h1

~Ion Pachia Tatomirescu: „Spiritul Pandur ca holo-gând pentru Europa“

Cele două volume ale impresionantei lucrări, Spiritul Olteniei – pod peste himere – holograme pentru Europa (2007), de Dan Lupescu, sunt dedicate nepieritoarei memorii a domnitorului / regelui valah, Mihai Viteazul, cel ce – după Regalian (258 – 268 d. H.), strănepotul regelui Decebal – a înfăptuit o nouă re-Unire a Valahimii (Dacoromânimii) între hotarele superbei Dacii antice, desigur, «în ajunul împlinirii a 550 de ani de la naşterea sa, precum şi sculptorului nepereche, Constantin Brâncuşi, la primul veac de eternitate a capodoperei Sărutul, piatră de hotar în sculptura mondială a seco-lului al XX-lea…». Din cuvântul autorului, Lămurire, reţinem că lu-crarea Spiritul Olteniei era gata de tipar încă din noiembrie 1999, dar n-a putut fi publicată din motive de ordin pecuniar («a rămas suspen-dată din lipsă de prieteni cu vocaţia mecenatului»), că avea şi păstrea-ză de atunci prefaţa Fiziognomia poetului, fiziognomia publicistului – ecouri remanente, de Constantin Dumitrache (ce, „între timp, a tre-cut în lumea celor drepţi, între stele“), că – în cei opt ani care s-au scurs de-atunci şi până la tipărire – a continuat să şlefuiască şi îmbo-găţească lucrarea: «Am perpetuat şi am conturat mai viguros spiritul lucrării rămasă în şpalturi, iar cuprinsul îmbogăţitu-l-am substanţial, incluzând texte fundamentale (pentru tema avută în vedere) şi adu-când la zi suita de interviuri ori de tablete proprii; noua carte […] nu are decât pe alocuri virtuozitatea Căluşului oltenesc, dezlănţuit, ori a Rustemului bine bătut pe lama de coasă a istoriei prea repede curgă-toare» (I, 6; mai jos, ca sigle pentru volumele lucrării, folosim cifrele romane – I şi, respectiv, II; cifra arabă – de după virgulă – indică întotdeauna pagina din care-i citatul-„martor“).

Din prefaţa semnată de Constantin Dumitrache, Distinsul Re-ceptor se lămureşte asupra profilului / fiziognomiei lupesciene: «Fzi-ognomia lui Dan Lupescu este aceea, în ordine imediată, a unui in-telectual singuratic. Înalt (şi nu prea, deşi are 1,83 m), robust, cinstit în relaţiile lui cu el, cu prietenii şi duşmanii, Dan Lupescu debuta publicistic la sfârştul anilor ’60 în revista studenţilor Universităţii din Craiova, Cadran Universitar, al cărei al doilea redactor şef a şi fost (primul, cel care semnează aceste rânduri, i-a publicat primele texte). S-a remarcat, şi atunci, ca şi mai târziu, prin echilibru. […] Dan Lu-pescu a fost o promisiune, şi în Poezie, şi în Gazetărie. Acum este o certitudine; în amândouă domeniile.» (I, 7); «Dan Lupescu are priză la esenţial; are, adică, vocaţie. Şi mai are respectul deosebit pentru Cuvântul aşternut pe hârtie; fiindcă numai acesta poate intra în Memorie.» (I, 8).

Cu privire la structura lucrării prefaţate, regretatul critic / is-toric literar, Constantin Dumitrache, notează: «Acest Pod peste hi-mere, subintitulat Holograme în pragul mileniului, reprezintă o se-lecţie exemplară din publicistica pe care a desfăşurat-o după 1989 (deşi autorul […] are o vechime gazetărească de aproape 30 de ani). Sunt inserate, în carte, interviuri, note, comentarii, eseuri. În ceea ce priveşte structura cărţii (sau arhitectura ei interioară), ea propune un fel de „tunel al timpului“. Dan Lupescu ne propune o întoarcere în  timp pe parcursul căreia vom afla din gândirea marelui profesor uni-versitar Ion Zamfirescu (cel care ne-a dăscălit, şi pe mine, şi pe au-torul „hologramelor“, întru literatura universală). Tânărul, pe atunci, Dan Lupescu a convorbit şi cu V. G. Paleolog despre recuperarea moştenirii lui Brâncuşi…» (I, 8).

