Dr.Napoleon Săvescu:,,Strămoşii arieni”

In anul 2000 B.C. triburi de origine europeana, autonumindu-se Arieni (in sanscrita Arya=nobil), invadeaza partea nord vestica a Indiei. Originea acestor triburi europene este inca discutata: unii ii considera de origine greaca, germana, celta, dar cei mai multi cred ca erau de origine „latina”- datorita inrudirii multor cuvinte sanskrite cu cele „latine”. Cercetari fara repros au stabilit, dupa indelungate cautari, ca singurul SPATIU care raspunde conditiilor din vechea literatura vedica, este cel Carpatic, in care invatatii de la Universitatea din Cambridge plaseaza sub titulatura „Ancient India” faza primara a Culturii Vedice. (E.J.Rapson „The Cambridge History of India -pag.65 – 76). In 1993 la editura Barnes & Noble Books apare lucrarea lui V.Gordon Childe „The History of Civilization – The ARYANS”. Autorul expune in aceasta carte la pagina 176-177 o harta a distributiei Aryenilor in timpul primei lor aparitii din care reiese clar amplasarea acestora in spatiul Carpato- Dunarean, intre Carpati si Nistru precum si intre Carpati si Peninsula Balcanica.Acesti invadatori arieni aveau o organizare tribala, avand in fruntea fiecarui trib un Rege – Rajah a carui functie era ereditara. Viata de familie era dominata>>>>

Gheorghe Şeitan: „Ţinutul Da Qin şi interesul chinezilor pentru Dacia“

În anul 1935, când a scris „China, a short cultural history”, autorul acestui tratat de istoria culturii probabil nici nu auzise de Dacia. Altfel nu se explică de ce, în încercarea lui de a localiza Ţinutul Da Qin, descris în Istoria Han Târzie, un ţinut situat geografic la vest de Marea Neagră şi înregistrat în timp în sec. I e.n., nici măcar nu ia în calcul posibilitatea ca acesta să fi fost Dacia.
CP. Fitzgerald afirma, fără a aduce argumente, că Da Qin este una şi aceeaşi cu Imperiul Roman, localizare care nu are, după părerea noastră, nici un suport logic, după cum vom încerca să arătăm în cele ce urmează. Da Qin fiind de fapt Dakia.
Odată cu traducerea acestei cărţi în România¹ confuzia dintre Da Qin şi Imperiul Roman nu mai poate trece neobservată, mai ales că este vorba de un izvor necunoscut despre Dacia, şi anume Istoria Dinastiei Han.² Meritul cărţii constă în faptul că ne pune la dispoziţie traducerea unui fragment din Istoria Dinastiei Han Târzii, putând obţine, astfel, informaţii ce ne permit să ne distanţăm de opinia lui Fitzgerald. Această traducere se află în cuprinsul cap. VIII al cărţii, intitulat „Imperiul Han şi descoperirea occidentului”, în contextul unor relatări mai ample ce vizează China şi lumea occidentală antică. >>>>>>>>

UN SCANDAL CONTINUU – Cosmin Stefanescu: ,,Ocultarea istoriei neamului”

O serie impresionantă de artefacte a fost catalogată, fără să fie cercetată în prealabil, ca fiind falsuri fără valoare istorică. Astfel mintenaş au fost fabricaţi câţiva ţapi ispăşitori pentru a ascunde adevărul falsificării sau furtului acestor aşa zise… făcături. Mistificarea unor date s-a făcut în cazul tăbliţelor de la Sinaia şi în multe altele. Mai mult, acestea fiind catalogate drept falsuri, au fost vitregite de şansa de a fi văzute expuse la muzeu dar au fost depozitate/aruncate de-a valma în subsolul Muzeului Naţional de Arheologie din Bucureşti în nişte coşuri de nuiele timp îndelungat.

În momentul de faţă există două tabere: -Unii care încearcă să discrediteze piesele cum ar fi în Proiectul Limbilor Thraco-Daco-Moesiene – un site al lingvistului Sorin Olteanu în care acesta conchide că tăbliţele sunt falsuri fără să le studieze atent . -Un alt grup încearcă să dezgroape adevărul ascuns în întunericul istoriei. Aceştia sunt Dr.Săvescu, preşedintele „Societăţii Dacia Revival Internaţional”,Dan Romalo cu remarcabila carte „Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”, Adrian Bucurescu în „Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, Dumitru Manolache cu „Tezaurul dacic de la Sinaia” >>>>

Nataşa Peteu: ,,O descoperire epocală la Medgidia”

Motivul şarpelui apare frecvent pe diferite tipuri de arme fiind considerat simbol tribal. Este animal cosmic prin excelenţă fiind alcătuit din materia primordială. Este prezent de la începutul lumii în opera creată. Pare a fi preexistent, ca un element fluent al Apelor primordiale. El încarnează o făptură „inferioară, obscură, incomprehensibilă şi misterioasă“ . Simbolismul mitic al şarpelui cosmic legat de Apele primordiale apare în mitologia mixhelenică din Pontul Euxin getic. În cetatea maritimă Tomis a fost descoperită statueta unui şarpe fantanstic cu plete încolăcit în spirală, numit de tomitani Glykon. Conceput în apele Mării Negre ca un geniu protector al corăbierilor şi pescarilor, Glykon reeditează un mit getic mai vechi, Mitul şarpelui Apelor primordiale, care a fost preluat din paleofolclorul local pontic şi adaptat nevoilor spirituale ale locuitorilor, pe jumătate geţi, ai cetăţilor maritime greceşti . Şarpele apare şi ca „signum de ordin totemic, moştenit de daci de la antecesori“ . Stindardul dac moşteneşte trăsături ale şarpelui celest în conştiinţa băştinaşilor. În arta geto-dacică şarpele magic a fost folosit cu scopuri apotropaice pe podoabele de paradă ale căpeteniilor tribale, aşa cum dovedeşte şi decoraţia de pe sabia-emblemă >>>>

Ioan Mugioiu:,,Septen Trion”

SEPTEN TRION = SEPTEM CASTRA = ARDEAL = TRANSILVANIA

Pe harta publicată în Liber Floridus (la cca. anul 1125), Europa Mundi Pars Quarta (an 1119), de către călugărul Lambert din St. Omen (Editura Derolezpe. Paris. Franţa) apare înscris, una lîngă alta: GOTHI (n.a.:adică GEŢIA), SEPTEN TRION ( n.a.: Banatul) şi DACIA (n.a. Transilvania). Obiceiul de a se scrie cu două denumiri: Septem Castra şi Transilvania (chiar una sub alta) s-a păstrat mult timp în alcătuirea hărţilor (vezi :hărţile lui Nicolas de Cusa (an 1491), Beneventanus (an 1507) şi Waldseemueller>>>>>>

Al. Florin Ţene:,,Revolta mitologiei din spaţiul istoric românesc”

Cronicarii secolului al XVII-lea au promovat ideea originii romane(latină)a poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Această visiune a fost receptată de cultura românească şi păstrată până astăzi. (M.Eliade,De la Zalmoxis la Genghis-han,Ed.ştiinţifică şi enciclopedică,1980,p.85).

