul bătăliei, de mor în bărbăţie,

S-or nemuri de-a pururi, slăviţi şi-n măreţie.

****

Că zeii lor le pus-au în glie, mestecate,

Şi aur cât cuprinde, şi sare, şi bucate,

De-aici să nu mai plece, să fie stâlpi de stână,

Cât vremuri tot vor trece în goana lor nebună.

 

***

Azi, duşi în nemurire cu lumea lor uitată,

Sunt dulce pomenire, slăvită şi-nstelată,

Ce nalţă al nost’ suflet, trezeşte şi-nfioară

Simţirea ce se cheamă că-i dragostea de ţară.

______________
DECEBAL

 

Aveţi curaj nebun să vă-nfruntaţi azi soarta

Şi-n luptă dreaptă să vă-ntreceţi moartea?

Ori laşi, pe veci, rămâneţi în cronici de istorii,

Ca pieritori ai urmei la secoli de istorii?

Eu, Decebalul vostru, vă chem azi îndesate

S-aveţi cununi de laur ori clipe numărate.

****

Aşa grăit-a dacul, în faţă la cetate,

Când oastea sa puţină, setoasă de dreptate,

Vedea puhoiul cela al armiei romane,

Cuceritorii lumii de aur şi coroane.

Şi-mbărbătată astfel, oştirea sa măruntă

Ca leii din strânsoare, sloboastă-i către luptă.

Minuni de vitejie făcut-au înmiit

În cel puhoi de fală, ce greu i-a biruit.

Niciunul preţ nu pus-a pe viaţa-i trecătoare,

Ştiind că soarta ţării-i la margini de strâmtoare,

Iar vremii ce-o să vină lăsa-vor nemuririi

Exemplu de voinţă, izvor al nepieirii.

 

***

 

Din ceea vâlvătaie, mistuitoare faclă,

Rămasă-i o scânteie, comoară pusă-n raclă,

Cu ea veni-va vremea s-aprindem iară spuza

Altarului măririi, în cuib la Zegetuza.

Şi-atuncea, Decebalul odihna o să-şi cate,

Ştiind că soarta-i crudă făcutu-i-a dreptate.

 

*

Vă-ntoarceţi, vremi ucise pe treptele uitării,

Turnaţi în viaţa noastră virtuţi, şi-n faţa ţării

Spălaţi ruşinea care, slinoasă, lipicioasă,

Cuprins-a bărbăţia în vârful ei de coasă.

Că prea e amorţită cea naţie română,

Iar gândul nemurii îmi stă de-acum s-apună.

Prea v-a topit cu sine trădarea de arginţi,

De-aţi întinat coroana menită pentru sfinţi.

Scurmaţi, că nu-i târzie, în vatră stinsa, spuza,

Şi focu-l reaprindeţi din mit, la Zegetuza.

______________

 

IZBÂNDĂ  AMARĂ

 

Cu trâmbiţe de-aramă şi surle aurite,

Se dă de veste lumii, că-n vremuri ce-s mărite,

La Roma, Împăratul supuşii iar şi-i cheamă,

Puterea să-şi arate, îngloriată-n faimă.

Că l-a învins de-acuma pe dacul DECEBAL

Şi-ntinsu-şi-a moşia cu cel regescul val

Ce-a înghiţit Carpaţii şi s-a oprit la mare,

Iar pod peste Danubiu făcutu-l-a cărare.

****

Mulţimi de sclavi promite şi grâne-ndestulate,

Şi aur cât cuprinde a sale largi palate,

Şi jocuri la mulţime, s-o sature de stat,

Şi lupte în arene cu fiare, îndesat.

****

El ştie, toate astea răsplată-s meritată

La cei căzuţi în lupte din oastea-i împărată,

La umilinţi pe care menit a fost să-ndure

Când a-ncercat pământul la cela dac să-l fure.

****

Atunci, cu grele jertfe, cohorte numeroase

Căzut-au secerate de sorţi nenorocoase,

Lăsând pe câmpul luptei, şi arme, şi stindarde,

În vrerea lor nebună, menită ca să prade

Averea care dacii şi-au strâns-o învechită

Din munca lor cinstită, de ceruri dăruită.