Între timp (din 1999 şi până în 2007), Dan Lupescu a extins sfera lucrării, transformând-o – dintr-o carte proprie de tablete şi de interviuri – într-o antologie a „Întregului“ Spirit Oltenesc prin istorii, nu pentru a-şi arăta vreo malefică „frunce provincială“ – ca alte „ţări de râuri / munţi“ ale Daciei lui Burebista / Regalian, cu nişte urmaşi nu întotdeauna eroi, ci mereu lăsându-se dezbinaţi şi înrobiţi de imperiile euroasiatice şi de scursorile acestora la Dunăre / Carpaţi, după cum s-a tot observat de la Herodot până astăzi –, ci pentru a-şi afirma prompt un uimitor Holospirit Continental / European, din cuaternar (perioadă / eră a Pământului ce începe din orizontul anului 1.799.000 î. H., desfăşurându-şi, de pe la 12.000 î. H., peste prezentul nostru şi viitor, epoca numită holocen) şi până la Constantin Brâncuşi (Hobiţa-Gorj, 19 februarie 1876 – 16 martie, 1957, Paris), Nicolae Titulescu (Craiova, 4 martie 1882 – 17 martie 1941, Can-nes), Constantin Rădulescu-Motru (Butoieşti-Mehedinţi, 15 februa-rie 1868 – 6 martie 1957, Bucureşti), Ion Ţuculescu (Craiova, 19 mai 1910 – 27 iulie, 1962, Bucureşti), Marin Sorescu (Bulzeşti-Dolj, 19 februarie 1936 – 8 decembrie, 1996, Bucureşti) ş. a.

Volumul întâi al antologiei Spiritul Olteniei – pod peste himere – holograme pentru Europa (2007), de Dan Lupescu, îşi  ordonează materialele – articole, ori aforisme, sau poeme, eseuri, interviuri acordate lui Dan Lupescu de personalităţi de marcă din in-teriorul / exteriorul oltenescului spaţiu etc., conectate la tema spiritul Olteniei – în două macrosecţiuni / „capitole“: (I) Troiţă în inima Europei (unde întâlnim incitante „sub-capitole“, în majoritatea lor semnate de personalităţi celebre ale culturii naţionale: C. S. Nicolă-escu-Plopşor, Oltenia în era quaternară; Constantin Brâncuşi, 55 de aforisme; Tudor Arghezi, Chilim oltenesc, Mamă Ţară etc., Ion Co-nea,  Ce este şi ce se cheamă Oltenia; Alexandru Macedonski, Ron-delul privighetoarei între roze, Sonetul nestematelor; Petre Pandrea, Stoicism şi hedonism; Victor Papilian, Craiova – centru de medi-taţie, Ilariu Dobridor, Fenomenul oltean. Ritm şi nivel; Acad. Răz-van Teodorescu, Spiritul Olteniei) şi (II) Pod peste himere (unde corola de articole / eseuri se datorează altor personalităţi de marcă: Marian Barbu – Sunt un scriitor al lumii. Prin mine respiră o pro-vincie istorică! –, Leons Briedis – Prin creaţia lui Arghezi am cu-noscut Poporul Român –, Gabriel Bratu, M. Duţescu, P. Everac, Mihnea Gheorghiu – Obsedantul deceniu văzut din mileniul al trei-lea –, Ovidiu Ghidirmic – O naţiune rămâne în eternitate prin valorile ei spirituale –, Ion Miloş – Noi, românii, nu ştim să facem deosebire între Naţiune, Putere şi Adevăr –, V. G. Paleolog – Pe Brâncuşi, printre străini, l-am regăsit şi mai Brâncuşi –, Alexandru Racu – Munca dirijorului seamănă cu aceea a legendarului Sisif –, Ion Zamfirescu – Testament moral pentru tinerii mileniului al treilea – ş. a.).

Paradoxal, divergenţa materialelor antologate în acest prim volum – ca mulţimea de petale de floarea-soarelui – naşte conver-genţa de corolă în roata mare (cu sâmburii pentru untdelemn) a florii-soarelui de spirit oltenesc.

Materialele, în majoritatea lor, se conectează conceptului de spirit ca entitate, esenţă reflectată a materialităţii unui geografi-ceşte-individualizat spaţiu-privelişte-de-Fiinţă, ori sub-privelişte / supra-privelişte-de-Fiinţă, spiritul fiind sinonim – „total“ / „parţial“ – cu conştiinţă, duh / suflet, gândire, inteligenţă, raţiune (inclusiv Raţiunea Supremă / Divinitatea = Spiritul Universal, sau Holo-Spi-ritul, din care, Spiritul Locului / Olteniei este doar Partea).

