h1

~Artur Silvestri: „Eminescianitatea“

Ideea de a se întruchipa într-o prezenţă terestră un conţinut comun de viaţă istorică şi de înrudire în atitudine nu-i fără un reazem şi, la drept vorbind, se confirmă în nu puţine dintre situaţii. Origina este arhaică şi, deci, stăruind, însemnează că ne arată un Tipar şi o realitate incontingentă împotriva căreia nu se poate face nimic iar pentru a o preschimba ar fi nevoie de atât de mulţi ani încât, din perspectiva vieţii noastre istorice, seamănă cu infinitul. De fapt, acesta este totemul ce rezumă şi conservă, în forme adeseori simbolice, răspunsul autohton. Alţii au, în această materie, pe marii fondatori de state şi de religii şi evocă pe Budha, pe Mahomet, pe Confucius ori pe „Părinţii Fondatori“. Noi, fiindcă nu avem o statalitate de ilustraţie vizibilă prin expansiune ci întocmire tainică, aproape vegetală, şi nu am dezvoltat o religie a autohtonităţii, ilustrăm totul prin cicluri şi, decurgând de aici, prin simbol episodic. Nu odată însă, năzuinţa de a simplifica ne împinge la a restrânge formulând generic şi voim a include totul într-un fel de ieroglifă de mit colectiv, precum ar fi, ca să exemplific, „spaţiul mioritic“. Acesta este potrivit şi încăpător însă, legându-se de o anumită realitate antropologică cu, totuşi, final ipotetic, ar putea să fie, şi chiar şi este, circumscris cronologiceşte. „Mioriticul“ ar fi, deci, expresie de viaţă pastorală şi agrariană şi dincolo de marginile orânduirii sociale ce exprimă stăruinţa de la „talpa Ţării“ s-ar putea să se dilueze şi poate chiar, când se atacă prin împresurarea succesivă, să ne apară drept dispărută. Rezultă că, dispărând „ţărănimea“, mioriticul ar deveni nu doar fără vehicul ci chiar şi fără nici o semnificaţie conţinutistică şi nu ar păstra măcar aspectul lui ritualic.

Această încheiere este posibilă, de bună seamă, dar greşită dacă se condiţionează stăruinţa de însăşi realitatea de întocmire socială care, fiind trecătoare, stinge inevitabil reţeaua de prototipi ce se adunase întocmai datorită ei. Dacă, deci, „hora“ ca instituţie nu se mai cunoaşte ori se preface în simplu gest ludic, rostul ei originar ar deveni inutil şi cu vremea ar cădea în caduc şi ar ajunge la extincţiune. Dar, cu toate acestea, dispărând forma vizibilă, instituţia şi, poate chiar denumirea, rămâne „Fenomenul Horal“, care este mai mult decât toate acestea la un loc şi ilustrează efectul în colectivitatea subconştientă, de fapt o altfel de realitate ce nu se condiţionează de „mecanism social“, viaţă istorică imediată ori rânduială în materie de idei. Astfel încât noi vom putea avea, şi avem, Tiparul Horal chiar şi, dar mai ales atunci, când ocazia contingentă s-a şters din aparentă.

Exemplele se pot multiplica, existând materie. Coloana, arhaică, a Cerului trecută în utilitarist sub înfăţişarea Stâlpului Casei nu dispare în modul ei originar ce traduce stăruinţa Cosmosului căci altfel nu am mai afla-o în forma atât de tulburătoare ce a reprodus-o Brâncuşi. ªamanul din străvechimea fără sfârşit rămâne viu ca model şi îl vom afla necontenit până astăzi nu doar în chipul Marilor Învăţători ci şi sub înfăţişarea cu aparenţă „prelucrată“ a preotului şi povăţuitorului, pe o scală întinsă ce porneşte de la „popii de ţară“ şi până la „Părinţii Patriei“. Chiar şi orânduirea Timpului în formularea unui calendar ce nu mai este doar înşiruire de zile anonime ci unităţi de viaţă colectivă ritualică împărţite şi ele de Zile Mari, de Praznice Împărăteşti, de Pomeniri cu, nu puţine, sens atât de vechi încât nici nu îi mai ştim izvorul, nu este „înţelegere astronomică“ şi recurs la obiectivul mitic, ci forme ce se reproduc pe căi necunoscute, care „lucrează“ necontenit creind formule regenerate.

