h1

~Pompiliu Comşa: „Un verdict decisiv pentru brăţările dacice nu poate fi dat deocamdată“

Un verdict decisiv pentru brăţările dacice nu poate fi dat deocamdată

Interesul pentru arheologie, în Europa se dezvoltă încă din vremea renaşterii şi a luat amploare încă din vremea renaşterii şi a luat amploare mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Aş spune, totuşi, după cum mărturisea academicianul Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie ’’Vasile Pârvan’’ al Academiei Române, că interesul pentru lucrurile vechi, legate de antichitate, la noi, este de asemenea mai timpuriu, încă de pe vremea lui Cantemir. Şi, la fel ca în toată Europa, am avut personalităţi care au adus contribuţii importante în acest domeniu. Există un interes de a completa izvoarele scrise cu material documentar obţinut prin săpături. Sunt destui care afirmă, după mine neîntemeiat, că noi nu suntem urmaşii Romei. De aceea ancheta de faţă se vrea şi un semnal de alarmă tras pentru a indica drumul greşit pe care circulă istoria noastră. În fond, rândurile acestea sunt o nouă dovadă incontestabilă că istoria, spre surprinderea unora şi confirmarea altora, nu este o ştiinţă. Secolul XIX-lea, să nu uităm, este epoca lui Schliemann, care a făcut epocalele descoperiri de la Troia şi Micene. Evident, acest fapt s-a reflectat în toate ţările. La noi, primul care a încercat să sistematizeze cercetarea arheologică şi care şi-a formulat o concepţie proprie în vederea colectării datelor arheologice a fost Alexandru Odobescu. Este primul arheolog român în sensul pe care îl dăm astăzi acestei discipline. Şi asta o spune un membru corespondent al Academiei Române din 1996. Mulţi îl văd mai mult ca literat, dar să nu uităm că are o operă arheologică consistentă. Mai mult, el este cel care a iniţiat repertoriul arheologic al României, după o anumită concepţie, prin publicarea, pe la 1870 a unui ’’cestionar’’, transmis tuturor prefecturilor judeţene, cu îndemnarea de a colecta date despre situri antice. Concret, în vremea lui, au apărut doar două astfel de mici monografii, anume, antichităţile judeţului Romanaţi şi cele ale judeţului Dorohoi, conţinând date foarte importante. Poate nu e întâmplător că primul repertoriu modern, din secolul XXC, a fost cel al judeţului Botoşani, care cuprindea, bineînţeles, şi Dorohoiul lui Odobescu. El se interesa de toate, de la descoperiri din epoca pietrei, la tumuli, până la cetăţi şi biserici din Evul Mediu. A publicat inscripţii/pisanii de biserici, s-a interesat de mănăstirile din Romanaţi, cum ar fi notiţele publicate despre mănăstirea Căluiul.

Modelul german în arheologie

Un alt  moment mare în dezvoltarea arheologiei româneşti ar fi perioada lui Vasile Pârvan. El a reflectat exact starea de cunoaştere, în materie de istorie şi arheologie, din perioada în care a trăit. El a fost în primul rând un istoric, mai ales c-a spus mereu asta. În cartea lui, în ’’Getica’’, a precizat însă: ’’Speranţa ca descoperirile arheologice şi planul pe care mi l-am făcut ca toţi elevii mei să cerceteze cât mai multe staţiuni arheologice mă va obliga, până la urmă, la rescrierea acestei cărţi’’. El i-a trimis pe toţi discipolii săi să sape în diverse locuri. Când vom avea prelucrate toate aceste descoperiri, va trebui să rescriem protoistoria Daciei, aşa spunea Pârvan, în anii ’20, fiind conştient că arheologia sistematică era abia la începuturile sale. Şi, la doar 20 de ani de la moartea lui Pârvan, în 1946, deja o serie întreagă de epoci, care, până atunci, erau în mare parte necunoscute, deveniseră deja bine atestate arheologic. Chiar dacă unii contestă asta, elevii lui Pârvan sunt cei care au întemeiat şcoala arheologică, protoistorică, românească. Cel puţin doi dintre elevii săi, Vladimir Dumitrescu  şi Ion Nestor, deşi au plecat de la studii  clasice, s-au centrat, după aceea, pe cercetarea preistoriei. Ion Nestor este mai cunoscut, deoarece el a studiat în Germania cu un mare arheolog al locului, Gero von Merhart. Şcoala germană de arheologie era, la acea dată, vârful de cercetare al arheologiei europene. Elevii lui Nestor, sunt în ultimă instanţă urmaşii lui Gero von Merhart. Dar şi Pârvan, la rândul său, îşi luase doctoratul în Germania, la Breslau, cu Conrad Cichorius, savant  bine cunoscut datorită studiilor sale despre Columna lui Traian. Tocilescu, pe de altă parte, a avut relaţii speciale la Viena. Putem spune deci că cercetarea arheologică germană a avut un impact foarte puternic asupra şcolii arheologice româneşti.

