h1

Adrian Botez:”Creanga de Aur”

CE/CUM VEDE/PRIVEŞTE CEL NĂSCUT A DOUA OARĂ. SFINXUL ŞI CORABIA. REX ET PONTIFEX ÎN ROMANUL „CREANGA DE AUR”, de MIHAIL SADOVEANU

A-PRELIMINARII:EMINESCIANISMUL LUI SADOVEANU. PEDAGOGIE CĂTRE NEAM, PRIN ULTIMUL MAESTRU/MAG ZALMOXIAN…

Cel mai eminescian dintre romanele lui Sadoveanu este Creanga de aur. Chiar de la început, el stă sub semnul Magului (Rex et Pontifex, Rege şi Făcător de Poduri către Cer, pentru a-l Re-Împăca pe Om cu Dumnezeu-Zalmoxis):

a-atât Magul din Povestea magului călător în stele, cel care, mereu, fără răgaz, trebuie să stea/rămână „în muntele cel ascuns, care va rămânea necunoscut până la sfârşitul timpurilor”[1] – nemişcarea lui din Vârf de Munte-Axă a Lumii-Kogaion[2] este astfel explicată de Iubitorul de Logos Pururi Echilibrator de Lume-AMINUL-EMINESCU:”Dar el din a lui munte în veci nu se coboară/Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi/Ca nu cumva măsura cu care el măsoară/În lipsa-i să se schimbe…şi el, întors în văi/Silit ca să înceapă din începutu-i iară,/Să nu poată s-oprească gândirea celor răi./Şi cine-enigma vieţii voieşte s-o descuie,/Acela acel munte pe jos trebui să-l suie”[3]. (Poziţionarea Magului, identificat cu Axa Dreaptă a Lumii-DAO/TAO are funcţie terapeutic-taumaturgică, de prevenire/vindecare a bolilor Spiritului – cu ferme trăsături soteriologice: El stă acolo pentru ca Lumea/Omul să se re-echilibreze întru Dao/Tao şi, deci, să re-urce, pe Axă în Sus, spre refacerea legăturii cu Taina Supremă a Celei de-a Doua Naşteri-ÎNVIEREA);

b-cât, în egală măsură, cel din Strigoii, identificat, total, cu Muntele-Axă a lui Dao/Tao, „între vârtejuri de zloată am ajuns până la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de sub piatră zbătându-se ca viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte şi murmurându-i numele într-o altă limbă decât cea schimbătoare a oamenilor. Ascultaţi ce-am văzut. Cenuşa veche sta încă în vatra părăsită; lătra în adâncime căţelul pământului; am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jâlţul dăltuit în stâncă. Cu dreapta ţinea toiagul de fildeş. Avea muşchi în plete şi sân; îi ajungea barba la pământ şi genele la piept; deasupra-i fâlfâia, gonindu-se în roate, <<Cu-aripele-ostenite, un alb şi-un negru corb…>>”[4] – de observat cum respectul lui Sadoveanu pentru Aminul Neamului merge până la a-l cita întocmai, până la identificarea umilă, pe acesta din urmă-Maestrul Absolut al Căii Iniţierii…Iată textul Aminului, în care Arald/Harald, omul Nordului Divinităţii, îl descoperă, el cel dintâi, pe Mag: „Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi,/Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră,/Colo cenuşa sură în părăsita vatră,/În codri-adânci căţelul pământului tot latră,/Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.//Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,/Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;/De-un veac el şede astfel – de moarte-uitat, bătrân,/În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui sân,/Barba-n pământ i-ajunge şi genele la piept…//Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,/Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,/El numără în gându-i zile nenumărate,/Şi fâlfâie deasupra-i, gonindu-se în roate, un alb şi-un negru corb”[5].

„Numărarea în gând” semnifică însăşi capturarea timpului istoric, pentru a-l supune purificării soteriologice. „Corbii” („un alb şi-un negru corb”) nu înseamnă doar rotirea, în Cercul Capturator, a zilei şi Nopţii – ci cu mult mai mult: El, Magul, este cel care împacă pe toate cele contrarii din cosmos – El, Magul, este locul de re-întâlnire şi re-contopire întru UNU a principiilor de opoziţie, care s-au născut, karmic, din opoziţia Omului faţă de Dumnezeu…Magul=Coincidentia Oppositorum…Locul Noului Ierusalim, Locul Spiritual al Restaurării Paradisului!!!