Moştenirea geto-dacică în cultura noastră a fost promovată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir cu un secol mai târziu, aducând argumente asemănările unor cuvinte din limba română, însă,insistând pe superstiţii şi mitologie, subliniind ”cultul străvechi al Daciei”. (Descrierea Moldovei de D.Cantemir”).

In a doua jumătate a secolului XIX, ideea latinităţiii este promovată cu asiduitate ca ”cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului” (Lucian Blaga, Şcoala ardeleană-latinistă, în Vremea, nr.726 , din 28 XI, 1973, p.7),iar B.P.Haşdeu, încă tânăr fiind, (1860),prin articolele sale insistă asupra problemei dacilor,(Perti-/au dacii?), arătând că Traian a subjugat numai daci, nu i-a exterminat în războaiele cu romanii. Interesul asupra soartei dacilor l-a avut şi Vasile Pârvan, care în Getica(1926)încearcă să analizeze protoistoria Daciei. >>>>>>

Gheorghe Şeitan: „Basarabia Hiperboreeană“

Aratam in “Mitul Sarabha la geti”,pornind de la ceea ce ne-au lasat B.P. Hasdeu si Vasile Lovinescu, faptul ca Basaraba este un nume foarte vechi, denumirea unei caste sacerdotal-regale la getii de dinaintea lui Burebista, o functiune ce se poate intelege mai bine prin mitul indo-european al cerbului Sarabha.
In cele ce urmeaza, vrem sa demonstram ca nici Basarabia, ca provincie romaneasca, nu este o denumire creata de evul mediu, asa cum se crede, in prezent, ci ea exista inca din perioada prehomerica si decurge din viziunea getica asupra aceluiasi cervideu fabulos, numit Sarabha, pe care legendele si credintele romanilor si grecilor le-au pastrat.
Inainte de a intra in amanuntele chestiunii mentionam ca cel care a dat directia cautarii motivelor mitologice prehomerice in traditiile si folclorul romanilor a fost marele savant Mircea Eliade.In cuvantul inainte la volumul “De la Zalmoxis la Genghis-Han”, Eliade spunea: “Se stie ca anumite scenarii mitico-rituale, existente inca la taranii din Europa centrala si sud-orientala, la inceputul secolului XX , pastrau fragmente mitologice si ritualuri disparute in Grecia antica, inainte de Homer” (1). >>>>>“

Dr. Napoleon Săvescu: ,,Simbolistica la pelasgi”

Daca dupa N. Densusianu pelasgii au construit cel mai mare si mai puternic imperiu in Europa preistorica, intinzandu-se din pustiurile Saharei pana in muntii Norvegiei, din pacate nu au lasat nimic scris care sa le dovedeasca trecutul maret in afara de pietre si ruine cu „zmangalituri” ciudate, despre care nimeni nu s-a gandit ca ar putea reprezenta ceva.
Alergand pe ininsurile Europei, raspindindu-si cultura si limba, arienii, pelasgii, tracii au generat „cultura latina”. Inotdeauna in spatete unei culturi mari se gaseste o alta, neobservata, uitata, neglijata, ignorata… Si care a fost cultura, civilizatia in spatele celei grecesti, latine?
Departe in lume, foarte departe, pe intinsurile Asiei, tocmai in India, o civilizatie Ariana i-a „invadat”, in urma cu 4-5000 de ani, provocind o adevarata „explozie”, nu numai culturala, dar si sociala. Indienii isi amintesc si azi de acei arieni, popultie alba, care s-a suprapus populatiei locale negroide si, din dorinta „rasista” de a nu se amesteca fizic cu populatia locala au creat „castele”, ei reprezentand-o pe cea a „ramanilor” (brahmanilor).
Cultura Vedica, considerata pana azi cea mai veche din lume, din care isi trag originea cele caldeiana, egipteana, iudaica si crestina, care sta la baza intregii civilizatii a lumii, este considerata ca pornind din spatiul Carpato-Dunarean… (si nu de catre romani, ci de cei de la Cambridge-Anglia, precum si de catre americani si asta nu de 5 sau 10 ani, ci de mai mult de o suta de ani!).>>>>Dr. Napoleon Săvescu>>>>

Maria Ciornei: ,,Legile Belagine”

Belaginele-expresie a dăinuirii milenare a valahilor în istorie

Societatea umană a înregistrat în evoluţia ei de-a lungul istoriei, populaţii care s-au distins prin nivelul înalt al civilizaţiei, exprimată în formele organizării socio-economice şi ale celei spirituale.

Despre civilizaţia pelasgilor, înaintaşii daco-românilor, ai valahilor, au scris, sau au vorbit, mai toţi învăţaţii sau personalităţile antichităţii-şi n-au fost puţini.

Acest lucru este explicabil, dacă ne gândim că pelasgii au roit din centrul originar, spaţiu vechi primordial, civilizator, aflat în zona carpato-danubiană, în toate direcţiile. (dr. N. Săvescu “Noi nu suntem urmaşii Romei”, Ed. Axa, Botoşani, 2003, p. 33-38).

În urmă cu 12 milenii, pe acest teritoriu sunt menţionate în documentele antice, universităţile zalmocsiene, prin care au trecut mari nume ale antichităţii. Atestată documentar este însă Hestia-Ista-Vesta 2500 î.H., ca Mare Preoteasă a Colegiului Fecioarelor-ştiutoare de carte.>>>Maria Ciornei>>>>

Napoleon Săvescu: „Despre moşii din decembrie: CRACIUN, vechi cuvânt Dacic“

Nu este usor azi sa cauti a afla originea acestui cuvant, Craciun, cand anii au trecut cu miile si nu prea multi au fost aceea sa se intereseze de el. Craciun, vechi cuvânt dacic, negasit la alte popoare, cu inteles de Creatul, cuvânt care , teoretic, doctrinal, a fost inlocuit de Nascutul-Isus Hristos, continua sa dea dureri de cap multora. Altii mai curajos spun ca de fapt nu este nimic crestin sau latin la originea cuvantului „Craciun” Ca multe alte sarbatori ale crestinilor, la originea lui, Craciunul e o sarbatoare pagana, este celebrata la 24-25 decembrie „Ziua Soarelui”, renasterea luminii solare intr-un ciclu anual.
Cei care fac legaturi absolut fortate intre „creatio”, colatio” si Craciun au fost si sunt istoricii dornici sa demostreze originea latina a poporului român. In Metamorfozele lui Ovidiu se pomeneste de un cult al Afroditei si de ofrande constand in „craci de aur”. Originea cuvantului „craciun” in sine e lipsita de importanta in aceasta instanta pentru ca legatura cu „craca”, ramura de copac e mai mult decat evidenta. >>>>>>>>