Un alt stadiu de discutat: după cel de-al doilea război mondial

Arheologia preistorică, la noi, care a început cam în timpul lui Pârvan, a fost profesată pe Atunci de Ioan Andrieşescu. Era un om foarte inteligent, ne-a confirmat academicianul Alexandru Vulpe, de o vastă cultură, dar a fost bolnav. Iar boala l-a marcat şi a lăsat o mulţime de lucrări neterminate. A murit de cancer, în 1944, iar Catedra de istorie veche a rămas liberă. A fost ocupată, în anii următori de Ion Nestor. Personalitatea acestuia şi a lui Vladimir Dumitrescu au dominat această direcţie a cercetării. Mai ales a primului. Secundul a avut un handicap, a fost legionar. A stat şi pe la puşcărie şi n-a putut  să-şi facă şcoală proprie. O lucrare, apărută în 1954 şi care, de altfel, este foarte importantă, ’’Monografia aşezării din cultura Cucuteni, de la Hăbăşeşti’’, a fost publicată nu pe numele lui adevărat, ci a fost semnată cu D.Vlad. Într-o anumită perioadă, prin anii ’50 s-au dat foarte mulţi bani pentru arheologie. Ion Nestor a avut relaţii mai apropiate cu Mihail Roller şi a reuşit să-l convingă că arheologia contribuie la fundamentarea teoriilor marxist-leniniste în istorie,. Roller era membru în Comitetul Executiv şi a dat bani pentru arheologie. A fost epoca de aur a arheologiei. Ce a făcut cu restul istoriei ţării noastre, este întra-adevăr sinistru, dar pentru arheologie a dat mulţi bani. Atunci s-au săpat marile aşezări, au apărut marile şantiere arheologice. Atunci Ion Nestor, care era profesor şi membru al Academiei, a avut un rol decisiv. A condus şantierele, le-a direcţionat şi a creat o şcoală arheologică. Elanul pentru arheologie însă s-a stins încetul cu încetul şi implicit pentru obţinerea probelor materiale pentru istoria noastră. În fond, punctul culminant al dezvoltării în domeniu este chiar înfiinţarea în 1956 a Institutului de Arheologie. Cu timpul, specialiştilor din domeniu li s-au dat din ce în ce mai puţini bani pentru săpături. N-a mai fost încurajat foarte mult nici sistemul şantierelor mari, care începuse în anii ’50, vorbim de şantierele de mari dimensiuni, cu colective mari. Curând acestea au început să se mărunţească, iar arheologii au plecat cu unul sau doi studenţi pentru a face o săpătură pe durată relativ scurtă într-un anume sit. Viziunile lui Roller privind importanţa slavilor în istoria românilor s-au stins foarte curând, rolul slavilor fiind preluat de străromâni. Tot ce era slav a devenit străromânesc. În fiind, resturile materiale nu vorbesc şi interpretarea lor poate fi, de multe ori, fantezistă. Multe descoperiri, care fuseseră considerate cândva ca germanice, au devenit slave şi, după ce statele din fosta URSS şi-au căpătat autonomia, au început să devină altceva, în funcţie de etnia lor. În Polonia au rămas slave, mai departe, iar la noi au devenit străromâneşti. În realitate, nu ştim nici până astăzi cu exactitate cărei etnii aparţineau aceste vestigii. În perioada comunistă nu s-a vorbit despre relaţia noastră cu Bizanţul pentru că era văzută şi ca o problemă religioasă. Cultura bizantină este foarte strâns legată de istoria Bisericii ortodoxe. Şi, de aceea, în perioada comunistă nu s-a dorit dezvoltarea acestor cercetări. În opinia multora, inclusiv a semnatarului rândurilor de faţă, cercetătorii s-au străduit însă mereu, nu s-au lăsat influenţaţi, dar s-a făcut mai puţin caz de asta. Nici cursurile la facultate n-au fost încurajate, iar la noi, trebuie să fim fair-play, nici până astăzi nu prea stăm bine cu istoria Bizanţului. În perioada lui Ceauşescu s-a vorbit