Şi dacă „Povestea Lumii” nu începe cu începutul, ci cu sfârşitul – probabil că are şi aceasta un sens/o semnificaţie: şi acest sens este unul de pedagogie a Neamului Românesc – confruntat, ca-n oglindă, cu cele două ipostaze polare ale fiinţării sale:

1-azi, adică în înveninata/întunecoasa/desacralizanta/secata de Duh, Kali Yuga – Vârsta Fierului, Vârsta Întunecată – veacul (pozitivisto-materialistoraţionalist-luciferic) numărat ca fiind al XX-lea de la Hristos (1926) Stamatin-Profesorul (Maestrul-NEPREŢUITUL/NESTEMATUL) este dispreţuit, minimalizat, caricaturizat („ca un fel de ţârcovnic firav, cu bărbuţă rară şi chelie precoce”(…)„era de mirare în ce distracţii comice cădea uneori”[6]), tocmai pentru ceea ce

2-ieri, în cvasi-sacralitatea echilibrat-ritualistică a fiinţei umano-divine, era nu doar preţuit: era singurul mod de a fiinţa corect şi sănătos, neîmbolnăvit de pervertire spirituală, degenerare (fizică şi spirituală), prostie fudulă, care producea schimbarea vederii, într-o miopie jalnică, într-o vedere care inversează semanticile cosmice (considerând ca fiind „ciudat”, tocmai ceea ce, într-o viziune adaptată la Unicul Reper, cel divin, ar trebui să însemne NORMALITATE FIINŢIALĂ!)n:„Ciudate deasemeni pentru un savant ca el mi se păreau efuziunile lui lirice, care aveau loc din când în când, la popasuri (n.n.: este vorba de o ultimă încercare a unui Maestru „Învăluit”, de a re-iniţia nişte tineri, în speranţa reintrării României, prin „vlăstarele” mai uşor re-educabiule, în ritmurile SĂNĂTĂŢII SPIRITUALE, care ar aduce cu ea şi pe cea fizică…). Atunci era în stare să absoarbă până la două pahare de vin, după ce vărsa cu religiozitate picăturile pentru morţi”(n.n.: de observat cum oamenii vii mor spiritual, pentru că nu-şi respectă semenii/strămoşii morţi, refuzând, prin cultul morţilor, o realitate mult mai importantă şi mai gravă – aceea a UNITĂŢII LUMII – a faptului că între „faliile” temporale trecut-prezent-viitor ar exista şansa comunicării-permeabilităţii – cu toate că, oare, ce vorv fi fiind ideaticile cărţilor, decât dovada acestei prmeabilităţi, a posibilităţii – şi chiar necesităţii!!! – acestor punţi?).

De remarcat că Sadoveanu ameninţă, mereu, cu „ultimul”…Maestru!!! Stamatin ar fi ultimul maestru în modernitate – situat „în oglindă” faţă de Kesarion Breb, ”cel din urmă slujitor al muntelui ascuns” – pentru ca, în romanul Fraţii Jderi, să afirme că, la moarte lui Alexandru cel Bun (1432) s-a arătat ultimul urmaş al „maeştrilor”/preoţi vechi/ zalmoxieni… Sadoveanu, de fapt, avertizează că, dacă tot vor fi ignorate extrem de puţinele Călăuze spirituale rămase (şi din ce în ce mai retzrase şi mai puţine şi mai şovăitoare în orientare…) – chiar se va petrece catastrofa orbirii satanice a întregii umanităţi…Nu ne vine să credem, dar Sadoveanu, el însuşi iniţiat, ştie ce spune…Doar să nu ne obişnuim cu avertismentele, şi când va veni, cu adevărat, „lupul”, să fim pradă uşoară/neîmpotrivitoare, spre aneantizarea definitivă a Terrei…

*

B-MONAHII LUI ZALMOXIS, CINA CEA DE TAINĂ SOLARĂ ŞI SPIRITUALO-CRAŢIA DACICĂ. NESCHIMBAREA – CA UNICĂ ŞANSĂ DE TRANSCENDERE. CEI DOI CONSTANTINI

Monahii lui Zalmoxis, „fiind neamuri de vechi pământeni”, sunt îmbrăcaţi în lumină albă (straiele albe fiind semnul iniţierii întru uranicul Luminii):”Sub măntăile de lână sură purtau şi ei straie albe, semn al iniţierii” – dar şi, în picioare, „opinci de piele” – semne ale chtonianului-saturnian. Ei sunt „copii ai pământului lor şi ai cerului lor”[7]. Ei „suie către peşteră” – într-un „regressum ad uterum” – dar Uterul fiind Cerul Zalmoxian – Dumnezeul lor fiind, în primul rând, Dumnezeul Cerului. Hrana lor, „creşterea trupurilor lor”, se face sub semnul exclusiv al HRANEI LUMINII – Verdele câmpiei/livezii/plaiului: „Trupurile lor se alcătuiesc şi cresc din anume hrană pe care o au la îndemână în câmpurile cu holde, în dumbrăvi şi livezi şi pe plaiurile muntelui”[8]. La fel, Cina de Taină Zalmoxiană, „fraternă întru spirit”, ţinută de ucenici cu Magul/Maestrul lor dimpreună, în secretul Peşterii, exclude orice ucidere/crimă împotriva vieţii – este, la fel, CINA LUMINII, fiind pusă

a-atât sub semnul vegetaţiei-HRANA SOARELUI(orice vegetală are două rădăcini, ca „podeţ” între Cer şi Pământ…) – cât, mai cu seamă,

b-sub semnul HRANEI NEVĂZUTE, Hrana Aleşilor Logos-ului Sfânt, care urmeazăşi este consecinţa HRANEI SOLARE:

1-„Copiii slujeau la masa frăţească, în talgere de argint (s.n. – n.n.: argintul subliniind Uranicul Solar al Făpturilor Înfrăţite întru Zalmoxis) gustarea ascetică poruncită tagmai lor. La legumele şi rădăcinile fierte nu adăogeau decât puţin oleu proaspăt de jir. Tot astfel la frunzele nouă de grâuşor culese de pe coastele însorite. Azima, coaptă pe lespezi fierbinţi, era făcută dintr-o făină adusă în dar de departe de binecredincioşi şi lăsată în văi, în loc anumit, hărăzit singuratecului de pe opcină”.

2-Pentru ca să nu se creadă că zalmoxianismul era doar o faţadă fariseică, ci că este o religie organică, „rânduită” întru Logos-ul Fiinţei, crescută din adâncurile spiritului, către Cer – este descris şi definit şi „pântecul de obşte”, hrana păstrată înafara Cinei de Taină – întâi sub semnul Ciupercilor şi Fructelor Umbrei Pădurii-Simboluri ale Proliferării Misterelor Chtoniene, dar şi ale Misterului Cosmico-Demiurgic, în genere: „Camara de sus mai cuprindea, în hârzoburi de scoarţă, bureţi uscaţi, pădureţe şi alune, afine acrişoare şi căline amare” – apoi

3-AUTENTICA ŞI DEPLIN TAINICA HRANĂ A MONAHILOR ZALMOXIENI – LAMURA-LOGOS: Acelor slujitori ai lui Dumnezeu, închinaţi unei rânduieli a spiritului, nu le era îngăduită nici mâncarea de carne, nici băutură ameţitoare. Într-adevăr, partea cea mai plăcută a cinei lor era o lamură, care nu se mestecă şi nu se soarbe, necunoscută oamenilor de rând. Căci vorbele şi gândurile despre lucrurile hotărâte de Dumnezeu să rămână taină sunt, pentru cei nedeprinşi cu ele, o primejdioasă otravă(s.n.).”[9]

Iată, cu alte cuvinte, descrierea AUTENTICEI ELITE SPIRITUALE A NEAMULUI NOSTRU DE ADÂNCIME… Aceşti monahi ascunşi, cu discreţie, în Peştera-Uter a Muntelui – nu se ascund pentru a părea, ci pentru a fi – a fi EI ÎNŞIŞI!!! Cina lor şi Postul lor şi Vorba/Gândul/Hrana-Logos sunt nu făţărnicie, ci bucurie, sunt adevăratul lor mod de a fiinţa/exista. Numai astfel EI SUNT CURAŢI. Altfel decât aşa, n-ar fi ei, ci ar cădea în amestecul/neorânduirea/uitarea de sine – BORBOROS-ul…Ceea ce este înalt spiritual, este otravă de moarte pentru cei din borboros…Ei, Aleşii, se hrănesc, deci, cu OTRAVA SFÂNTĂ A SPIRITULUI – cu vestitul V.I.T.R.I.O.L.U.M.[10]. Deci, nu se poate institui „comunismul”, în lumea spirituală – ci doar STAREA DE COMUNITARISM/COMUNIUNE SPIRITUAL/Ă pentru că această lume spirituală este construită din IERARHII ALE SPIRITULUI – ierarhii care nu pot fi ignorate, ci trebuie respectate CU SFINŢENIE (măcar cu respect şi teamă!), sub pedeapsa/primejdia Morţii (sau gravei devieri/”scrânteli”) fizice (dar şi moral-intelectuale: cei neiniţiaţi, s-ar năuci/ar înnebuni, de Revelaţia Neaşteptată/Netreptată a Duhului Divin…). Există indicaţia unei delimitări/”hotărniciri” extrem de clare şi decise/severe, de o subînţeleasă gravitate, între iniţiaţi şi neiniţiaţi – delimitare acceptată, din instinctul de conservare, iar nu forţată, de către cei neiniţiaţi – acceptată ca o lege cosmică, a Spiritului, precum a Soarelui – diferenţa dintre iniţiat-neiniţiat fiind precum aceea dintre Soarele Divin şi artificialitatea debilă a focului de vatră:”După ce binecuvânta poporul, dând unora învăţături pentru pământ şi vite, altora tălmăcindu-le visuri înfricoşate, pe alţii vindecându-i de boli grele, bătrânul se retrăgea şi el odată cu asfinţitul soarelui, şi lumea rămânea la locurile popasului, vorbind de el cu uimire, binecuvântându-l şi prăznuind. Poporului de rând îi plăcea foarte să vadă astfel pe prorocul său şi să se veselească, după aceea, cu mâncări şi vinuri. Neamurile acestui pământ sunt cuviincioase, însă şi foarte iubeţe pentru tot felul de desfătări, şi învăţăturile sfinte ale bătrânului din munte le ascultau cu evlavie, uitându-le pe urmă destul de uşor.”[11]