Maria Ciornei: „Misteriosul cuvânt «Ler» din colindele româneşti“

Colindele sunt străvechi creaţii care vin din adâncurile istoriei. Ele consfinţesc legăturile poporului daco-român cu Zalmocsis-Dumnezeu, sunt moşteniri de la străbunii lor pelasgii-hiperboreeni care, în acestea slăveau pe Regele cel Mare al Lumii.
Ceea ce rămâne încă în ceaţă, neexplicat, este refrenul.
În ziarul „Vestitorul Ortodoxiei Româneşti”, nr 61-62, 1991, există o însemnare privind sintagma „Hai Lerui,Doamne”, autorul articolului găseşte etimologia în „Halleluyah Domine”, însemnând „Slavă Ţie, Doamne!”. Această formulă implică şi fenomenul rotacismului, terminat înainte de venirea slavilor-începutul sec al VII-lea, rezultând formele „Alleluia, Domine!” şi de aici‚ „Hai Lerui, Doamne’”.
Constatăm că problema a preocupat încă pe Dimitrie Cantemir, care în „Descriptio Moldoviae” crede că lexemul ler are ca origine numele împăratului Aurelian.
Şi A. D. Xenopol – „Istoria românilor din Dacia Traiană” – III 1998 Buc pg. 492 spune: „problema refrenului a rămas neelucidată, refrenul e neînţeles; „Ler o Ler, Doamne, Ler!”, invocă, poate, larii romani, sau mai curând pe împăratul Aurelian”. >>>>>>>

Gheorghe Şeitan: „Mitul Sarabha la geţi“

Unul din cele mai reprezentative tezaure pentru arta traco-getică, tazaurul de la Agighiol, socotit a fi o nestemată arheologică îşi aşteaptă de peste 7o de ani monografia la care are dreptul, o interpretare care să-l scoată din enigmistica în care este cantonat, o încercare de pătrundere în simbolistica sa decorativă.
Tezaurul amintit ni se pare a fi cu atât mai important cu cât el poate stabili o punte de legătură dintre lumea geto-dacică antică şi societatea feudală românească, ceea ce demonstrează implicit, continuitatea, permanenţa. Interpretat corect, acest tezaur este în măsură să taie nodul gordian al unei probleme care frământă demult istoricii români de bună credinţă, şi anume originea dacică a familiei domnitoare Basaraba (1).
Vom arăta în cele ce urmează, fără teama de a greşi, că numele de Sarabha însemna pentru geto-daci un motiv mitologic cunoscut de ei, în strânsă legătură cu legenda întemeierii statale şi a monarhului sacerodot care apare pe tezaurul de la Agighiol. >>>>>Gheorghe Şeitan>>>>>

LECTURI RECOMANDATE – Aurora Petan: „Apostolul Andrei si regii dacilor“

„Trece-ma si Dunarea, ca sa afle Dacia, ca s-a nascut Mesia”
Intr-una din legendele dobrogene despre Sfantul Andrei sunt pomeniti regii daci, sub conducerea carora s-a petrecut marele eveniment al venirii Apostolului in Dacia. Nici un istoric nu a luat vreodata in serios aceste informatii, de o importanta uriasa: le-a fost greu sa creada ca omul de rand a putut memora si transmite faptele, timp de doua mii de ani, din generatie in generatie
Dregatorul Dura si printul Cutusone „cel Viteaz”
In anii ’20, un avocat pe nume Ion (Jean) Dinu strangea legende despre Sfantul Andrei, in satul Ion Corvin, in apropierea caruia se afla pestera in care se spune ca a poposit apostolul. Una dintre aceste legende este cu totul uluitoare, caci ofera informatii istorice de cea mai mare importanta. Am aflat-o citind cartea lui Dumitru Manolache, „Andrei, Apostolul Lupilor”: „Ci s-a oprit maritu Andreiu in plaiul dregatorilor Cutusone si Dura – spune povestea – unde este acum satul Ion Corvin si padurea cu pestera sfintitoare, care a fost schit de odihna sfantului calator si loc de inchinare pentru el si pentru sfintii cari au fost cu el, in calatorie de propoveduire. Multimea de trudnici si de daci si geti si alani si greci si romani, de pe tot plaiul au alergat la Sfantul Apostol, iar Andreiu ii invata si ii boteza in apele celor noua izvoare sfintitoare si tamaduitoare, pe langa schitul sau sfant, care izvoare se mai vad si pana acum, oglindind sfintitul schit si dand tamaduire si alinare celor bolnavi si sanatosilor”.
Cine erau acesti „dregatori”, Dura si Cutusone, si care erau „plaiurile” lor?
( FORMULA AS ) >>>>

George Liviu Teleoacă: „Zeus şi dragonul dacic pe columna lui Traian“

Moto: De-a lungul secolelor, procesul de alterare al simbolurilor s-a manifestat prin acoperirea lor cu pseudosemnificaţii, prin înecarea lor în false simboluri sau atribuirea de semnificaţii aberante; de aceea, simbolurile se cer curăţate de sedimentele depuse în timp. (Florin Biciuşcă, Centrul lumii locuite)
Cu toate ca Whitney Smith, fostul director al Institutului american pentru drapele, plasează dragonul dacic împreună cu variantele sale între drapelele care au făcut istoria lumii [1], nimeni n-a încercat să dezlege taina imensei sale puteri care i-a asigurat venerarea timp de peste 2500 de ani din Persia şi până în Anglia, englezii mai purtându-l încă în cruciade, dar şi în bătălia de la Bosworth din anul 1485.Iată, însă că „nu aduce anul ce aduce ceasul” cel bun, când ajuns din întâmplare în foarte bine organizata bibliotecă din incinta primăriei Slănic Prahova am zăbovit, fără grabă, ca orice om aflat în concediu, asupra foto-imaginilor de pe Columna lui Traian cuprinse în albumul publicat de Constantin Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu încă din anul 1966. >>>>>>>>>

Ion Pachia Tatomirescu: „Dacia / Dacoromânia lui Regalian“

(Statul independent al Daciei / Dacoromâniei, 258 – 268 / 270, întemeiat de Regalian, strănepotul regelui-erou Decebal)
Nemaisuportând exploatarea sângeroasă imperial-romanică, abuzurile funcţionarilor, corupţia etc., din vremea împărăţirii lui Gallienus (253 – 268), în toamna / iarna anului 257 d. H. Vlahii / Dacoromânii din provinciile dunărene, Pannonia, Dacia (Traiană) şi Moesia, s-au răsculat. În fruntea răsculaţilor a trecut chiar guvernatorul Pannoniei, Ingenuus, un destoinic general şi om politic, avându-şi obârşiile între răsculaţi. În valahica / dacoromâneasca-i reşedinţă / „capitală”, Sirmium (azi Sremska Mitrovica – Iugoslavia), Ingenuus s-a declarat împărat al Vlahilor / Dacoromânilor din Valea Dunării. În primăvara anului 258 d. H., împotriva răsculaţilor („uzurpatorilor”) a pornit prompt împăratul Gallienus cu trupele de represiune. Printre comandanţii cavaleriei, participanţi la înăbuşirea în sânge a răsculaţilor, se afla şi dacoromânul Marcus Acilius Aureolus. Ingenuus moare în bătălia pentru independenţă de la Mursa (azi, Osjek-Croaţia). Gallienus îşi arată neasemuita-i cruzime faţă de Vlahii / Dacoromânii răsculaţi, îndeosebi faţă de cei din Moesia, ordonând şi condamnarea la moarte a rudelor insurgenţilor, ceea ce a stârnit mari nemulţumiri şi în rândurile armatelor imperiale, >>>>>Ion Pachia Tatomirescu>>>>>