Acestea nu sunt coincidenţe ci continuităţi. În nu prea puţine dintre situaţii, noi nu observăm stăruinţa pe dedesubtul vremurilor şi, fiindcă avem o lărgime de vedere ce se opreşte la doar întinderea vieţii noastre nesemnificativă faţă de Timpul incalculabil al Vieţii Neamului, le socotim fapt recent, cu tradiţie scurtă. Când nu sunt subiect de mirare, acestea ne apar efect de miracol ce intervine intempestiv.

De fapt, aici se întrevede însăşi neîncrederea în existenţa stratului originar altfel decât în felul unui simplu moment consumat ce, făcându-şi lucrarea contingentă, s-a trecut în muzeistic.

Încheierea ce spune că „Datina“ se diluează şi prefăcându-se în ritualic cu un cât mai firav conţinut şi, mai apoi, se subţiază către invizibil, precum un fir de apă în deşert, sub presiunile timpurilor ostile şi ale orânduirilor neprietene, este însă o iluzie cu caracter decepţionist. Sunt unii care – în contra altora ce ne socotesc a fi prea de tot „recenţi“ şi năzuiesc a ne „civiliza“ – ne atribuie, cu drept cuvânt, o străvechime impresionantă, poate chiar de Mare Civilizaţie, însă, privind în jur şi văzând răul ce amestecă şi, în aparenţă, strică, deplâng decadenţa şi sfârşitul. Această ipoteză, căci ipoteza rămâne, nu este lipsită de un reazem şi poate chiar de anumite argumente.

Ele pornesc de la o anumită schemă biologică unde se cuprinde un gen de finalism. ªi, într-adevăr, în accepţiunea pozitivistă „popoarele mor“, ca şi indivizii, şi cine ar examina acest proces ar băga de seamă că există asemănările formale. Însăşi soarta dalmaţilor ce s-au stins acum aproape un veac în lipsă de statalitate şi pierzând, prin aceasta, însăşi ocazia de a întări substanţa constitutivă ce ar fi prezervat tradiţie şi limbă, poate fi o ilustraţie şi, până la urmă, un fel de a vedea. Similitudinile se descoperă şi la noi, unde, subţiindu-se „talpa ţării“, stricându-se moravurile şi limba şi, în superficie, răsturnându-se „cerul de valori stabile“, impresia de destrămare iminentă a apărut şi se tratează fie „mioritic“, prin împăcare neproductivă, fie profetic, în largi şi spectaculoase ieremiade. Contribuie la acestea şi o anumită „tradiţie a blestemului antropologic“ căci noi ne socotim a ne afla în Răul universal, în locul chinurilor şi, precum spunea cronicarul, „în calea tuturor răotăţilor“. Aci se mai adaugă şi un gen de „excepţionalism“ rezultat din raportare şi exprimat sub cuvântul adesea pronunţat al „insulei de latinitate într-o mare slavă“. Aşezate una lângă alta, aceste concluzii nu conduc decât la deznodământul ce se sugeră, pronunţarea lui rămânând numai o chestiune de timp. Căci ce ar mai putea salva de la destrămare şi de la împrăştiere în cele patru vânturi o populaţie situată prin potrivirile nefaste în plină şi nesfârşită viitură şi împresurată de voitori de rău? Putea-vom noi, cu prea puţină putere de a ne ţine la un loc (căci suntem esenţial „traci“, condamnaţi la fratricid), să ne păstrăm diferenţa specifică şi să reclădim imaginarul Templu iniţial? Aici apare, în felul unui presupus deficit ce întăreşte concluzia năpastei inevitabile, ceea ce trebuie denumit „modelul iudaic“. Despre acesta nu se vorbeşte, de obicei, dar se presimte şi se pune, ca să spunem aşa, la socoteala generică, raţionamentul fiind, la drept vorbind, elementar. Odată produsă destrămarea ce ar crea un fel de „românitate de Ahasver“, noi, care nu am dezvoltat propria schemă de iudaism prin simetrie, nu am afla nu doar temeiul ci şi materia ce ne-ar putea agrega „fără loc“. Noi nu avem rânduiala iudaică, şcoala în familie, autoritatea de colectiv şi, deci, nici pe „rabin“, nu avem Cărţile Sfinte, Tora şi nici Talmudul, nu avem nimic din ceea ce se întruneşte în noţiunea de „popor ales“. Până şi „Datina“ înţeleasă ca un corp de poveţe originare ce şi-ar fi pierdut semnificaţia şi, mai la urmă, s-au întrerupt ori, poate, s-au consumat prin îmbătrânire, nu mai există. Acestea sunt constatări ce nu se pot respinge fiindcă traduc o stare de fapt.