Iată lucruri de reţinut, pentru aşa-zişii sociologi de azi. Sadoveanu nu vorbeşte, în cazul dacilor zalmoxieni, în niciun caz, de o democraţie, care i-ar pune pe toţi oamenii într-o oală, precum grecii atenieni, care au ajuns să se socotească egali cu Socrate, şi chiar demni să-i dea acestuia moartea prin cucută… – uitând TOTAL de IERARHIILE SPIRITULUI!!! Din acest punct de vedere, e clar că societatea zalmoxiană rurală era/este, net, superioară societăţii greceşti citadine. Dar societatea zalmoxiană, descrisă, în puţine cuvinte, de Sadoveanu, nu este nici una tiranică. Ascultarea se face de bună voie, faţă de o autoritate spirituală unanim recunoscută, dacă nu şi cunoscută/înţeleasă. Ce anume armonizează, deplin, paşnic şi într-o veritabilă stare paradisiacă, această unire de oameni, cu calităţi spirituale polare? Bunul-simţ, instinctul dreptei măsuri, instinctul porţilor către odaia interzisă neiniţiaţilor, nehrăniţilor cu lamura/otravă: este lamură de lumină şi de progres în lumină, pentru iniţiaţi – este otravă şi semn al necesităţii de a se opri din năzuinţa înălţării, a celor care nu s-au născut nici cu aripi în suflet, dar nici măcar cu locuri pentru viitoare aripi…Segregarea socială este, de fapt, segregarea spirituală (perfect logică şi întemeiată!) – şi nu este dictată de legi şi decizii şi siluiri umane – ci de Legea Unică a lui Dumnezeu!!! Există trepte de evoluţie spirituală – şi cine le respectă – trăieşte, cine nu le respectă, fie moare fizic, fie moare spiritual: înnebuneşte…

Devine evident că acest extrem de spiritualizat conservatorism, care respectă, smerit, TRADIŢIA/NESCHIMBAREA/CULTUL ESENŢELOR (fără a neglija treptele necesare/fireşti/”naturale” ale evoluţiei spiritului terestru!) – este sigurul mod judicios de a asigura transcenderea ÎNTREGULUI NEAM!!!

N-am avea temeiuri să putem numi această formă de ordine/orânduire a oamenilor pământului dacic – „teocraţie” – pentru că stăpânirea Magului şi ucenicii lui este atât de discretă (deşi extrem de eficientă, prin echilibrarea şi re-echilibrarea continuă a Duhului Neamului Dacic) şi atât de puţin publică („Numai din când în când, la cinci ani o dată şi uneori la şapte ani, se vestea satelor, păstorilor şi tuturor neamurilor că prorocul se va arăta lumii”[12]), atât de puţin exhibată – încât mai curând am numi-o: spiritualo-craţie. Totul, în această aşa-zisă „societate”(mai degrabă COMUNITATE SPIRITUALĂ EXTINSĂ LA VALOAREA DE NEAM ALES” – cu Misiune tainică şi total paşnică, pentru vremuri cosmice „cu bătaie lungă”!)), nu depinde de legi umane, cât de eternitatea invizibilă/insesizabilă a Legii Divine; într-o aşa „societate”, vorba lui Eminescu: se moare „lesne fără de-amar şi grijă,/(…)Va bea pân-în fund cupa, pân va vrea s-o zdrobească,/Căci va muri când nu va avea la ce trăi”[13]. Numai o astfel de „societate”, de fapt, colonie zeiască/dumnezeiscă, poate fi şi rămâne sănătoasă, pentru că în lumea care respectă, cu bun-simţ dezvoltat, echilibrul, nu apare lăcomia, ca formă ucigaşă/sinucigaşă a dezechilibrului. Şi Eminescu, şi Sadoveanu sunt convinşi că orice dezechilibru interior se traduce într-unul exterior, şi, deci, bolile/dezechilibre exterioare, se nasc din dezechilibrele interioare, numite lăcomie şi lipsă de măsură/bun-simţ.