Trebuie reamintit că – după Hegel – spiritul este ultima, adică „a treia treaptă a dialecticii Ideii Absolute, treaptă în care aceasta redevine ea însăşi şi capătă conştiinţă de sine“ (v. DF-78). Insula / insularitatea geo-fizică (inclusiv cea numită Oltenia, ori toate „Olte-niile“ geo-fizice ale planetei) – ceea ce presupune relief armonic, sau „dizarmonic“, adică supus periodic unor cataclisme geoclimaterice / tectonice etc., cu multiple moduri / caracteristici de solicitare / suprasolicitare a fiinţei umane întru vieţuire / supravieţuire –, aşadar insula / insularitatea geo-fizică sortită ens-ului uman îşi pune pece-tea stilistică pe societatea din aria respectivă, devenind astfel etno-insularitate, al cărei sublim produs în priveliştea Fiinţei (cf. Platon, Phaidros, 248-b) este spiritul.

Din această perspectivă se poate vorbi de o „insulă-Oltenie“ reală, din primele „anotimpuri“ cuaternar-cosmice, aşa cum o descrie C. S. Nicolăescu-Plopşor, în lucrarea Oltenia, din anul 1943, o „insu-lă-Oltenie“ reală, de pe la anul 1.799.000 î. H.: «La începutul erei quaternare, din punct de vedere fizic, Oltenia avea o înfăţişare cu to-tul diferită de aceea de azi. Către sfârşitul terţiarului şi începutul qua-ternarului, lanţul Carpaţilor suferă o puternică ridicare în urma căreia lacurile pliocene, care umpleau marile depresiuni, se retrag în regiu-nile mai joase.» (I, 10). În mileniile „de sfârşit“ ale terţiarului şi de „debut“ ale cuaternarului, apele Lacului Terţiaro-Cuaternar, ori ale Mării Terţiaro-Cuaternare (cum spun alţi specialişti) se retrag dinspre arcul muntos alcătuit de crestele Carpaţilor Meridionali Olteano-Bă-năţeni, arc nefragmentat / nerupt – decât peste sute de mii de milenii, în zona Clisurii Dunărene – şi „îmbucat“ între Munţii Balcani şi Munţii Dinarici, atât spre sud-est, în Marea Getico-Terţiară, cât şi spre Nord-Vest, în Lacul sau, mai bine-zis, Marea Pannoniei. Între orizonturile anilor 1.799.000 î. H. şi 7500 / 6500 î. H., Oltenia geo-fi-zică se întindea, în lungime, de la la Naissus / Niş (din Serbia de astăzi), până la Sibiu (din România de astăzi), şi în lăţime / lăţimi (ţărmuri de mări): Beograd (Serbia) – Drobeta-Turnu-Severin (Româ-nia), Vârşeţ (Seria) – Calafat (România) / Vidin (Bulgaria), Reşiţa / Caransebeş – Craiova, Deva / Sibiu – Slatina / Balş etc. C. S. Nico-lăescu-Plopşor susţine că pe vremea mastodonţilor, «uscatul cuprin-sese aproape întreaga Oltenie» şi din Marea Terţiar-Cuaternară mai erau doar «câteva rămăşiţe». În această „Insulă-Oltenie“, «izvoarele Dunării […] erau […] în Oltenia, prin Munţii Cernei» (ibid.), mai exact spus, râul Dierna (> Cerna) şi afluenţii carpato-meridionali con-stituiau izvoarele Dunării, o „Dunăre de Jos“, curgând – datorită în-clinării de-atunci a plăcii tectonice carpato-balcanice – «cam pe la poalele Pleniţei şi Segarcei, pe la Dealul Robului». Dar exista şi o „Dunăre de Sus“ ce se vărsa în Lacul / Marea Pannoniei (şi Lacul / Marea Pannoniei, după sâmburele de adevăr din Legenda Argona-uţilor, comunica printr-o adriatică „gârlă“ / „strâmtoare“ cu Medite-rana).

„Insula“ Olteniei Pleistocene şi de început  de Holocen, între Marea Neagră / Getică şi Marea Panonică, lângă Atlantida-Moesică“ a Euro-Pelasgiei,

în orizonturile lui Australanthropus olteniensis, ale lui Homo Sapiens Neanderthalensis de Boroşteni şi ale Omului de Cro-Magnon, ori ale urmaşilor metisaţi (Euro-Pelasgii).