foarte mult de protoistorie. Termenul în sine presupune faptul că, în afara descoperirilor arheologice, mai există şi frânturi din documente scrise. Fie direct de aici, fie din zonele împrejmuitoare sau chiar mult mai îndepărtate, cum e Orientul, lucru confirmat de colegii Larisa şi Constantin Iftime, care ne-a ajutat în documentarea acestei anchete şi cărora le mulţumim public pentru asta. Pentru toată lumea, protoistoria propriu-zisă începe odată cu primele ştiri scrise din vremea lui Herodot, adică din secolul al V-lea î.Hr., din momentul în care datele arheologice şi informaţia istorică se pot îmbina. Cine face protoistorie nu poate să fie numai arheolog, trebuie să cunoască temeinic şi izvoarele scrise, trebuie să cunoască temeinic şi greaca şi latina. Pe vremea lui Pârvan aflaţi că cine nu ştia bine greaca şi latina nu absolvea facultatea. Astăzi, din păcate, ştacheta a căzut foarte jos. Academicianul Vulpe chiar se temea că sunt mulţi care n-au habar de aceste limbi clasice. Să nu uităm a menţiona şi interesul nostru pentru populaţiile vechi de aici, adică pentru geto-daci. Apare astfel un lucru interesant şi anume faptul că diverse curente politice au fost interesate de cultura dacilor. Mai demult au fost legionarii, pentru că doreau să arate că şi poporul român are o rădăcină foarte sănătoasă, comparabilă, la acea vreme, cu cea fascistă, cu cea nazistă. Când au venit ruşii, comuniştii, s-au schimbat lucrurile. Interesul pentru geţi n-a scăzut, dar asta s-a întâmplat din alte motive. Anume, potrivit anumitor concepţii lingvistice, puţinul pe care-l ştim despre limba geto-dacă sau daco-getă, sau tracă, în general, o face apropiată de limbile balto-slave. Un cercetător rus de origine bulgară a scris o carte în care afirma că geto-dacii sunt chiar protoslavi. Cu alte cuvinte, dacă se putea demonstra că fondul nostru este geto-dac, iar romanii sunt doar o pătură subţire, atunci avem o puternică sorginte slavă. Asta era ideea. Amândouă ideile însă au fost politice, şi aici se vede cum legionarii şi comuniştii s-au înţeles foarte bine. Interesant este că, după perioada cu ’’slavitatea’’ românilor, a venit perioada Ceauşescu. Dictatorul i-a dat comunismului o tentă naţionalistă. Şi iarăşi s-a dezvoltat cultul strămoşilor, al geto-dacilor, s-a evidenţiat eroismul unui Burebista, a unui Decebal. Astăzi există în continuare o pasiune pentru daci. Dovada: tot felul de falsuri, de aberaţii şi năzbâtii. Dar să nu ne facem complexe. La fel e şi la francezi cu celţii, celtomania. Sau la englezi, tot cu substratul celtic. În Anglia se fac nunţi celtice, se fac ceremonii celtice în situl preistoric de la Stone Henge care, de altfel, nu prea are nimic de a face cu celţii protoistorici. Tot în Anglia se caută să se reînvie limbi celtice, dispărute în Evul Mediu. Germanii, la fel. Nu mai spunem ce-au putut să facă sub Hitler, când multe vestigii arheologice din Europa erau mărturie a teritoriilor revendicate de Reichul German. Toţi fac aşa. Omul de ştiinţă trebuie să se dezbare de asta. Şi nu e uşor. Căci vin diverşi oameni, traco sau dacoromani. Vezi cazul recent, mult mediatizat, cu plăcile alea de plumb, cu nişte falsuri ordinare de la sfârşitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea, prin care se urmărea susţinerea teoriei fanteziste a lui Densuşianu, prezentată în a sa Dacie preistorică. Dar, deoarece suntem o ţară liberă, nu le putem face nimic, nici francezii nu i-au împiedicat pe celtomani să-şi dezvolte aberaţiile. Se vor stinge de la sine, dar va mai dura mult până atunci.