Nu se pot compara şi „bate pe burtă” cel care se hrăneşte, pofticios şi neînfrânat, cu hoituri şi se adapă din lichidul care-ţi tulbură mintea şi stăpânirea de sine, echilibrul interior – şi cel care se hrăneşte cu lamură de Duh/Logos, şi se luminează la fiinţă grăind şi privind în sus şi dincolo de scoarţa materiei…Care primeşte în sinele său lacrima lui Dumnezeu cel Ascuns şi Veşnic: IZVORUL…Care vede prin trupuri şi prin mascatele cu făţărnicie obraze – adevărul neclintit al Firii şi Sufletului.

De aceea şi construieşte Sadoveanu doi Constantini:

a-unul al hybris-ului, ca lipsă de măsură ucigătoare/sinucigaşă (pe feciorul lui Leu/Leon Împărat, Constantin Isaurianul, cel destrăbălat şi afundat în mijlocul borboros-ului – Fiu al Lupoaicei celei Prădalnice şi fără scrupule, mereu flămândă de putere/fală lumească… – deci, Constantin sărit/smintit din semantica numelui său, care înseamnă „cel constant”, „egal cu sine însuşi” – de aceea se va sminti şi la minte, şi la trup, Egal!!!) – şi

b-altul – Constantin-Dacul-Daoi, Omul Simplu, în sensul de Omul Dreptei Măsuri//Omul Căii Drepte, cu adevărat supus numelui său: absolut constant, în fire şi vorbă/tăcere, plin de credinţă statornică, emblemă a Neamului său:”E o bună bucurie, prea înţelepte părinte, căci acest om e plin de credinţă, ca şi strămoşii săi”[14] – îi spune Breb episcopului Platon; chiar dacă, în perspectiva despărţirii definitive de bunul şi dreptul său stăpân (cât despre „înţelepciune”, Constantin simte, instinctual, că nu are cum să-şi judece stăpânul, din moment acesta din urmă face parte dintre Aleşii Otrăvii…), iese din obişnuita lui tăcere, mai curând ca semn sfios al părerii de rău, decât ca semn al limbuţiei – vorba lui (care, pentru stăpânul Arhitect Co-Participant la Logos-ul Cosmic, mereu bănuitor întru polisemantismul cosmic… – pare a dezvolta limbi de şarpe/polisemantism…) – este „zâmbet fără nicio viclenie”…[15]

*

C-RELIGIA ZALMOXIANĂ – RELIGIE A ÎNVIERII

Ucenicii lui Zalmoxis sunt, de fapt, Tainicii Slujitori ai Cultului Învierii…Ei sunt creştinii dinainte de Revelaţia Cristică – şi aceasta le dă încă o coroană de Aleşi, pe lângă aceea cvasi-socială. Ei au primit Vestea Supremă, a Învierii Cosmosului şi Spiritului, chiar înainte de rostirea consacrată a Învierii (primită prin preoţi). Ei oficiază Învierea ca pe ceva neinstituţionalizat (şi chiar nociv de instituţionalizat, căci ar interveni falsficarea cosmică: de ce să instituţionalizezi, tu, om, când instituţia s-a făcut deja, de la Facerea Lumii – şi se numeşte Dumnezeul Demiurg/Făcător de Lume…?: „…şi-n jocul apelor lucii şi cascadelor care cântă din veci acolo laudă Domnului Dumnezeu”). S-ar putea murmura (ba chiar s-a strigat!) că Sadoveanu intră într-o erezie oarecum panteistă, oarecum gnostică/masonică (de aici şi patima/obsesia pentru numerologie…) faţă de Biserică – de cea Ortodoxă, în speţă…

Dar, în definitiv, de ce să nu acceptăm că Revelaţia Hristică s-a clădit tocmai pe avertismentele prevenitoare ale religiei zalmoxiene, în primul rând (urme de prevenire resurecţională existând în mai toate religiile eurasiatice)?! – şi că, astfel, se poate explica de ce Sfântul Apostol Andrei a avut cea mai simplă/uşoară misiune, dintre cei 12 apostoli, căci a întâlnit la zalmoxieni toate, sau aproape toate semnele evoluţiei spirituale hristice:

„După ce se arătă pe cerul nopţilor luna plină a luminii lui martie, cei doi ucenici aşezară la altar făcliile de ceară poruncite, căci la sfârşitul acelei săptămâni postul lor se sfârşea şi, după trei zile de mâhnire, tăcere şi taină, urma o nouă înviere a Dumnezeului tuturor veacurilor”(…)”Monahii cei tineri suiau deci cătră peşteră cu obrazurile întristate, aşa cum cerea rânduiala tagmei lor pentru acea zi de jale, când Dumnezeul luminii se află coborât în mormânt, dar în ochii lor lucea bucuria învierii apropiate.”[16]