În „Insula-Oltenie“ dintre orizonturile pleistocene ale anilor 2.000.000 î. H. şi 10.000 î. H, „insulă“ cuprinzând de fapt provinciile de azi, Oltenia, Ardealul de Sud, Banatul, din România, Timoc – din Bulgaria, Timoc – din Serbia, Serbia-de-Nord, sau Serbia Niş-Beo-grădeană, adică părţile deluros-muntoase nesubmerse de Marea Ge-tic-Terţiaro-Cuaternară şi Marea Pannonic-Terţiaro-Cuaternară, aşa-dar, în acest spaţiu al Europei, spre vârful lanţului trofic si-au făcut apariţia hominizi / antropoizi de tip Australopithecus Paradolico-pithecus geticus, Australanthropus olteniensisvarietate de Austra-lopithecus / Homo labilis.

Săpăturile arheologice din zona Bugiuleşti / „Valea lui Grăun-ceanu“ (din nordul provinciei Oltenia) au scos la lumină un bogat depozit de diverse resturi fosile, datând dintre orizonturile anilor 2.000.000 şi 1.800.000 î. H.: ecvidee (Equus stenonis), girafe (Mace-doniterium martini), rinoceri (Dicerohinus sp.), un proboscidian (Archidiskodon meridionalis), primate cercopithece (Paradolicopi-thecus arvenensis), cervidee (Eucladoceros, Cervus philisi, Croize-toceros ramosus), castori (Castor plicidens, Trogontherium cuvieri), carnivore (Nyctereuctes megamostoides, Ursus etruscus, Crocuta perrieri, Homotherium crenatidens, Megantereon megantereon, Felis / Lynx issiodorensis, Felis toscana, Meles sp.). S-au identificat şi resturi fosile de maimuţe catarrhiniene terestre (Paradolicopithe-cus arvernensis) şi de hominizi de tip Australopithecus (supra). Resturile fosilifere de la Valea lui Grăunceanu-Bugiuleşti, din Olte-nia, descoperite de C. S. Nicolăescu-Plopşor, în anul 1962, provin de la peste 30 de specii de mamifere (carnivore, ierbivore şi rozătoare), vânate şi consumate de antropoizi de tip Australopithecus, în zona descoperirii.

Îngăduie-ne Distinşii Receptori (ce au mai citit cele de mai jos într-o mai veche lucrare a noastră, din anul 2001, Istoria religiilor , vol. I, pp. 24 – 42 / 225 – 227, Timişoara, Editura Aethicus, lucrare în întregime aflată de mai bine de şase-şapte ani şi în circuitul interne-tizat: www.dacia.org/istrel.pdf), ca mai jos să re-publicăm „odiseea“ cutiei craniene de Australanthropus olteniensis (evident, pentru cei ce n-au lecturat-o încă, „riscând“ benefic, astfel, ca la „ediţia a doua, revăzută şi augmentată“ a volumul I al antologiei lui Dan Lupescu, să-şi afle locul chiar imediat după articolul Oltenia erei quaternare de C. S. Nicolăescu-Plopşor).