Adrian Botez: „Mircea Eliade şi folclorul tracic“

În nuvela-roman Nouăsprezece trandafiri, capitolul 24, Mircea Eliade afirmă, despre un alter ego al personajului central (ADP – Anghel Dumitru Pandele), anume despre Ieronim Thanase (Cel cu Nume Sfânt+Dat Morţii, sau: Trecând cu Moarte peste Moarte…) că ar fi făcut un film, premiat cu premiul I, la Cannes, şi lăudat de presa comunistă… – apoi retras, sub cuvânt că “mulţi critici străini” (cuvântul “străin”, la esoterici, de tipul lui Eliade, înseamnă “din lumea cealaltă/spirituală”!) ar fi afirmat despre acest film “genial – că este cea mai virulentă satiră a sistemului socialist…” – film intitulat Copiii nimănui…Aparent, acest titlu ar trimite la Cei care-şi caută Tatăl Sacru – Laurenţiu Serdaru şi Niculina Nicolaie…În realitate, fiind vorba despre O ANAMNEZĂ A ORIGINARITĂŢII COMUNITĂŢII SACRALE/NEAM ROMÂNESC METAFIZIC (pentru a vindeca de “muritorie” individul…), Eliade face referire la cel mai adânc substrat mitic românesc: SUBSTRATUL MITOLOGIEI TRACICE!!!
“Copiii nimănui” (…aşa se numeşte filmul premiat/înţeles, apoi retras, probabil se intră într-o nouă fază a amneziei/neînţelegerii/întunecării umane, fază firească în Kali Yuga, dar fază trecătoare…spre Noul Manvantara! – film al lui Ianus-Ieronim, parte din Complexul Sacral Iniţiatic-ADP…Anghel/Angelus/Vestitorul + Dumitru/Demeter/Zeiţa Vegetaţiei Renăscătoare + Pandele/Cel care Adună Sinea Spirituală) – >>>>>Adrian Botez>>>>>

Gheorghe Şeitan: „Apa şi muntele sfânt la daci

Ideia de neam nemuritor strabate de la un capat la altul toate scrierile antice cu referire la geti. Herodot relateaza ca inainte de a ajunge la Istru, Darius ii supune mai intai pe getii care se cred nemuritori ( 1 ) Alte traduceri, mai exacte, sustin ca ar trebui sa intelegem nu getii ce se cred nemuritori ci getii ce se fac nemuritori. Din aceasta perspectiva nemurirea getica este o posibilitate, o potenta ce se cere a fi revelata printr-o anume stiinta ce nu poate fi straina de invataturile lui Zalmoxis. . Getii par astfel specialisti in nemurirea sufletului, iar aceasta calitate cred ca sta la baza formarii insusi a cuvantului get. Get este un cuvant autohton, cu inteles doar pentru oamenii locului si nu un nume dat de istoriografi, ori de popoarele straine cu care au venit in contact oamenii pamantului. Pronuntia antica trebuie sa fi fost asemanatoare pronuntiei de astazi din mediul satesc, necarturaresc, adica giet, ghiet (pl. gieti, ghieti) ori cu palatala *iet (pl. ieti). Trebuie sa omagiem taranii analfabeti, descendenti direct din geti, care nu si-au pervertit limba prin scolire si care au pastrat o pronuntie arhaica, asa cum au auzit in familie, de la parinti- *ia, *iul, *inul si nu via,viul, vinul. Ei devin acum, pentru arheologia lingvistica, piatra din capul unghiului,cea zvarlita in noroi de zidari,pentru ca nu-i gaseau rostul,dar fara de care nu se poate incheia lucrarea. Constatam ca atat get cat si Jiu au aceeasi radacina ca si vie (vita de vie) mai clar daca se au in vedere regionalismele gie, jie, dar mai ales pronuntia cu palatala *ie. Privit mai atent *ia (via) poate fi nu doar substantiv ci si atribut caci intruchipeaza substanta opusa mortii- cea vie. Insusi cuvantul care i se adauga-vita de (viata de)- conduce la sensul de viata fara de >>>>>Gheorghe Şeitan>>>>>

OPINII – Vladimir Brilinsky: „Brăţările sunt ale dacilor“!

Nu există nicio îndoială, brăţările sunt ale dacilor!
Şi totuşi există voci chiar şi printre cercetători, istorici şi arheologi care încearcă să susţină varianta falsului. Ce credeţi despre acest curent al cărui reprezentant principal este profesorul Constantin Preda ?
Am remarcat că, mai nou, în România au apărut peste noapte, mulţi „specialişti“ în aur, dintre care o parte consistentă nu au avut vreodată în mână o piesă de aur. Este foarte uşor să emiţi teorii referitoare la aur, dar când este vorba de tehnica prelucrării acestuia, lucrurile se complică, mulţi dintre ei nereuşind să dea răspunsuri concrete şi valabile la întrebările care apar. În cazul profesorului Preda, nu putem vorbi de faptul că nu ar fi un specialist consacrat, dar dânsul îşi creionează întreaga teorie, începând cu o falsă informaţie, pe baza unei greşeli. El spune că niciodată nu a fost găsit vreun obiect de aur sau vreo comoară într-o cetate dacică, întărind cu argumentul că până acum nu au fost găsite brăţări sau alte artefacte de aur la Sarmizegetusa Regia. Aceasta reprezintă prima greşeală. Ştim deja cu exactitate că brăţările nu au fost descoperite la Sarmizegetusa, ci în vecinătatea acesteia, pe un alt deal, în locul numit Căprăreaţa, ceea ce reprezintă o diferenţă între realitate şi „realitatea“ pe care o prezintă domnul Preda. În consecinţă, el nu a fost bine informat sau nu a dorit să fie bine informat, în altă >>>>>Vladimir Brilinsky>>>>>

Victoria Enăchiuc: „Cetăţile getice cu zid de piatră“

Strabon (63 î.e.n.-19 e.n.) în „Geografia“ VII, 3, 7 consemnează că Burebista a format un stat puternic care a ajuns temut şi de romani.
După moartea sa, urmaşii au dezbinat statul în 4-5 state, câte unise la începutul secolului I î.e.n.
Aceste formaţiuni statale pe care le-a unit Burebista au fost organizate în Dacia încă din secolele V-IV î.e.n.
Astfel, în teritoriul Daciei extracarpatice, geţii s-au organizat în trei state având capitalele la Drubetis (Oltenia), Sorn (în Munţii Făgăraş) şi în cetatea de pe dealul Cătălina-Cotnari (Iaşi).
Aceste trei cetăţi erau construite cu zid de piatră a cărui tehnică s-a continuat până în secolul II e.n. Cetăţile avute în discuţie au fost amintite de Ptolemeu (în „Geografia“), în secolul al Il-lea e,n., au fost cercetate prin săpături arheologice şi au avut un rol deosebit în organizarea apărării integrităţii teritoriului getic în secolele IV şi IV-III î.e.n. faţă de atacurilor macedonenilor conduşi de Filip al Il-lea şi Alexandru cel Mare, cât şi ale sciţilor conduşi de >>>>>Victoria Enăchiuc>>>>