Pentru cârtitori, subliniem că EXACT ACEASTA ESTE ESENŢA DOGMEI ORTODOXE!!! Spre deosebire de viziunea catolică, cea care pune accentul pe Calvar/Chin/Însângerare – viziunea ortodoxă, mult mai adânc şi cosmic-vizionară, pune accentul, extrem de decis, pe BUCURIA ÎNVIERII!!! Cum spune, în textul său, şi Sadoveanu (indiferent de orientarea lui masonică!) – noi, ortodocşii, vedem dincolo de tristeţea Morţii Hristosului– Revelaţia Supremă a Învierii Sale Atotbiruitoare: „Hristos a înviat din morţi/Cu moarte pre moarte călcând/Şi celor din morminte/Viaţă dăruindu-le”…Deci, zalmoxianismul, s-ar putea spune, a pregătit şi susţine, spiritual, din adâncuri spirituale insondabile/imemorabile, Revelaţia şi Tradiţia Creştinismului Ortodox…

*

D-REX ET PONTIFEX – MARE ARHITECT, CA STĂPÂN REGAL AL ECHILIBRULUI PRIVIRII ŞI GESTULUI. MAGUL ZALMOXIAN – ADEPT AL EPOCII MIHAELICE!

Cine este Alesul Aleşilor – cel pe care Magul îl hotărăşte (este anul 780…) demn de a-i succeda, în Vârful de Munte/Axă Echilibratoare a Lumii Cvasi-Paradisiace a Dacilor/Daoi (cei care încă nu încălcaseră Legea Dreptei Măsuri şi a Bunului-Simţ, exprimată ca Instinct al Măsurii Celei Drepte? El este un nume? Nu se cuvine, întru spiritualitate, decât ascunderea modestă/sacrală a Numelui – şi indicarea Funcţiei umano-divine: el este (deci, nu se numeşte!) KESARION BREB. Adică:

a-este menit, ales de divinitate şi desăvârşit părin iniţiere, să fie KESAR/REX/CAESAR – adică STPÂPÂN, CONDUCĂTOR/CĂLĂUZĂ SPIRITUALĂ (în secolul XX, se va numi „Căpitan”…);

b-este şi menit, şi iniţiat, să aibă viziune constructivă, să combată toţi factorii distructivi/falsificatori, din cosmos : BREB/CASTOR (adică, PONTIFEX, Re-Făcătorul Podului care trebuie, din nou, să unească Cerul cu Pământul, după împăcarea cea nouă a Omului cu Dumnezeu!). În definitiv, masonul Sadoveanu se vădeşte, cum am mai atras atenţia, şi în Fraţii Jderi, prin Manole Jder Păr-Negru („Misteriosul-Misticul MANOLE/ARHITECTUL”… – din Iutele Căţărător pe Arborele-Axa Lumii, din Pădurea Miracolelor!), prin Ştefan Meşter…De ce nu ar spune, şi în cel mai condensat semantic dintre romamnele sale, Creanga de aur – clar, că în cosmos stăpâneşte Marele Arhitect al Lumii/BREBUL – care îşi alege călăuzele spirituale terestre „după chipul şi asemănarea sa” spiritual/funcţională?

În Muntele Ascuns-KOGAION, iniţierea este de tip paternalisto-patriarhal, transmiterea învăţăturilor se face cu blândeţe şi în armonie paşnică, de la tată spiritual la fiu spiritual – dar nu se rup, fundamental şi definitiv, „ancorele” trupului şi, deci, nici cele ale spiritului, de lumea aceasta…Iniţierea decisivă trebuie să conţină V.I.T.R.I.O.L.U.M., acea „otravă” teribilă, care:

1-ori te face să înţelegi toate, cu spiritul situat cu mult deasupra muritorilor de rând, în acele locuri de maximă rarefiere materială, în care nu pot trăi decât cei ce au murit, o dată, cu trupul… – şi „toate” însemnând ÎNVIEREA-NAŞTEREA A DOUA OARĂ!!!

