h1

~Gheorghe Postelnicu: „Cenuşile“ poetului dac Ion Gheorghe

Este meritul lui Ion Gheorghe că a depăşit momentul istoric în care afirmarea spiritului naţional devenise politică literară şi a recuperat prin muncă tenace mituri şi legende, dându-le substanţa rafinată a poeziei, implicându-şi propria fiinţă într-o dimensiune a originalităţii. De 40 de ani se luptă să impună culturii române realitatea civilizaţiei megalitice, o lume de concepţie şi viziune sintetică. Polemic, consideră că exegezele tracologilor nu sunt validate din cauza bănuielilor clerului că le-ar putea deschide românilor ochii către altă perspectivă decât a dogmei oficiale. Crede că o armonizare a iconografiei şi a decriptelor tăbliţelor de plumb se va produce peste o generaţie sau două, iar acest lucru va consacra definitiv concepte ale magistraturii sacre şi ale zeilor conducători. În conştiinţa publicului cititor au ajuns numai segmente ale programului său literar, nicicum lucrările de sinteză care să releve densitatea şi nucleul germinativ al metafizicii sale. El umanizează un timp şi un spaţiu străvechi, îi conferă o cosmicitate fabuloasă, coboară până în neoliticul danubian pe care îl integrează nuanţat în civilizaţia tracică. Pe lângă o curiozitate nemărginită există tot mai mult sentimentul că o cultură poate fi decopertată până dincolo de bornele istoriei, fără ca semnificaţiile ei să fie descoperite integral sau să se ajungă vreodată la vârsta dintâi a omenirii. Poetica lui Ion Gheorghe demonstrează vitalitatea şi subtilitatea culturii străromâne. Contribuţia cercetătorilor ar consta în afirmarea îngemănării transcendentului cu imanentul, a realului cu posibilul, a felului în care iradiază în astăzi şi mâine. Din studiile istoricilor literari ar putea răzbate forţa acestui poet de a recompune şi retrăi lumea sub nimbul alegoriei, de a semăna simboluri şi semne în poeme de sute de versuri. Împrejurări ce ar permite reperarea necunoscutului din protoistoria noastră, a fondului pasiv insolit, a arhivei mirifice pe care ne ruşinăm să o deschidem, din pudoare latinistă şi amăgitoare globalizare.

Ion Gheorghe a confirmat în studiile sale teoretice viabilitatea şi unitatea lumii geto-dace, pentru că i-a pătruns tainele. Însuşi Platon a fost impresionat de ştiinţa preotului divinizat Zamolxe, care ar fi recomandat, întocmai terapeuţilor moderni, vindecarea sufletului pentru a putea învinge mai apoi suferinţele trupului. Lumea antichităţii era tulburată de lărgimea orizontului de cunoaştere al tracilor, de preştiinţa lor indiscutabilă, de faptul că se credeau nemuritori. Herodot, Valerius Maximus şi Pomponius Mela au menţionat întristarea ce îi cuprindea pe traci la naşterea copiilor, plânsul şi părerea lor de rău, căci vedeau viaţa terestră ca pe un şir de suferinţe. Cu prilejul înmormântării se aduceau diferite jertfe, se puneau în groapă obiecte de care defunctul ar fi putut avea nevoie în viaţa de apoi, precum şi vase cu mâncare şi băutură. La incinerarea celor bogaţi se făceau şi ospeţe funerare încheiate cu spargerea ritualică deasupra mormântului a vaselor de bucătărie. Faptul că grecii au integrat cunoştinţele lui Zamolxe filozofiei pitagoreice, că sanctuarele practicau un cult cu atribute urano-solare au o însemnătate peste care nu se poate trece în efortul de înţelegere a străvechii spiritualităţi carpato-dunărene. Consideră falsă informaţia istorică după care filozoful grec Pitagora l-ar fi cumpărat pe sclavul Samolsis, luându-l în Egipt, „o bârfă idioată”. Orgoliul grecilor şi dispreţul lor faţă de barbarii cimerieni au cenzurat, „prin copiştii de manuscrise”, orice era de natură să nu păstreze avansul de imagine pe care şi l-au acordat din generaţie în generaţie. O mulţime de scrieri antice îl menţionează pe viteazul Ramunc în fruntea celor 700 de luptători care se aflau sub zidurile Troiei. Ion Gheorghe vorbeşte în numeroase rânduri de Râmnu şi Ramnu, moşii tracilor cu ochii albaştri şi blonzi.