Descoperirile de la Valea lui Grăunceanu – Bugiuleşti (pro-vincia Oltenia / România) din anul 1962 s-au datorat unei echipe de cercetători dacoromâni, coordonată de arheologul C. S. Nicolăes-   cu-Plopşor, echipă din care făceau parte specialiştii: Alexandra Bolo-mey, Dardu Nicolăescu-Plopşor, Ion Firu, Marin Nica, Alexandru Păunescu ş. a. „Odiseea“ descoperirii „unuia dintre cei mai vechi ho-minizi din Eurasia“, Australanthropus olteniensis, „şi cam tot de aceeaşi vârstă cu sud-africanul“, a fost abordată mai recent şi de Cornel Ivanciuc, în articolul Incredibila dispariţie a fosilei omului de Oltenia, publicat în gazeta «Tinerama» (Bucureşti), nr. 125, 23 – 29 aprilie 1993, p. 11: «Cronica descoperirii celui mai vechi hominid din spaţiul carpato-danubian şi, implicit, al continentului nostru a ge-nerat dispute aprinse în lumea antropologilor. Lucrurile vor lua cu-rând o neaşteptată turnură politică, implicând, pe de o parte, atât ca-binetul preşedintelui Africii de Sud, cât şi pe cele ale lui Gh. Gheor-ghiu-Dej şi Chivu Stoica, după care vor contamina Pentagonul (!), Parisul şi Budapesta. Cititorii Tineramei au privilegiul de a intra în posesia unor informaţii inedite despre războiul generat, începând cu 1962, de o fosilă, veche de două milioane de ani. Război care conti-nuă şi astăzi, la trei ani după trecerea în nefiinţă a antropologului Dardu Nicolăescu-Plopşor, protagonistul acestei aventuri a cunoaş-terii, o dată cu moartea căruia dispare, în împrejurări misterioase, şi mult disputata fosilă. În anul 1962, la Bugiuleşti – Vâlcea, din punc-tul fosilifer „Valea lui Grăunceanu“, au fost prelevate mari cantităţi de oase de animale, sparte intenţionat, unele având caracterul de unel-te, formând serii din punct de vedere tipologic şi prezentând urmele unei îndelungate utilizări. Descoperirea s-a făcut într-un golf al fostului Lac Getic care, în urmă cu două milioane de ani acoperea întregul ţinut de la sud de Carpaţi, într-o asociaţie faunistică foarte diversificată, conţinând resturi de fosile de maimuţe, cai, cerbi, ga-zele, antilope, rinoceri, elefanţi meridionali, hiene, pantere, urşi. Din echipa de cercetători coordonată de arheologul C. S. Nicolăescu-Plop-şor făceau parte specialiştii: Alexandra Bolomey, Dardu N. Plopşor, Ion Firu, Marin Nica, Alexandru Păunescu ş. a. Oasele sparte inten-ţionat, unele prezentând chiar patina de uzură, fapt ce atestă o înde-lungă utilizare intenţionată, l-a determinat pe C. S. Nicolăescu-Plop-şor să emită ipoteza existenţei unei industrii de unelte pre-paleolitice de tip osteodontocheratic (din oase-dinţi-coarne), care preced paleoli-ticul inferior şi prezente la acea dată doar în Africa de Sud. Alături de materialul fosil au fost găsite şi câteva pietre (cuarţite) folosite la spargerea şi prelucrarea rudimentară a oaselor. Această varietate de rocă se află la 42 km distanţă de punctul fosilifer. După o serie de articole privind posibilitatea existenţei protohominizilor în spaţiul carpato-danubian, C. S. Nicolăescu-Plopşor, împreună cu Dardu Ni-colăescu-Plopşor, îi comunică lui Raymond Dart, coordonatorul  De-partamentului de Anatomie al Universităţii din Witwatersrand – Jo-hannesburg (Africa de Sud), rezultatele cercetărilor întreprinse până la acea dată. Raymond Dart este celebrul descoperitor al australopi-thecului din Transvaal, vechi de 3 milioane de ani, de la Maka-pansgat. Începând cu 1964, se declanşează o susţinută corespondenţă între Johannesburg şi Bucureşti, în pofida tuturor barierelor politice. Survolând handicapul inexistenţei la acea dată a relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, R. Dart decide să vină în România. Ineditele dezvăluiri ale lui Dardu N. Plopşor despre acest episod au fost făcute autorului articolului la 6 decembrie 1988: „Raymond Dart a fost con-vocat la Pretoria, de Charles Robbert Swart, preşedintele Africii de Sud, care l-a avertizat că riscă să moară într-o ţară barbară. Dart, deja destul de bătrân la acea dată, a zis că pentru un asemenea eveniment merită să-şi piardă viaţa pe altarul ştiinţei. În ciuda presiunilor de tot felul, a părăsit Africa de Sud, pe la începutul toamnei anului 1965, însoţit de soţia sa, şi, după ce, în prealabil, şi-a făcut testamentul. Ultimul cuvânt al lui Dart, la plecare, a fost că dacă tot îl vor omorî comuniştii, să moară cel puţin alături de soţie. Convenţia a prevăzut ca traseul savantului să treacă pe la Pentagon, unde americanii l-au convins să plece la Budapesta şi să aştepte acolo delegatul român, motivând că Ungaria are un regim mai credibil, în urma revoluţiei din ’56. Raymond Dart a fost preluat de mine, de pe aeroportul din Bu-dapesta. Chivu Stoica, preşedinte al Consiliului de Stat după recenta moarte a lui Dej, a ordonat să fie primit foarte bine şi, în drum spre Bugiuleşti, copii îmbrăcaţi în costume naţionale ieşeau în şosea şi le ofereau buchete de flori. Era o toamnă superbă, pe la începutul lui octombrie şi, la un moment dat, soţia lui Dart a rugat să oprim maşina să culeagă nişte frunze căzute din copaci şi a fost foarte mirată că în România este posibil aşa-ceva pentru un străin şi că n-o arestează comuniştii. Dart a recunoscut autenticitatea descoperirilor de la Bu-giuleşti, întru totul identice cu cele din Transvaal. România a intrat, dintr-o dată, în centrul atenţiei paleoantropologilor, modificând radi-cal ipoteza conform căreia Europa n-ar fi făcut parte din aria proce-sului de antropogeneză. Însă, trecând pe la Paris la întoarcere, Dart începe să se comporte echivoc, ca spre sfârşitul vieţii să nu mai po-menească nimic despre Bugiuleşti. Părerea mea este că în lumea liberă nu convenea nici unui savant ca cel mai vechi hominid euro-pean să fie descoperit într-o ţară comunistă.“ În 1981, reexaminând materialul osos fosil de la Bugiuleşti, Dardu N. Plopşor identifică resturile creatorului însuşi al uneltelor descoperite în perioada 1953 – 1972, sub forma a două fragmente de diafiză de femur şi a unui frag-ment de diafiză de tibie. Hominidul, vechi de două milioane de ani (2.000.000 – 1.750.000), va fi botezat Australanthropus olteniensis, adică omul sudic de Oltenia, varietate de Homo habilis, cu o capa-citate craniană de circa 700 cm cubi. Omul de Oltenia avea statură bipedă, producea unelte şi vâna prin hăituire în mlaştinile Lacului Getic, într-un peisaj asemănător savanelor cu pâlcuri de pădure. Pe fondul atitudinii indecise a lui R. Dart, la Bucureşti se declanşează o serie de atacuri împotriva savantului Dardu N. Plopşor, datorate, în principal, invidiei. Se ajunge până acolo încât un reputat antropolog de la Iaşi cataloghează resturile hominidului drept urs etrusc (Ursus etruscus). Decepţionat de lipsa de înţelegere a colegilor şi ameninţat de o boală incurabilă, Dardu N. Plopşor va izola pentru totdeauna fosila într-o casetă de argint pe care nici măcar autorul acestor rân-duri, ajuns în casa savantului, după o serie întreagă de tergiversări, precauţii şi de susţineri a unor factori de influenţă, nu a reuşit să o vadă. O dată cu moartea antropologului a dispărut şi fosila, îngropată, probabil, undeva, la loc sigur. Dardu N. Plopşor a fost urmărit de ghinion toată viaţa. Decis să publice, împreună cu antropologul ame-rican Delson, fosilele celor trei maimuţe descoperite tot la Bugiuleşti (Paradolichopithecus geticus), americanul îl trage pe sfoară şi sem-nează singur materialul. Ba, mai mult decât atât, la un inventar făcut după Revoluţie în colecţiile Institutului de Antropologie al Academiei Române, se constată lipsa fosilelor. La această oră s-a declanşat un curent de opinie total nefavorabil imaginii lui Delson, cât şi o co-respondenţă între Institutul de Arheologie al Academiei Române şi S. U. A., pe marginea celor trei fosile de maimuţă. Cu puţin noroc, s-ar putea ca măcar în „Războiul maimuţelor“ să-i batem şi noi, o dată, pe americani.».