2-ori, pur şi simplu, dacă nu rabzi ŞI NU AI FORŢA ININTELIGIBILĂ/IRAŢIONALĂ/inimaginabilă (pentru noi, simplii privitori distraţi şi superficiali…) să ţii, precum Atlas Titanul, Puntea Întinsă, prin însuşi trupul tău, arcuit peste genunile celor trei lumi – unind între ele, PRECUM ZEII ÎNŞIŞI – prin înţelepciunea cea de pe urmă, cele trei lumi… – atunci, duhul tău slab se desprinde definitiv de această lume, şi pleacă la tihna cea veşnică. Dar fără gloria secretă a Ştiinţei Ascunse… – a ascendentului moral-spiritual ameţitor asupra celor neiniţiaţi – şi, mai ales, fără nădejdea (de cele mai multe ori, descurajată de mersul inexorabil al paşilor lui Dumnezeu prin istorie…) de a face bine, a fi „terapeut/taumaturg de serviciu”, umil şi de infinită discreţie, faţă de nişte semeni stupizi, care nu te respectă pentru Cea Mai Înaltă Ştiinţă (pentru că nici n-o bănuiesc…), ci le este frică de puterile tale, care le-ar putea modifica planurile lor microscopice, de furnici de furnicar…(„Iar în lumea asta mare, noi, copii ai lumii mici/Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici” – zicea un alt iniţiat întru V.I.T.R.I.O.L.U.M. – Aminul-Eminescu…). Deci, a fi iniţiat echivalează cu a purta un greu blestem – poate cel mai greu dintre toate: de a te asemăna cu Dumnezeu, în truda demiurgică – fără, însă, a avea şi finalitatea de decizie, în hotărârea sorţilor existenţelor, precum Dumnezeu…Eminescu îi numea pe aceşti iniţiaţi, în Povestea magului – „oameni fără stea”… – GENII. Adică, oameni-zei, nefericiţi şi singuri, pentru că pe toate le ştiu şi le văd şi le pătrund – dar nimic (sau aproape nimic…) nu pot schimba în crugul sorţilor lumii!!!