Maria Ciornei: „Etruscii – dovadă a continuităţii prezenţei pelasgilor din Carpaţi, în istorie“

Despre etrusci s-a scris mult încă din secolul al XVIII-lea. Unii cercetători s-au specializat în studiul istoriei lor – s-a întemeiat chiar o ramură a istoriei -etruscologia.
Etruscii sunt consideraţi şi azi o populaţie misterioasă, care îşi semnalează prezenţa în Toscana la sfârşitul sec. al VIII-lea î.e.n., care în zorii formării Romei (753 î e n), ce era un sat, sau doar o uniune de sate, ocupau centrul Italiei, dezvoltând o strălucită civilizaţie urbană, alcătuită din 12 oraşe-state, şi formând o Confederaţie, ce a influenţat în mod categoric civilizaţia romanilor de mai târziu, care însă i-au nimicit treptat, prin războaie, în final asimilându-i.
Originea etruscilor învăluită în mister, a încurajat cele mai diverse şi, uneori, cele mai fanteziste ipoteze.
Nu se cunoaşte cu exactitate nici locul de origine, nici rasa căreia îi aparţin, şi nici dacă sunt localnici a căror formare s-a făcut prin închidere, sau sunt migratori din alte părţi-toate acestea pentru că de la ei n-a rămas nici o literatură.
Încă din antichitate părerile sunt contradictorii şi aşa au rămas până azi; mari etruscologi moderni ca Massimo Pollotino, Raymond Block, Bouillet, ori Giuliano şi Larisa Bonfante, susţin teze diferite, privind originea etruscilor. >>>>>Maria Ciornei>>>>>

Studii şi cercetări – Viorica Enăchiuc: „Arta aurului la daco-geţi“

Daco-geţii au dezvoltat în secolele XIV î.e.n.-IVe.n! o artă a prelucrării aurului, paralel cu arta aurului pusă în valoare de popoarele scitice, sarmatice şi caucaziene.
Cercetători străini şi români au întocmit numeroase studii între anii 1899-1956 (ca G. Teglas, K. Penk, J. Hampel, M. Hoernes, G. Chialde, V. Pârvan, M. Roşea, I. Nestor, B. Mitrea, A. Mozsolecs, Dorin Popescu şi alţii) începând cu repertorii ale descoperirilor, datarea lor, caracteristicile specifice şi tipologice ale obiectelor de aur.
De la descoperirea tezaurului de aur de la Ţufalău, în sud-estul Transilvaniei, în anul 1840 (care cuprinde topoare masive de aur brut, falere ornamentale şi podoabe) şi a tezaurului de aur de la Hinova (datat la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului), până în perioada La Tene (Tezaurul de aur descoperit la Cucuteni-Băicieni-Iaşi, datat în secolul al IV-lea î.e.n. şi tezaurul de aur de la Pietroasa – datat în secolul al IV-lea e.n.) se remarcă o rară perfecţiune tehnică şi distincţie stilistică.
Aurul descoperit pe teritoriul Daciei era amestecat cu mult argint şi era numit de antici elektron. >>>>>Viorica Enăchiuc>>>>>

____________________________

Fotografia prezinta pe cercetatoarea Viorica Enachiuc (dreapta),impreuna cu scriitoarea Elena Baciu – Calugaru

Studii şi cercetări – Vladimir Brilinsky : „Brăţările de aur, punct de referinţă a istoriei Daciei“

Dincolo de spectaculozitatea descoperirii şi a recuperării de către autorităţile române a deja celebrelor brăţări de aur, trebuie să privim clar, lucid şi, mai ales, competent la integrarea acestora în contextul istoric.
De ce sunt aceste brăţări aşa de importante? în primul rând pentru faptul că ele sunt din aur. De aproape 10 ani de zile, Fundaţia „Dacia Revival“ se străduieşte să aducă la lumină fascinanta civilizaţie a strămoşilor noştri daci. Puternica spiritualitate a dacilor, puterea lor militară şi economică, prezenţa activă şi semnificativă în crearea zonelor de influenţă ale Europei antice sunt subiecte care au fost dezbătute cu precădere în ultimul deceniu. În tot acest timp s-a uitat sau, după caz, s-a omis că toate aceste atribute ale civilizaţiei dacice nu erau posibile dacă nu ar fi fost dublate de o substanţială prezenţă a aurului. Se ştie – şi acest lucru nici nu mai trebuie demonstrat – că toate marile civilizaţii ale lumii s-au format, fără nicio excepţie, doar acolo unde a existat un drum al aurului. Oricât de numeros şi oricât de viteaz ar fi fost un popor şi oricât de buni conducători ar fi avut, fără o bază economică determinată de aur, acel popor nu a reprezentat decât o prezenţă meteorică în istoria antichităţii. O parte a lumii ştiinţifice avea deja sădită ideea că dacii nu prelucrau aur, idee vehiculată de personalităţi ale istoriei noastre contemporane chiar şi atunci când brătările deveniseră o certitudine. Pentru cei care susţineau această idee eronată şi pentru cei care încă o mai susţin (a se vedea cazul profesorului Constantin Preda), şocul apariţiei brăţărilor de aur a fost prea mare. Era greu de admis că lucrări ştiinţifice – considerate de referinţă până în acel moment – cercetări de o viaţă a unor prestigioşi istorici vor fi date peste cap de apariţia brăţărilor. Ca de atâtea ori, dogmele istorice trebuiau păstrate cu sfinţenie împotriva oricăror noi descoperiri. Şi totuşi, de data aceasta adevărul este gata să învingă definitiv >>>>>Vladimir Brilinsky>>>>>

Gheorghe Şeitan: „Jiul, apă sfântă

Constienti de nemurirea lor, getii se autodefineau astfel,intrucat cuvantul get insemna chiar nemuritor.Pronuntia antica trebuie sa fi fost asemanator pronuntiei de astazi din mediul satesc,necarturaresc,adica giet,ghiet (pl.gieti,ghieti) sau cu palatala *iet (pl.*ieti).Constatam aceeasi radacina ca si pentru vie (vita de vie) si vin, mai clar daca se au in vedere regionalismele gie,jie,gin,dar mai ales pronuntia cu palatala *ie si *in.Gietul,gia,jia,ginul,sau *ietul, *ia,*inul, transmit ide-ia de nemoarte pentru ca toate sunt formate de la radacina viu, cu pronuntia giu, ghiu,jiu, *iu.Jiul este Apa Vie sau apa sfanta si nu raul de aur(v.Hasdeu) decat in masura in care aurul era asociat cu nemurirea si sfintenia. Pronuntia cu palatala a lui Kogaiuon (Kogaionon) si fara sufixul grecesc on este Koga-*iu si avem astfel dovada ca Strabon avea dreptate sa spuna ca si muntele sfant si apa ce curgea alaturi se numeau la fel, adica cu atributul de viu, sfant, nemu-ritor.Rabon, denumirea Jiului la Ptolomeu,inseamna berc, fara coada,ceea ce este propiu raului ce-si are izvorul in cer si nu pe pamant.Sargetia, cu intelesul de Apa, sau curgerea (sar) Gietia, se pronunta in antichitate ca si astazi adica Jietia-Jiet.Despre existenta mai multor Sargetii in timp diferit si la distante diferite, comporta o discutie aparte.Ghiu a fost si un alt nume,un atributiv, pentru divinitatea getica din moment ce opusul sau A-Ghiu, a devenit in crestinism Aghiuta,prin diminutivare.Ghiu este un toponim in Ardeal,iar Ghioc este nume propiu getic..Floarea ghiocel,>>>>>continuarea aici>>>>>