Abordând dinspre holonomie şi cele trei stadii în dezvoltarea creierului, savantul bucureştean, Solomon Marcus, face trimitere şi la revoluţionarele teorii ale lui Jeffrey S. Stamps (Holonomy…, 1980), Arthur Koestler (Janus, 1978), Mac Lean ş. a.: «Creierul uman a moştenit structura şi organizarea a trei tipuri cerebrale de bază, pe care le-am putea numi tipul reptilian, tipul paleo-mamifer şi tipul ma-mifer nou; fiecare tip cerebral este comparabil cu un holon; este vor-ba aici de trei faze de dezvoltare, trei nivele de complexitate neurolo-gică sau, pentru a folosi o metaforă a zilelor noastre, de trei tipuri de calculatoare biologice, fiecare cu funcţiile sale subiective, gnostice, motorii, de măsurare a timpului, de memorare şi altele; Mac Lean accentuează semiautonomia fiecăruia dintre cele trei creiere, gradul în care fiecare dintre ele are propria sa perspectivă, propria sa viziune a lumii; sub aspectul a ceea ce creierul uman posedă din moştenirea cea mai veche, el este fundamental de natură reptiliană şi cuprinde o mare parte din sistemul reticular, creierul de mijloc şi ganglionii bazali; în faza mamiferă veche, mai evoluată decât cea reptiliană, se dezvoltă şi se diferenţiază un cortex primitiv; abia târziu apare în evoluţie o for-mă mai puternic diferenţiată de cortex, numită neocortex, care este marca de identificare a creierului mamiferelor superioare şi care cul-minează la om, unde devine un creier care citeşte, care scrie şi care face calcule aritmetice; desigur, un neocortex incipient există încă la reptile, o dezvoltare ulterioară observându-se la mamiferele inferi-oare; dar un neocortex masiv este apanajul exclusiv al speciei umane; […] creierul uman evoluat poartă cu sine întreaga sa istorie: un creier reptilian cu comportament instinctiv, un creier mamifer preuman, a-sociat cu un comportament emoţional, şi creierul uman propriu-zis, asociat cu un comportament raţional; (…) Mac Lean şi Koestler con-sideră că, în timp ce creierul reptilian şi cel paleomamifer sunt perfect integrate, dezvoltarea evoluţionară explozivă a neocortexului a dus la o „greşeală“ evoluţionară, constând într-o insuficientă coordonare în-tre creierele reptilian şi paleomamifer, pe de o parte, şi creierul ma-mifer nou, pe de altă parte; […] aşadar, dezvoltarea explozivă a neo-cortexului, în urmă cu vreo cinci sute de mii de ani, a impus o struc-tură nouă, superioară, care interferează funcţional cu structura veche a creierului, dar care nu conferă celei noi un control ierarhic decisiv asupra celei vechi, provocând astfel confuzie şi conflict; este ca şi cum evoluţia ar fi comis o eroare sau ne-ar fi provocat să găsim ie-şirea dintr-o încurcătură».