Statul are obligaţia să sprijine cultura, dar n-o face suficient

Nu ne-am adaptat metodelor moderne de cercetare, pluridisciplinare. Vorbim de ele, facem mult caz, dar nu facem, în realitate, mare lucru. În străinătate, se organizează şantiere arheologice interdisciplinare, unele se fac şi la noi, dar nu de noi, ci de către nemţi. De exemplu, aşa cum am aflat de la interlocutorii noştri, la şantierul Pietrele, sit eneolitic, aflat între Giurgiu şi Olteniţa, sapă un colectiv condus de un profesor berlinez, dar participă şi Institutul de Arheologie din Bucureşti, în colaborare cu Institutul Eurasia din Berlin. Săpăturile au dat rezultate remarcabile. Echipa germană este alcătuită din aproape 40 de cercetători de diverse orientări, geografi, zoologi, botanişti, geofizicieni etc. Se fac cercetări magnetometrice, sistematice, se analizează amănunţit toate artefactele descoperite, se fac studii sedimentologice etc. Ca să vă furnizăm un amănunt care nici măcar nu merită comentat este acela că în secolul al XIX-lea, când scria Odobescu, eram la acelaşi nivel cu cercetătorii occidentali şi tot aşa am fost şi până la cel de-al Doilea Război Mondial. Apoi s-a produs un decalaj pe care nu l-am mai recuperat, decalaj produs din lipsă de contacte. Să nu uităm că la toate congresele mondiale România fusese prezentă, apoi, în perioada comunistă,  a fost o lungă absenţă a României de la astfel de la reuniuni. Nu avem practic condiţii materiale, tot ce obţinem pentru bibliotecă momentan obţinem prin schimb. În prezent, conducerea Institutului de Arheologie nu mai are bani să cumpere cărţi şi atunci fac copii, schimburi, ca să se pună la curent, ceea ce, să recunoaştem, este nu numai greu, ci şi inadmisibil. În momentul de faţă cei mai interesaţi de cercetarea Sciţiei noastre nu sunt americanii, aşa cum încearcă unii să acrediteze, ci nemţii. Ceea ce n-a reuşit să facă Hitler cu tancurile fac nemţii acum cu cultura. Institutul Eurasia din Berlin, despre care am făcut vorbire ceva mai înainte, este orientat numai pe cercetarea euro-asiatică, în principal fosta URSS. Cam 80 % se concentrează pe fosta Uniune Sovietică. Ei sunt mâna întâi aici, i-au cucerit pe toţi. Nu ştim cum va fi în viitor, dar diurn vezi peste tot numai şantiere germane. Sunt şi unele franţuzeşti, mai sunt şi americane. Dar nemţii au ajuns peste tot, cu toate că sunt cei mai buni în areheologie. Anglo-saxonii, americanii şi englezii adică, chiar şi scandinavii, sunt cu mult înaintea nemţilor, mai ales pe plan teoretic, cel al arheologiei teoretice, al interpretării, al antropologiei. Dar, în cercetarea de teren, şcoala germană continuă să fie de cea mai bună calitate. La noi presupuse bazine arheologice bogate, care ar putea să fie cercetate, nu prea sunt, dar sunt zone din care s-ar vrea să se ştie mult mai mult decât se ştie. Ele se află cam pe tot cuprinsul ţării, poate cu excepţia Dobrogei. Aici s-au bulucit cercetători din toate epocile. Povestea depinde foarte mult şi de centrele universitare. De exemplu, Centrul de la Cluj este mult mai orientat spre arheologia romană, normal, e vorba de Dacia romană. Cel de la Iaşi este orientat spre preistorie, cultura Cucuteni, neoliticul. Cel de la Bucureşti are mai multe orientări. Şi cel de la Constanţa este un centru foarte serios. Altul, tot foarte serios, pare a fi cel de la Târgovişte. Dar specialiştii din domeniu sunt foarte dependenţi de finanţe şi mai ales criza asta, care a cam venit pe neaşteptate, loveşte în toate direcţiile. Muzeele de antichităţi din România sunt foarte inegale şi depind foarte mult de managerii lor. O notă în plus se poate acorda Muzeului de Artă Neolitică, în special culturii Cucuteni, de la Piatra Neamţ. Este foarte bine organizat. Muzeul din Constanţa, iarăşi, e remarcabil. Muzee sunt, practic, peste tot, dar unele dintre ele stau foarte prost. De exemplu mai bine stă Călăraşiul decât Slatina. În Transilvania, unul dintre muzeele cele mai bogate în material arheologic este cel de la Baia Mare.