Dar, fără a fi lipsă şi scădere de imunitate, aceasta nu-i decât expresia unui altfel de „destin istoric“ căci noi, fără să fi avut o singură expresie de rânduială constitutivă, am trecut prin câteva şi abia mai târziu, când, de fapt, am avut trebuinţă de aceasta, am putut înţelege ceea ce este la noi „nota dominantă“. Suntem, deci, într-o înşiruire de patru cicluri ce se conjugă şi uneori ajung chiar să se şi suprapună, măcar parţial.

Întâiul, şi cel mai îndepărtat, dar, de fapt, ireductibil, este arhaicul fără un nume ce l-ar putea defini. Unii cred că acesta ar aparţine „cucutenienilor“, fiind Epoca hiperboreeană şi că atunci ar fi apărut ceea ce, în rădăcina, ipotetică, de Neamuri, ni s-ar fi atribuit. Orişicum ar fi, acolo pare a fi începutul întrevăzut deşi poate că ne-documentat în accepţiunea „modernă“. Traducerea lui este însă posibilă şi „limba“ i-o înţelegem căci aparţine unui cod ce ne constituie sufleteşte, rămânând doar să îl facem activ pe calea intelectuală, fiind viu în afectivul insondabil. Este o lume de constituţie naturală, învoită cu Universul, orânduită în principii hieratice şi dezvoltând o civilizaţie organicistă ce se înţelege mai bine printr-un anumit fel de „muzicalitate“ care, însemnând ritmic şi simetric, dezvoltă o concepţie neobişnuită a infinitului.

Îi urmează zalmoxismul, care, vehiculând – prin înţelegerea rezultată din câte ne-a rămas – principiile „tradiţionale“, instituţionalizează, creează religie şi ne scoate din conformaţia „paradiziacă“ fiindcă acesteia îi trebuiau rânduieli şi legi. Acesta este momentul nomologic ce se va observa, şi se observă până astăzi chiar, în mulţimea de elemente cutumiare, în geografia sacră sau „tradiţională“, în formularea timpului calendaristic şi a timpului astral, în proporţie socială şi în substrucţie de autoritate.