Între orizonturile anilor 700.000 şi 500.000 î. H., s-a desăvâr-şit procesul de antropogeneză, prin „saltul“, datorat evoluţiei „explo-zive“ a neocortexului, de la creierul de tip Australopithecus habilis / erectus, la creierul uman de tip Homo sapiens, o dată cu cuplarea aparatului fonator la creier (în aria corticală 6, K. Brodman). A avut loc, aşadar, „saltul“ de la „hominizi“ / „antropoizi“ la om – fiinţă înzestrată cu gândire / cuvânt şi credinţă (idei religioase). Dintre aceste orizonturi temporale, se poate vorbi despre „prima“ credinţă religioasă în „revenire“ / „reînviere“, atestată de „grămezile de ocru roşu“ pentru presărarea morţilor – magie prin analogie –, ocrul roşu fiind asimilat „suflului vital“ / „sângelui scurs din răni“ etc.

Neîndoielnic, asupra antropoizilor / hominizilor de tip Aus-tralanthropus olteniensis, cărora li s-a cuplat aparatul fonator la creier, între orizonturile anilor 700.000 şi 500.000 î. H., şi numai astfel devenind prima generaţie a omului arhaic-veritabil, omul de Neanderthal (Homo sapiens neanderthaliensis), cadrul natural cu abruptele coaste ale munţilor / dealurilor, cu pâraie şi râuri foarte iuţi, cu vânat rapid etc. şi-a pus amprenta asupra oamenilor din „Insula Oltenia“, ce, în lupta pentru existenţă / supravieţuire au căpătat dina-mica de argint-viu a locurilor natale, trăsătură dezvoltată inconfun-dabil în Spiritul Olteniei, dar lângă care se aşează nu de puţine ori şi superficialitatea (pentru că „suprafaţa“ încearcă să ţină loc „profun-zimii“).

Pentru Europa, omul arhaic a evoluat de la omul de Nean-derthal (Homo sapiens neanderthaliensis) la omul de Cro-Magnon, din a căror „hibridare“ a rezultat Euro-Pelasgul, strămoşul majorităţii europenilor de astăzi.

Cu privire la „Dunărea cea mare“, izvorâtoarea din „Munţii Pădurea Neagră“, C. S. Nicolăescu-Plopşor notează: «Pământul Olte-niei fiind mai jos decât al Banatului, un afluent al Dunării oltene, tot adâncindu-şi albia, a străpuns un pârâu care se scurgea spre lacul din partea cealaltă a munţilor şi, fiind albia pârâului oltean mai joasă decât a pârâului bănăţean, s-au întors apele pârâului bănăţean şi au început a curge pe valea pârâului oltean spre noi. Apoi, tot adâncin-du-se albia în dreptul Porţilor de Fier, cu vremea s-a îndreptat tot cursul apelor bănăţene spre Oltenia şi a pornit a se scurge pe la Porţile de Fier printr-o cascadă uriaşă toate apele lacului de dincolo, rămâ-nând în locul lui o câmpie joasă şi mlăştinoasă» (ibid.), prin care au trecut / trec Dunărea Superioară / Mijlocie (nemaiputându-se vărsa în Adriatică) şi afluenţii ei din Alpi, din Pannonia etc. în Dunărea de Jos. În realitate nu „străpungerile“ râurilor bănăţene de către râurile oltene sunt cauzele unirii Dunării Superioare, alpino-pannonico-adriatice cu Dunărea de Jos, ci cataclismele geo-climaterice şi tectonice, mai exact spus, groaznicele seisme, din orizonturile anilor 7500 şi 6500 î. H., când: (a) placa tectonică a Mării Negre s-a ridicat între 40 şi180 de metri, (b) rupând istmul (dintre Pontul Euxin şi Marea de Marmara) şi formând Bosforul, (c) Câmpia Dunării de Jos (de astăzi) intrând din nou sub apele Mării Negre / Getice; (d) deplasarea plăcii tectonice a Mării Negre a deranjat şi placa tectonică pe care se află Carpaţii Meri-dionali, ori placa tectonică pannonică, ducând la dislocări masive de roci, la schimbări de cursuri de râuri şi la formarea Clisurii Dunării, a Porţilor de Fier. „Surplusul“ de dinamică tectonică din  Insula-Olte-nie-Holocenică trece în „argintul-viu“ al spiritului oltean, înzestrând Europa cu înfloritoarele culturi Criş-Starcevo şi Turdaş-Vincea, şi, totodată, cu primele „mitotexte“ / „scrieri“ ale lumii dintre orizontu-rile anilor 8175 î. H. (Cuina / Ocna Sibiului – Statueta Scrisă a Tatălui-Cer / Soarelui-Moş, cu piedestal) şi 5.300 î. H. (Tăbliţa-Soare de la Tărtăria).