Adrian Botez: „Descântecele – ameliorări ale condiţiei umane şi «negocieri» cu Divinitatea

 

La strămoşii noştri daci – popor sfânt (DAOI – Fiii Lupului Sacru-Purificator-Învietor şi ai Căii Drepte) – SOARTA acţionează „în numele demiurgilor gemelari (n.n.:cei doi Zalmoxis – figuraţi ca fraţi gemeni, călărind acelaşi cal), al dualismului teocosmic (n.n.: dacii credeau că universul este opera conjugată a două entităţi divine fraterne originar şi disjuncte calitativ, totodată: Fărtatul şi Nefărtatul – iar Zalmoxis, Cel Săgetat-Răstignit-Înviat-Înălţat, trebuie considerat ca fiind una dintre „umbrele” prevestitoare – tip Osiris, Orfeu etc. – pe care Dumnezeu-Iisus le-a trimis, spre a „antrena” spiritual umanitatea, în vederea VENIRII DEFINITIVE!) şi al deplinei libertăţi de acţiune în cadrul şi în limitele bunei încadrări cosmice şi antropocosmice”(cf. Romulus Vulcănescu – Mitologie română). Soarta acţionează prin: a-împuterniciţii ei şi b-prin acoliţii ei divini.
Din prima categorie fac parte Ursitorii sau Ursitoarele ( a ursi – lat. ordior=a predetermina). Sunt figuraţi fie ca trei ursitori ciobani, sau trei ursitoare ciobăniţe – fie, cum spune şi Sadoveanu, în romanul Fraţii Jderi – ca trei urşi/ursoaice, care aleargă/stau pentru norocul/lipsa de noroc a(l) omului – ajungându-se, în cele din urmă, la figurarea prin trei femei frumoase/zâne. Dar soarta este influenţată şi de acţiunea unor „acoliţi divini” – personaje sacre, nu doar antropomorfe – ci, mai ales (pentru a sublinia esenţa lor mistică, ascunsă sub MASCA ISTORICĂ!), zoomorfe şi chiar fitomorfe.
Unii spun că împotriva hotărârilor ursitoarelor nu se poate face nimic – alţii, dimpotrivă, afirmă că se poate face chiar mai mult decât >>>>>Adrian Botez

„IZVOARE NECONVENŢIONALE“ – Emil Poenaru: „Dacii Nemuritori“ pe Columna lui Traian

„Rareori arta unui popor învingător, celebrându-şi propria victorie, a ştiut să găsească accente de atât de nobil respect pentru cei învinşi. Nu mai vorbim de străvechile arte, egipteană şi asiriană, care cu o cruzime barbară se complac să reprezinte în chip cât se poate mai ruşinos şi mai ridicol măcelul şi fuga celor învinşi. Nu mai vorbim de naivele reprezentări medievale, dar însăşi marea noastră artă italiană nu a ştiut să dea cinste duşmanului cu o nobleţe atât de generoasă. Marii pictori veneţieni, reprezentând pe pereţii palatului ducal gloriile Serenissimei, nu se reţin de a da duşmanului, ca singur atribut, guri crispate de urlet şi corpuri care se rostogolesc la pământ” (Roberto Paribeni).

Autorii antici îi numeau pe daci „nemuritori” pentru faptul că ei se credeau a fi astfel. Şi în adevăr, ei sunt nemuritori ca zestre etnică, fiind unul dintre cele două puternice rădăcini care au fuzionat în trunchiul poporului român.
Pentru amintirea istorică ei sunt nemuritori şi datorită faptului că au fost imortalizaţi prin opera Columnei.
Ca personaj colectiv al acestei opere, dacii sunt înfăţişaţi în ipostaze de mare demnitate, posesori ai unor înalte virtuţi morale,>>>>>continuarea aici>>>>>

„IZVOARE NECONVENŢIONALE“ – Pr. prof. dr. Ion Ionescu: „Pielm“

Pe tot cuprinsul daco-român se foloseşte în limba vorbită cuvântul pielm, cu înţelesul „aluat, cocă, plămădeală, amestec subţire făcut din făină de grâu şi din apă, cu care se ung unele aluaturi înainte de a fi băgate în cuptor¹, sau, făină de grâu, de porumb etc. (de cea mai bună calitate)“², înregistrat în dicţionarele limbii române cu „etimologie necunoscută“³.
Cuvântul respectiv este atestat şi de Biblia de Ia Bucureşti, 1688: „Şi coapseră pielmul ce l-au scos din Eghipel, turte de azime în spuză“ (48, 1/14, 1/27) sau ,Au adus … vase de lut şi grâu şi orz şi făină şi pielm“ (229, 2/34). Cuvântul îl foloseşte şi Antim Ivireanul în Didahii, atunci când critică societatea feudală a timpului său: „Caut la faţa Sarei, plină de pielm (=făină albă). Văd şi faţa muierii de acum, plină de fleacuri drăceşti“.
Pentru explicarea originii cuvântului discutat, apelăm la cunoscutul dicţionar al lui Julius Pokorny⁴, în care se menţionează rădăcina indo-europeană:. pel-, pele- (giessen. fliessen = a vărsa, a curge), în formaţii cu n;-, întâlnit în lat. Pollen, -inis, polen, -polnes (sehr feines Mehl = făină foarte fină), pollenta f. (Gerstengraupen = arpacaş); lat. Pelene (Herd = vatră de copt); lett. pelni, plene (Weise Asche auf Kohlen = cenuşă albă pe cărbuni).
În formaţia pel-men, pel-îo, înseamnă Haut, Huile = piele, înveliş, învelitoare, coajă, pojghiţă (de făină coaptă) şi îl întâlnim şi în greacă: pelma (= talpă). În formaţia pl-no, plonx. pion (Ebene = câmpie) îl întâlnim şi în slavă. În limba română, cuvântul pielm este>>>continuarea aici>>>

STUDII – Adrian Creţu : „O temă importantă: «Renaşterea dacică în literatura român㻓

Subiectul pe care vi-l propun relationeaza, conform cercetarilor mele, miscarea de renastere spirituala dacica in literatura romana si, mai exact, de un anumit an extrem de important in acest sens, 1921, cand Lucian Blaga publica 3 materiale esentiale pentru receptarea dacismului pe aceste meleaguri.
Titlul tezei mele este „Renasterea dacica in literatura romana. Momentul Lucian Blaga-1921„, in care investighez cronologic o anumita categorie de scriitori romani, de la B.P. Hasdeu, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Mircea Eliade etc, in a caror evolutie spirituala isi face simtita prezenta, la un moment dat, o izbucnire intermitent-magmatica a substratului dacic (Mircea Eliade declara in Jurnalul sau: „La rastimpuri ma apuca pasiunea Daciei si a lui Zamolxis. Ma reintorc atunci la textul lui Herodot, citit si recitit de de vreo 30-40 de ori pana acum, la celelalte marturii marunte despre credintele getilor…”; aceeasi reactie o avea si Eminescu, marturie fiind scrisorile sale catre Veronica Micle).