O, învăţaţi, învăţaţi  în cocteluri şi colocvii asupra strămoşilor,

Ziceţi că Hiperboreea-i o ţară în imaginaţia celor vechi,

Şi credeţi numai în scriitorii greci şi latini,

Că-n nordul Istrului au fost barbari şi necunoscători

Nici în meşteşuguri nici într-ale poeziei şi ştiinţelor vieţii şi morţii!

notează  cu amărăciune poetul în poemul „Apullun” (pag.72) din „Cenuşile”  (1980), operă cu pronunţat caracter didactic, explicit. Volumul cuprinde 67 de piese care comentează „pe cont propriu” inventarul mormintelor dacice şi carpice descrise în trei cărţi de sinteză aparţinând lui D. Protase, Gh. Bichir şi Mioarei Turcu. Studiind aceste lucrări de arheologie, pontiful tracismului poetic îşi imaginează, de exemplu, povestea unui rege hiperboreu pedepsit de dragostea faţă de prinţesa Tilişca din Apullun, Geţia, anticipând basmul voinicului nefericit prefăcut în porc, aventură lirică declanşată de deshumarea unor colţi de animal pe lângă oasele umane. Cu alt prilej îşi imaginează trupuri arse de focul păsării Feniks, deoarece „Pe vremea aceea n-au putut face oamenii /Asemenea căldură şi vâlvătăi, într-o doară” (pag. 9). Citind descrierea rămăşiţelor pământeşti ale unui copil înhumat în pragul unui bordei, poetul are revelaţia ţinuturilor prin care ar fi umblat pe jos şi călare cu boii. Poemele au un voit început de proces-verbal întocmit de procurorul legist: „mormânt singur, schelet întins pe spate”, „În apropierea contrafortului de cetate feudală, /La Bicsad, în inima ţării”, „Când au săpat pentru fundaţia unui bloc de locuinţe”, „în gropi cilindrice în insula din lacul Snagov”. Construindu-se o uzină de celuloză şi hârtie, au fost date la iveală 30 de morminte, dar „geniile locului” au dispus cercetarea unuia singur. Toată averea getului de 7000 de ani, 33 de săgeţi cu vârfuri de bronz în trei muchii, trei coaste de bou, un cuţit de fier cu prăsele de os, pentru că bărbatul fusese jertfitor de boi (pag. 20). Prezenţa săgeţilor într-un alt mormânt, a strachinii lucrate la roată, îl face să exclame: „cu dare de mână, muritul”, ştiind că vasele geto-dacilor erau modelate grosolan. Găsirea unor obiecte celtice printre oasele arse ale tracului are următoarea noimă: „tot ce este frumos, rafinat /De găteală şi fală a omului dac, era de la alţii, /Iar tot ce-i grosolan şi greu, otova, este de-aici, de la ai noştri” (pag. 73). În groapa Beta s-au găsit cioburi peste un covor de cenuşă: „Zeule, Domnule – Zeule, cui i-a fost atât de frig /De-a avut el nevoie de-atâta pat de cenuşă?” (pag.25). Prezenţa săgeţilor şi a lăncilor se explică prin teama de spiritele de Dincolo, iar Gresia de piatră de pe piept, „Ceva, o grijă ca o piatră pe inimă a dus cu sine; /Are-aici pe pământ o datorie ne-mplinită”. Dar ce rost are pieptenele de os de bour în cenuşa odihnitului din urnă? Getul îl arunca peste umăr şi între el şi mânie se ridica Munte. Concluzia? Mormântul este al unui bărbat. Eroii traci obişnuiau să umble prin lumile de dincolo, pe Lună, pe planeta Marţi, pe Vineri, „până la sfânta sărbătoare a lunii Soarelui, cât şi-n tenebrele morţilor” („Cultul zburătorului”, pag. 61), ei înşişi fiind descendenţii unei perechi alcătuite dintr-un zburător şi o fecioară a acestui pământ.

După  S. Musteaţă („Religia geto-dacilor”), obiceiurile şi practicile funerare reprezintă, în general, o proiecţie a credinţelor şi mentalităţii oamenilor despre lumea de dincolo. Credinţa geto-dacilor în nemurire era întemeiată pe cultul lui Zamolxis (daimon, Gebeleisis), după care numai sufletul pleca, moartea constituind eliberarea acestuia. Prin urmare, corpul uman nu mai prezenta nicio importanţă şi putea fi incinerat. Arderea defunctului se făcea în alt loc, după care cenuşa şi fragmentele de oase erau adunate şi depuse în groapă împreună cu armele, obiectele simbolice, piesele de harnaşament. Uneori resturile funerare se depuneau în vasul de urnă care putea fi însoţit de un vas de ofrandă. Cele mai multe necropole erau plane, adică fără niciun semn la suprafaţă. Puţine erau tumulare: movile de pământ de la 0,5 metri la 4-5 metri, vizibile şi astăzi. În ansamblul riturilor de sacrificiu se practicau atât jertfe umane, cât şi sacrificarea de animale şi ofrande, acestea din urmă devenind destul de timpuriu preponderente. Aproape de mormântul de om au fost dezvelite două morminte de cai, unul cu scheletul întreg, celălalt incomplet. Explicaţia poetului? Aparţin tracilor „preaiubitori de cai”, „moşii geţilor călăreţi”, înainte de a trece Istrul spre sud (pag. 57). Omul-cal, identificat în seria de statuete dedicate Centaurilor traci, este „monumentul de suferinţă perpetuă, pe care tracul şi l-a ridicat sieşi în contemplaţie la coloana infinită a vârtejului de praf şi pulbere, ce l-a stârnit din senin suflul său pe străvechea câmpie getică” („Cultul zburătorului”, pag. 80). După dispariţia fizică a jalnicei divinităţi jumătate-om, jumătate-animal, piscul zeilor traci era ocârmuit de zeea vădană, în varianta oului sterp. Olimpul tracic, piscul sacru al Carpaţilor, ca o curte de văduvă. Aşa apare zburătorul bărbat, Centaurul trac ilustrat atât de mult de statuete. Întunericul fosil a acoperit şase ulcioare făcând horă în jurul celui de-al şaptelea, îngropat cu gura-n jos: „Antisoarele, fratele de dincolo al Soarelui nostru”. Ridicarea lor dezlănţuie forţele naturii şi bătrânul arheolog le îngroapă la loc, spre mirarea celor tineri. Uneori imaginaţia împleteşte utilitatea unor obiecte găsite în morminte (râşniţe, zăbale, pinteni, pieptene) cu motive folclorice specifice basmelor noastre populare. Se puneau puţine arme în morminte, fiindcă acestea se lăsau moştenire. Erau arse, se curăţau în flăcările propriului rug: „Îngrijorare de-a nu infesta lumea cealaltă de răul de pe pământ” (pag. 103). Brăzdarul de plug, emblema poporului dac, Lingura Gigantului mâncând brazdele după boi, Zamolks – fier de plug, brăzdar genetic pe toate malurile fluviului, cântarul, „zodie şi lucru al getului, ca măsura măsurii că se /măsoară ale ponderii sale pe lume: /Un pumn de cenuşă pe talerul unde aurul, fiul Soarelui /Însuşi s-a măsurat: /Atâtă-ţi este cenuşa, cenuşa, cenuşa” (pag. 129). O foarfece descoperită în urnă îi dă ocazia poetului să-şi închipuie cum se tundeau animalele:

Dar berbecii, Bărbaţii de prăsilă, cei cu coarnele de trei ori învârtite?!

De prisos coarnele, căci prinşi de picioare, trântiţi,

Mai punând Tunzătorul cracul cu marea-i pulpă pe gâturi

Băga tare foarfeca, scoţând pe ei toga, hlamida, chitonul şi peplul,

Cămaşa de zale –

Tot ce-avea bărbatul de turmă  pe el, fie cu vitejeşti coarne de luptă

Fie batali ciuţi, castraţi, pentru mese, fie întregi pentru ofrande

Şi-mbelşugări,

Fără lânurile lor, ca războinicul fără scut, fără sabie,

Umbletul fierului rece de umbră pe pielea lor roză,

Clănţănitul şi hăpăiala Foarfecii îi umilea pentru un veac de păşune…  (pag. 123)

Cuvântul Apullun este folosit şi ca toponim. Cercetătorii Mariana şi Cristian Calcan în „Mic studiu semantic al creaţiei” sunt de părere că începuturile istorice ale civilizaţiei Terriene au stat sub semnul Ciclurilor Embrionare ale lui Apollo: Apulun (Zamolsis), Apollo şi Troia, Ciclul prim, unu, Eneas şi Roma, ciclul 2, revenirea la matca Danubiului, vechea vatră Carpatică a lui Apollo Hiperboreanul, ciclul 3. Iniţial Apullun cel vechi era bisexuat şi un zeu compozit masculin şi feminin, lucru obişnuit în străvechimea mitologică. Poetul Ion Gheorghe susţine că Părintele tuturor este Okeanos Patamos, pe când brăţara care-i strânge e Zamoks (Apullun – Zamoks), şi că zeităţile egiptene, greceşti, sumeriene au fost importate de la traci, Ra coborând cu bouarii din Iperboreia.

Această  operă cu o tentă scolastică evidentă, chiar pedantă  pe alocuri, de o delicateţe emoţionantă, face artificii logice şi arheologice, având un pronunţat caracter polemic în relaţia cu istoriografia oficială, mărturisind că geţii sunt fii părintelui tuturor, acei Eroi Danubieni, Călăreţi cu două frunţi, „zidiţi fără sculă mijlocitoare, prin rupere cu mâna, de la zolul unic”, pe când grecii sunt amfora mijlocie descinşi din Geţia. „Aşa să ştie cercetătorii şi să nu se ruşineze de grecime şi nongrecime” („Roşul vas al zeului”). Referindu-se la scriitorul de inventare arheologice îl sfătuieşte: „când judeci şi descrii un mort vechi, uită-te /La florile şi la arborii ce-i dau roată” (pag. 12) şi deplânge faptul că anumite obiecte nu se pot reface: „necunoscut a fost, necunoscut se lasă”. Susţine forţa genetică a roiului getic al cărui bărbat de matcă a fost Călăreţul ziditor, ale cărui arme au ctitorit „O Ţară la sânul Ţării Ţărilor, Dacia”. Armele erau mistria heghemonului, iar cuţitul getului, a treia şi a patra lui mână (pag. 50). Încheiem prezentarea unuia din cele mai frumoase volume de poezii ale lui Ion Gheorghe cu aceste versuri sugestive: „Cap de om – Iată aşezare a-nceputului în final! /Să stea să se gândească, să zică ce e de zis /Cu-atâta cenuşă pe la tâmple, pe la bărbie, la creştet /Cenuşi” (pag. 5).

GHEORGHE POSTELNICU