Apoi, i se adaogă „ciclul mioritic“, definit de Anonimul Popular însă un timp sintetic ce se înţelege, fără a se face greşeală, că ar fi „clasicismul“ nostru istoric. Îndeobşte, acesta este socotit a fi „ţărănism“ sau, mai bine spus, epocă închegată etnografic când, de fapt, atunci ajunge la stabilitate sistemul nostru entelehial care, în alt context, reproduce ansamblul iniţiatic şi arhaic. Întregul este stăruitor şi îl întrevedem până azi, deşi treptat ieşirea din Timpul Hiperboreean şi din ceea ce se chemă, cu o denumire ce a devenit peiorativă, „barbaria“, aduce marile preschimbări. Apare „izgonirea din paradis“ care, la noi, va fi tradusă în răul adus de Împărăţii, în „drumul de fier“ şi în banul ce se acumulează, în aparentă stricare a obiceiurilor ce se complică, periodic, prin inovaţii ce ne vin de aiurea, şi în scăderea Învăţătorilor ce se retrag într-un fel de sub-istorie, ce „rusticizează“. Acum, abia, apare „eminescianitatea“, adică acel corp de concluzii extrase din Tradiţie, de poveţe şi de îndrumări care, de fapt, reproduce însemnătatea lui Zalmoxis. Aceasta este recucerirea Ţării ameninţate.

ARTUR SILVESTRI

____________________________________________________________________________________

Revista DACOLOGICA este o publicatie de informatie culturala cu caracter alternativ , creata in cadrul unui proiect experimental rezultat din colaborarea dintre ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU si ASOCIATIA SCRIITORILOR CRESTINI DIN ROMANIA . Revista cuprinde studii , puncte de vedere si ipoteze in tema istoriei stravechi a regiunii carpato-danubiene propuse de autori din toata lumea . Ea contine stiri , studii sau rezultate diverse obtinute prin investigatii pluridisciplinare ( imbratisand cu precadere teme , personalitati si subiecte evitate de presa oficiala ) , opinii mai putin sau deloc cunoscute prin dezbaterile organizate intre ” figurile noului monopol ” al informatiei si istoriografiei , propuneri de examinari si de studiu tematic ce nu patrund la suprafata vietii publice din cauza ignorantei sau rea-credintei , puncte de vedere noi avand caracter de ipoteza sau de examen de laborator . Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui carturar roman , indiferent de locul unde se afla , de domeniul de exercitare practica si de ” palmaresul ” profesional.

Revista DACOLOGICA apare prin grija unui colegiu editorial si sub coordonarea ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU . Preluarea textelor aparute in Revista DACOLOGICA este posibila numai cu acordul autorului . Anunturile si comentariile redactionale pot fi reproduse cu mentiunea sursei . *Responsabilitatea asupra fiecarui text publicat apartine autorului conform reglementarilor internationale asupra acestui subiect . Opinia autorilor gazduiti nu este intotdeauna si opinia redactiei . Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui autor sau organizatii care doreste sa puna in circulatie un punct de vedere considerat de interes larg ori doreste sa faca mai cunoscuta o opinie sau o concluzie de utilitate in tematica propusa de editor . * Expeditia textelor se poate face la adresa de e-mail dacologica @gmail.com * Textele trebuie sa fie expediate in programul MS Word, in atasament la mesajul dvs., redactate cu diacritice romanesti , cu caractere ” Arial „, la marimea de 10 pixeli . La aceiasi adresa poate fi trimisa orice corespondenta destinata membrilor redactiei si orice opinie privitoare la materialul aparut sau dorit. Sunt binevenite , si vor fi studiate atent ,orice semnalari privind fapte , personalitati si situatii mai putin mediatizate , privind tematica de precadere a revistei. Publicatia fiind alcatuita prin voluntariat,colaborarea este onorifica. Avand in vedere ca dialogul cultural se afla in suferinta in Romania , orice stire despre carti aflate in lucru sau in curs de aparitie , despre lansari de carti noi sau despre manifestari culturale apartinand tematicii fundamentale a revistei DACOLOGICA vor fi utile si isi vor afla difuzarea cuvenita . Proiectele editoriale ale diferitelor edituri , indiferent de marimea lor sau de locul unde activeaza , vor fi primite cu solidaritate si vor fi propagate cu staruinta . Organizatiile , asociatiile sau grupurile de cercetare in domeniul tematic principal sunt chemate sa isi faca mai bine cunoscuta activitatea lor si prin aparitia in publicatiile editate de noi si prin mijloacele de comunicare pe care le avem acum si le vom inmulti in viitor.