Comentariile noastre la „prima pagină“ din volumul I al anto-logiei lui Dan Lupescu, pagină desprinsă din Oltenia, de C. S. Nico-lăescu-Plopşor (1943), se opresc în această zarişte, nu înainte de a arcui-o / bolti-o peste Pasărea Măiastră ce se aşează în vârful Cloanei Infinirii, chiar prin curcubeul unui aforism de Constantin Brâncuşi: «Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăind în ma-terie, măsura propriei ei fiinţe».

19. Volumul al II-lea al antologiei Spiritul Olteniei – pod peste himere – holograme pentru Europa (2007), de Dan Lupescu, se desfăşoară în patru macrosecţiuni / „capitole“: (I) Rapsodia Pă-sării Măiastre (unde semnează: Ilie Purcaru – Oltenia din inima mea –, Marin Sorescu – Atelierul, Poarta, Leda –, Dan Lupescu – Per-petua răstignire, Tonul şi cadenţa rostirii  – lecţia de armonie –,    P. F. Hristodoulos – Europa nostra –, Bartolomeu Valeriu Anania – Echilibrul moral şi libertatea lăuntrică – ş. a.), (II) Periscop răstur-nat (unde iscălesc importante articole, poeme note etc.: Constantin Brâncuşi, Oscar Chelimski, Sorana Georgescu-Gorjan, Ezra Pound, William Tucker, Alice Voinescu, Beatrice Silvia Sorescu, Nicolae A. Andrei, Adrian Păunescu – Sunetul lacrimei, sub ghilotina de ger –, acad. Radu P. Voinea, Dan Lupescu – Sfânt lăcaş de învăţământ ro-mânesc şi european –, Ilarie Hinoveanu, Petre Pandrea – Totdeauna renăscând, Spiritul Răstignit –, Marin Sorescu – Ultimul poem: „Scară la cer“ –, Tudor Gheorghe ş. a.), (III) Spiritul Olteniei (Ale-xandru I. Amzulescu  – Oltenia est Patria mea, tua, sua, nostra et vestra –) şi (IV) Epilog deschis (C. Rădulescu-Motru – Climatul sufletesc oltean, Petre Pandrea – Brâncuşi…, Nichifor Crainic – Ţa-ra de peste veac, Grigore Vieru – Ce frumoasă eşti, Oltenie! ş. a. / etc.).

O parte fundamentală a Holo-Spiritului Continental / Euro-pean – după cum dovedesc şi cele două volume ale antologiei lui Dan Lupescu, Spiritul Olteniei (2007) – este Spiritul Olteniei / Co-gaionului, prin toate preistoriile şi istoriile acestei părţi de lume. Geografiei spirituale cogaionic-olteneşti i-a corespuns dintotdeauna şi îi corespunde, în geografia reală a Europei, o „insulă-spaţiu“ între „mări“ (apuse şi prezente / viitoare), care s-a metamorfozat, din preis-torie în istorie, în incontestabilă „etnoinsularitate“ şi, de-aici, ca par-te, ca regiune geografică a Fiinţei, a Spiritului / Logosului, continuă să nutreasă / fiiască (vieze) Holo-Spiritul Continental / European (* 18. Dan Lupescu, Spiritul Olteniei, vol., I, II, Craiova, Editura Alma, 2007, pagini B-5: 736; vol. I-416 / 19. vol. II-320).

ION PACHIA TATOMIRESCU