****

A-ncremenit atuncea imperiul în uimire,

Că armia trufaşă n-a fost în biruire,

În vremi ce-n astă lume nimic nu-i sta în cale

Puhoiului ce-n valuri se prăvălea la vale.

****

De-atunci, el tot gândit-a ruşinea cum s-o spele,

Să şteargă din istorii popoarele rebele

Ce nu acceptă jugul romanului trufaş,

Lăsându-l de ocară, neputincios şi laş.

****

Acuma triumfase, iar oastea lui  mărită

În glorii se întoarce, mai rară şi slăbită,

Dar bine-nlăurată din miticii Carpaţi,

Că au scăpat imperiul de râsul celorlalţi.

****

O mare supărare îmi are Împăratul,

Că n-a văzut în lanţul sclaviei şi pe dacul

Ce-a îndrăznit ’naintea măririi lui să stea

Şi-a preferat ca însuşi viaţa să şi-o ia.

****

O faptă ca aceasta ridică, nu coboară,

Mărirea celui care a preferat să moară

Decât să fie sclavul batjocorit, scuipat,

Când, vitejeşte, neamul cu-ai lui şi-a apărat.

****

Nu-i liniştit acuma, că-n ceea depărtare

Şi-a-ntins împărăţia la răsărit de soare,

Dar, astfel, soarta Romei îmi pare ocrotită

De lumea cea barbară, acolo pironită.

 

*

Să-nceapă veselia, să ţină încă luni,

Să-nglorieze fapte cu lauri şi cununi,

Să curgă vinu-n cupe, să fie desfătare,

Că Romei îi surâde norocul iar sub soare.

 

________________

 

NU-MI PĂRĂSIŢI COLUMNA! 

 

 

Ce-mi câştigaţi de-mi părăsiţi Columna,

Voi, daci viteji, în piatră stând eroi

Din vremi în care prinsu-v-a furtuna,

Cei ochi ai lumii-s îndreptaţi spre voi .

****

Modele-aţi fost la cronica în piatră,

Străbuni ai mei, bărbaţi adevăraţi,

Prin jertfa voastră sângerată-n vatră,

În carnea pietrei staţi înlăuraţi!

****

De soclul mi-l lăsaţi, ca să vă-ntoarceţi

La traiul vostru aspru, sănătos,

Ce-o să-mi găsiţi aici, şi ce-o să-mi faceţi?

Că timpu-i rău acum, şi-i mincinos.

****

Nu mai aveţi cel rege şi cea ţară

Şi strâmt îmi e al vostru sfânt pământ,

Că ce e bun lăsat a fost să-mi piară

Şi-ţi fi de-acum sărmane frunze-n vânt .

****

Mai bine staţi acol’, în văzul lumii,

Fiori de bărbăţie să ne daţi,

C-atât ne-a mai rămas, să strângem pumnii

Şi să visăm la voi, cei înstelaţi.

_____________

COLUMNA, MECCA NOASTRĂ

 

Piatra rece a Columnei are-n ea, adânc săpate,

Chipuri aspre, prinse-n luptă, de străbuni, ce-n veac, odată,

Cu-a lor viaţă, pusă scuturi la puhoi năvălitor,

Ne-au lăsat în cartea vieţii un însemn nemuritor.

****

Viaţa noastră în răstimpuri cere jertfă de bărbaţi,

Să-nnoiască vâna ţării cu eroi adevăraţi,

Borne facă la istorii şi-orizontului reper,

Vieţii veşnic mergătoare, de la humă pân la cer.

****

În a marmurii Columnă, pururi sunteţi înălţaţi,

Fraţi de sânge-n toate cele, tarabostes şi comaţi,

Viaţa voastră înhumată-i, ca sămânţă de speranţă,

Pentru veacuri următoare fie flacără măreaţă.

****

Mecca noastră de-nceputuri e de-a pururea Columna,

Toţi ar trebui odată s-o vedem, să punem mâna,

Să-i simţim în carnea vieţii pe vitejii noşti bărbaţi

Şi clipita de istorii când au fost îngloriaţi.

****

Învăţaţi că jertfa este datoria învoielii

Între voi şi soarta ţării, şi-n speranţa învierii,

Voi pomelnice rămâneţi, veşnici vii şi lăudaţi,

Iar în cronicile ţării, pentru fapt, înstelaţi.

MIRCEA DORIN ISTRATE