Comunicarea stiintifica pe care o propun se concentreaza pe 3 texte extrem de interesante ale lui Lucian Blaga, publicate, intamplator sau nu, in 1921: volumul de poezii Pasii Profetului, articolul Revolta fondului nostru nelatin (in ziarul Gandirea, continuat mai tarziu de un alt articol, Getica, aparut in 1943 in revista sibiana Saeculum , in care comenta monumentala lucrare a lui V. Parvan) si piesa de teatru>>>>>continuarea aici>>>>>

Pr. Prof. Ion Ionescu: “ Continuitate geto-dacă ”

În anul 1910, s-a descoperit, întâmplător, în comuna Ciolăneştii din Deal, judeţul Teleorman, un număr destul de mare de oale de pământ de factură geto-dacică. Prin particularităţile vaselor, ca tehnică şi formă, ele apar ca una din cele mai reprezentative forme de ceramică din spaţiul carpato-dunărean, cunoscută azi sub numele „Ciolăneşti“.

In anii 1964-1965, s-au făcut săpături arheologice sistematice de către arheologii ieşeni în colaborare cu Muzeul de Istorie din Alexandria, sub conducerea profesorului universitar din Iaşi M. Petrescu-Dâmboviţa, care au publicat rezultatele obţinute.¹ Cu acest prilej s-au mai descoperit şi alte oale de pământ lucrate la roată sau cu mâna şi „s-au stabilii în mod sigur că vasele dacice descoperite în 1910 provin dintr-un puţ votiv, de formă rectangulară şi cu ghizduri de lemn“. Prin cercetările arheologice întreprinse s-a mai stabilit că platforma imediat spre nord de puţ a fost o aşezare dacică, contemporană în parte cu puţul respectiv care, prin inventarul său cercetat a fost datat către sfârşitul sec. II î.Hr. şi, eventual, începutul secolului I, î.Hr.

Importanta descoperire arheologică ne-a adus la lumină un puţ din epoca geto-dacică a secolului 11-1 î.Hr., când se plasează şi domnia lui Burebista, de formă rectangulară şi cu ghizduri de lemn, asemenea puţurilor construite din lemn pânâ astăzi pe tot teritoriul României şi care ne-a păstrat nenumărate oale în apa lui, dovadă a caracterului său votiv, adică închinat morţilor pentru potolirea setei sufletelor lor în nemurire. Pe tot teritoriul României se găsesc>>>continuarea aici>>>

Artur Silvestri: “Dacia germanică”

Activitatea, cu indiscutabile merite în eseul filozofic şi în istoria culturii, a lui Antonie Plămădeală tradusă în contribuţii de o valoare înaltă, se organizează, deci, într-o direcţie inedită metodologic însă nu mai puţin valabilă şi chiar salutară la noi. „Pagini dintr-o arhivă inedită” (1984), „Lazăr-Leon Asachi în cultura română” (1985), „Lupta împotriva deznaţionalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar” (1986), „Românii din Transilvania” (1986), „Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939″ (1987) sunt deopotrivă cercetări de istorie politică şi culturală, biografie, portret caracterologic şi ediţie de text inedit, alcătuind o formulă literară – de o izbitoare noutate mai întâi prin metodă – ce combină restituirea de arhive ignorate şi comentariul istoriografic în gust eseistic şi rapsodic, proprie acestui autor cu înzestrare nativă în speculaţia înaltă de idei.

Căci, într-un fel, Antonie Plămădeală şi-a creat propria specie, căutând să se exprime cât mai nimerit atât sub raportul sensibilităţii cât şi al conformaţiei intelectuale; acestea, până la urmă, sunt ediţii masive însoţite de studii erudite şi de nenumărate note lămuritoare care cresc de pretutindeni ca o vegetaţie luxuriantă ce definesc un fel de a fi şi o structură a personalităţii repede pricepătoare, impresionantă prin ştiinţa de a formula elocvent şi memorabil. Geniul formulei crescând nu din calcul ci din instinct (căci Antonie Plămădeală are, ca şi Petre Pandrea, pasiunea ideilor trăite) indică o consumpţiune extraordinară şi, deopotrivă, o educaţie a sensibilităţii, ceea ce rezultă de aici fiind adevărate elaboraţii ce impun prin rigoare şi printr-un spirit de geometrie şi abia mai apoi prin stilul strălucit. În fond, opera ce rezultă este o continuă supunere a vocaţiei eseistice la necesitatea, înţeleasă şi ea, a datoriei şi capătă o pronunţată coloratură etică, de altminteri explicabilă prin formaţie şi prin ţinuta tipică, de intelectual român excepţional, unde criteriul moral este hotărâtor. Moldav prin sensibilitate, Antonie Plămădeală este transilvan din simţul datoriei.

Asfel încât genul inedit al „paginilor dintr-o arhivă ignorată” nu-i doar un ideal eseistic, capabil să traducă într-o specie „de frontieră” o individualitate neîncăpătoare în canoanele strâmte, ci şi un obiectiv etic şi o concluzie de intelectual cu program. Căci, din acest unghi peren, esenţial este>>>continuarea aici>>>

Pr. Iulian Gavriluţă: “Teologia zamolxiană, Kogaionul şi specificul românesc unic”

„ Orice am face. Ori cine am fi, oriunde şi oricand ne definim prin acestea trei: HRISTOS, APROAPELE ŞI ROMÂNIA, pe coordonatele lor creştem sau descreştem”

Lucrarea de faţă, vrea să arate predispoziţia neamului nostru la îmbrăţişarea unică a creştinismului. Şi de unde unică? Din faptul ca suntem moştenitori ai unui neam străvechi(cca. 4578 de ani), cu o credinţă henoteistă (într-o divinitate unică, revelată – ca şi evreii), cu o înţelepciune şi vitejie aparte. Vom prezenta pe scurt aceste baze şi rădăcini puternice pline de înţelepciune, isteţime şi frumos, rămânând ca în altă ocazie să reluăm mai pe larg şi mai în adânc aceste demonstraţii. Afirmăm ca o concluzie temeinică: coordonata dacică mai mult decât cea romană este esenţa sufletului românesc.