Secretomania din jurul brăţărilor dacice

Presa a făcut recent o întreagă istorie cu brăţările dacice, pentru care România a plătit bani grei. Am, plătit, poate ştiţi sau nu, nu ştiu câte sute de mii de euro ca să le recuperăm. Dar sunt autentice, banii meritau, cu toate că analizele nu spun nici că sunt autentice, nici că sunt false. Ele spun doar că aurul e bun, că e aur de mină, de râu, dar aurul e aur. Mai degrabă analiza stilistică ar putea să ne spună ceva. Până acum a fost foarte multă secretomanie în jurul acestor brăţări. Academicianul Alexandru Vulpe spune că i se pare ciudat ca două sute de ani să se descopere numai tezaure de argint şi acum, exact în 2002, se descoperă şi aceste brăţări de aur, care seamănă leit cu cele de argint. Dacă sunt false, e evident, au imitat exact pe cele din argint. Mai corect este să plecăm de la ipoteza că sunt realmente autentice, păstrându-ne însă rezervele de rigoare. Şi ar fi cazul, o spunem din acest colţ de pagină, să se înţeleagă şi de către nespecialişti şi de către presă, că un verdict decisiv nu poate fi dat deocamdată. Mai ales că în momentul când intervine banul, nu mai poţi fi sigur. Dacă, de exemplu, aceste brăţări ar fi fost aduse de nişte descoperitori şi făcute cadou muzeului, n-am avea nici cea mai mică îndoială. Dar în momentul în care intervine poliţia, totul e secret, nu se cunosc condiţiile exacte ale descoperirii, nu se ştie cum au ajuns în străinătate, se vorbeşte de implicarea anumitor politicieni, nimeni nu mai poate fi sigur. În perioada interbelică, legea era clară: tot ce descoperi în pământ trebuie să dai statului. Dar atunci poliţia era ceva mai puţin brutală decât în epoca comunistă. Trebuie să recunoaştem că, în epoca comunistă, ni s-au adus diferite piese foarte interesante, descoperite aiurea de localnici, cum este tezaurul din epoca bronzului, constituit din arme din aur şi din argint, de la Perşinari, judeţul Dâmboviţa. Acum, dimpotrivă, dacă se descoperă ceva, s-ar putea nici să nu aflăm. Cam asta e situaţia, restul comentariilor vizavi de ampla noastră anchetă aparţinându-vă.

jr.dr. POMPILIU COMŞA

Anunțuri