Motto: „Cine nu ştie ce este, pentru ce este, de unde vine şi încotro merge, este un zero absolut, care vine din zero absolut şi se îndreaptă tot spre un zero absolut – adică un nimeni enorm!”

· Pr.Iulian Gavriluţă, “Cugetări duhovniceşti” – Jurnal teologic I

• • _________________________________________________________

(I). Introducere

Până în a doua jumătate a mileniului al II lea I.Hs., triburile trace, dordonii fondează Troia, tracii ahei şi dorienii făuresc lume greacă, iar traco ilirii ajung în Italia de azi[1] Până în mileniul al III lea se vorbeşte de „ pretraci”, după aceasta dată şi ce mai mare parte a primei jumătăţi a mileniului II lea sunt numiţi„traci străvechi”, iar locuitorii spaţiului Carpato-Dunărean de la sfârşitul epocii bronzului până la Hallstatul mijlociu, cca sec. XIV-VIII Î.Hs, în denumirea de „ geto-daci vechi”. Începând cu secolul al VII lea Î.Hs., se poate vorbii despre geto-daci, respectiv geţii de la Dunărea de Jos. În sfârşit din secolul al VII lea până la începutul sec. I I.Hs şi de dacii din Transilvania, Crişana şi Banat.[2] Din „ Honograful” scris de Caldei la anul 3360 de la Creaţie (pe vremea lui Avraam Patriarhul)tradus în limba greacă de Gheorghe Chedrinul din Constantinopol la anul 1000, iar în chirilică în anul 1837, se desprinde pomenirea neamului strămoşilor noştri. Dacă anul I al lumii este considerat anul ieşirii lui Adam din Rai şi anul 2572, anul cînd Noe împarte lumea fiilor săi, atunci putem zice că avem prima menţionre a „firului roşu” a străvechilor noştri strămoşi. În capitolul 10 din Facere, Biblia pomeneşte nemul lui Iafet (fiu al lui Noe din care se trag strămoşii noştri dacii) care primeşte moştenire actuala Europă. Mai departe descendenţii lui Iafet, Magog-sciţii, Tiras-tracii moştenesc astfel bătrânul continent în întregimea sa. A doua pomenire în Biblie este la Cartea II Macabei capitolul 4, 47 unde se spune: ” Şi pe Menelau, capul a toată răutatea. L-a scos nevinovat; iar pe nenorociţii aceia care măcar şi la sciţi, de şi-ar fi spus pricina s-ar fi slobozit nevinovaţi…” [3]

În concluzie, prima menţiune a strămoşilor noştri este datată acum 4578 de ani(2572+2006=4578), iar a doua menţionare este de 2181 ani (2006+175=2181), deoarece Cartea II Macabei a fost scrisă aproximativ între anii>>>continuarea aici>>>

Dr. Diana Nedelcea: “Tracia era patria orfismului” – fragment din studiul “Începuturile creştinismului pe ambele maluri ale Dunării”

TRACIA ERA PATRIA ORFISMULUI

fragment din studiul ” Inceputurile crestinismului pe ambele maluri ale Dunarii „

Biserica este „maica spirituală a neamului, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat” ¹⁾. O definiţie care poartă amprenta genialităţii lui Eminescu, deosebit de actuală, în condiţiile în care românii, necuprinşi de-a lungul istoriei, în graniţele fireşti ale neamului, au văzut în biserică instituţia ocrotitoare şi călăuzitoare, care le–a menţinut speranţa şi unitatea în „cuget şi-n simţiri”. Orice istorie a acestei instituţii cuprinde şi religia şi viaţa religioasă a conaţionalilor noştri, indiferent de spaţiul geografic locuit .

Preotul prof. dr. Mircea Păcurariu, renumit teolog şi istoric al Bisericii naţionale, formulează o definiţie unanim acceptată: „Istoria Bisericii Ortodoxe Române este disciplina teologică şi istorică – în acelaşi timp – care cercetează critic şi înfăţişează sistematic viaţa creştină la români şi dezvoltarea pe care a luat-o Biserica românească în cursul veacurilor, în toate locurile care alcătuiesc Patria noastră, precum şi raporturile ei cu celelalte Biserici şi confesiuni creştine” ²⁾

Componentă esenţială a culturii traco-geto-dace, religia a fost obiect de studiu pentru o serie de cercetători, de la Herodot la Mircea Eliade. Vasile Pârvan vorbeşte de elemente precreştine în cadrul protoistoriei Daciei ³⁾. Etnogeneza tracilor are loc într-un spaţiul geografic întins, de la Marea Egee până la Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani. Despre religia tracilor şi geto-dacilor avem ample mărturii. Herodot este primul mărturisitor: „Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zalmoxis – divinitatea lor pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleisis[…]. Ei nu recunosc alt zeu afară de al lor ⁴⁾. Mircea Eliade amendează opinia lui Herodot, Zalmoxis şi Gebeleizis fiind două divinităţi distincte: „Structurile lor sunt diferite, cultele lor nu seamănă [···]Zalmoxis n-are nimic din atribuţiile unui zeu al furtunii” ⁵⁾. Mai târziu, observă Mircea Eliade, Posidonius şi Strabon identifică zeul Zalmoxis cu marele preot: „Pe scurt, cultul lui Zalmoxis este dominat de un mare preot care trăieşte solitar pe vârful muntelui, fiind totodată asociatul şi sfetnicul regelui; acest cult este pitagoricean pentru ca exclude mâncărurile din carne. Nu ştim în ce măsură structura iniţiatică şi eshatologică a «misterului» lui Zalmoxis mai supravieţuia în epoca lui Strabon. Dar autorii antici vorbesc despre anumiţi eremiţi şi oameni religioşi şi probabil că aceşti «specialişti ai sacrului» prelungeau tradiţia «misterică» a cultului lui Zalmoxis” ^6).

Zalmoxis a rămas divinitatea supremă a daco-geţilor, întemeietorul unei religii iniţiatice, misterice, a unei „credinţe într-o post-existenţă în forme materiale analoage vieţii terestre–credinţă pe care o întâlnim şi la egipteni, la perşi, la celţi sau la germani – dovedeşte nivelul superior al gândirii religioase al daco-geţilor” ^7).

Religia tracilor din sudul Dunării a trezit interesul şi curiozitatea grecilor, interferenţele între cele două culturi fiind astfel fireşti: „Primii greci (aheii) erau înrudiţi cu traco-geţii, provenind şi ei din zona carpato-danubiană şi chiar după relatările lui Homer, trăiau încă alături de comunităţi traco-gete (canonu din Triphylia). Era normal ca traco-geţii să-i fi influenţat în multe privinţe pe vechii greci (zeităţi comune, personaje legendare, tradiţii, obiceiuri )” ⁸⁾.

Între cei şapte înţelepţi ai grecilor şi precursori ai filosofiei greceşti, Diogenes Laertios îi aşează şi pe tracii Zalmoxis şi Orfeu, „Credinţa în nemurirea sufletului este „proprie traco-geţilor, cu influenţe speciale asupra comportamentului acestora: curajul, lipsa fricii de moarte, eroismul. Dar şi cu>>>continuarea aici>>>