Cei ŞAPTE ani de iniţiere suplimentară sunt la PIRAMIDĂ (Piramida este tot Muntele KOGAION – dar în ipostaza sa ultim-mistică şi dinamic-integratoare în cosmos!!!) – la Teba Egipteană. Iniţiere nu doar suplimentară – ci, de fapt, fundamentală, dacă ţinem cont că despre însuşi Zalmoxis se spune că ar fi fost „rob” – în sensul iniţiatic, de „ucenic întru toate/totul ascultător”, trecut prin probe letale! – alături de Pytagora, la TEBA EGIPTEANĂ…Îi spune Magul precursor, urmaşului, despre care presimte că va trece probele, care vor face dintr-un simplu ucenic (e drept, PREAIUBIT, DE ACEEA JERTFIT: aici este Mioriţa cea adâncă şi adevărată, a Neamului Românesc, dar şi a creştinismului – unde Tatăl îl trimite pe Fiul Preaiubit să împlinească, prin jertfa Vieţii – Miracolul Cosmic al Învierii – nu poţi săvârşi miracole supreme, decât prin spirite desăvârşit curate şi deplin puternice, prin Dao-Calea Dreptăţii: „ortoman” – echivalentul lui dao/daoi…):”Mi-aţi vorbit de mult de legea cea nouă cătră care noroadele se îndreaptă; dar sub cuvintele ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi, căci Domnul Dumnezeul are o mie de nume şi o mie de forme. Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales trebuie să rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre înţelepciunea cea mai presus de toate. Cel pe care îl servim e unul, născut din el însuşi; şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi le învăluie pe toate. Nimene dintre muritori nu l-a văzut decât în valuri şi vânturi, şi-n raza care străpunge moartea trezind colţul grăuntelui. Pentru oamenii de rând e trebuinţă să găsească cea mai potrivită alcătuire ca să se teamă şi să nu se mănânce unii pe alţii ca fiarele. Dar pentru noi ceea ce e veşnic nu se poate clăti.(…)Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus. Datina noastră e să nu coborâm cătră ei decât când ne chiamă. (…) Să ştiţi de asemeni că ce a fost rânduială a vieţii şi a fiinţii noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie. Căci o lege care pare nouă nu schimbă nici frica, nici nădejdea, nici viaţa, nici moartea. După cât înţeleg, această silă vine de cătră împărăţia Bizanţului. Acolo s-au ridicat împăraţi cu mare vâlvă, au bătut şi-au supus turmele varvarilor şi au făcut drum rânduielilor nouă. Aş dori să aflu dacă popoarele lor sunt mai fericite şi dacă preoţii legii nouă au sporit c-un dram înţelepciunea. Aci se află ceea ce tu judeci a fi mâhnire; dar eu ţi-am spus că e o bucurie a sufletului meu. (…)Într-adevăr, fiule, a sosit pentru tine ceasul.(…) Dintre toţi fraţii tăi care se află de faţă, copii ai sufletului meu, pe tine te-am socotit mai vrednic, ca să te jertfesc(…); am cunoscut în tine şi ascuţimea spiritului, căci ai fost în stare să te apropii încet-încet de adevăruri. Ai învăţat înfrângerea şi te-ai deprins să stai necontenit treaz cu spiritul. Ai început a ceti cu destulă uşurinţă în oameni şi în lucruri. Eşti gata să desfaci din tine şi puterile tainice; dar asemenea învăţământ primejdios nu se poate câştiga decât acolo unde este fântâna fără fund, prin care poţi străbate pe tărâmul celălalt. Acolo am fost şi eu în tinereţele mele, după pilda tuturor înaintaşilor mei. Când am închis ochii bătrânului meu, m-am aşezat în locul lui, având acelaşi nume[17] – al treizeci şi doilea Decheneu[18]. Dumnezeu va binevoi să îngăduie ca tu să fii al 33-lea, atunci când cenuşa oaselor mele va trece la odihnă, în firida consacrată. Deci, fiule al meu, va trebui să faci lungă călătorie în Egipet(n.n.: Egiptul/Piramida corespunde, spiritual, în „nevăzut”, Kogaionului… – de aceea dorul de Dacia nu este în piramidă, ci la ieşirea din Piramidă!) După ce vei cunoaşte Nilul(n.n.: corespondentul mitologic al Styxului/Apei Negre din Baltagul), care este tatăl şi hrănitorul ţării, şi al oamenilor de acolo, te vei mira de toate zidirile împăraţilor de odinioară. Şi vei vedea şi pe unii din acei împăraţi înfăşuraţi în scrisoarea vieţii lor(n.n.: Cartea Morţilor este, dialectic, Cartea Învierii/Nemuririi – prin extensie, oricine se „înfăşoară în carte” devine personaj de Mit, deci „Poveste Eternă a Lumii/Fiinţei”!), dormind cu trupurile în cripte, pe când sufletele lor aşteaptă învierea pe ţărmul care se cheamă Amenti. Te vei opri la coloanele templelor, comunicând prin semnele lor şi prin ochii tăi cu oamenii şi cu faptele de odinioară. Vei vedea piramidele cele mari, în care se află însemnate timpurile şi semnele dumnezeirii. Vei sta cu mirare lângă leul uriaş de piatră, cu cap de muiere, care străjuieşte cătră hotarul pustiilor Libiei şi, ca să-i afli taină, te vei coborî cătră apa Nilului şi vei bate la uşa templului pe care ţi-l voi numi şi unde am bătut şi eu când eram ca tine. Vei spune cuvântul şi vei face semnele pe care ţi le voi împărtăşi şi, îngenunchind în faţa preotului celui mare de-acolo, îi vei înfăţişa inelul meu. Vei vorbi puţin şi vei răspunde în limba elină la întrebări. Şi astfel vei intra la învăţătura ta cea din urmă şi desăvârşită, sălăşluind în acel templu 7 ani. Nădăjduiesc să ieşi de acolo viu şi întărit cu puteri pe care încă nu le cunoşti(…). Sunt ani de primejdie, fiule. Poate am greşit. De-acolo nu ies decât oameni fără prihană. Ceilalţi nu mai văd soarele. Dar sufletul meu este bucuros, simţind de pe-acum întoarcera ta. Să străpungi stânca materiei şi să te eliberezi către divinitate. Nouă nu ne e îngăduit să trăim decât prin spirit cu dragoste şi dreptate; gura, auzul şi ochii nu trebuie să mai slujească patimilor trupului. Plinindu-ţi învăţătura, după aceşti 7 ani, vei ajunge la ţărmul mării mai tare decât erai la sosire. Cu ochii tăi adevăraţi, ori cu ochii sufletului tău, vei vedea departe aceşti munţi întru care te-ai zămislit, şi întru care dorm părinţii tăi şi-ţi va fi dor să te-apropii de dânşii. Dar vei porunci căpitanului de corabie să nu te ducă mai departe decât Propontida. Te vei coborî la Bizanţ, făptuind astfel şi a 2-a poruncă a mea. Având cunoştinţi ale celor văzute şi ale celor tainice, îndrăzneşte a intra în lumea de-acolo, şi între cei umiliţi, şi la curtea celor mari, pentru a cunoaşte aşezările împărăţiei greceşti şi tocmeala adevărată a legii lui Hristos, care se zice că răsare deasupra veacului nou ca un alt soare. Vreau să ştiu care-i taina ei şi dacă este o taină nouă. Vreau să cunosc şi bunurile şi puterea pe care o aduce împăraţilor. Astfel învăţătura celor 7 ani se va adăogi. Ca această nouă jerfă a fiinţei tale să fie spornică, nu pregeta să dai dragoste şi înţelepciune semenilor tăi. Făcând fapta bună oriunde şi oricând, slujeşti pe Dumnezeu. Intrând în vălmăşagul ei, astfel vei cunoaşte acea lume mai bine. Înainte de a trece cătră bătrânii mei, vreau să cunosc cele bune şi cele rele ale oamenilor, ca să nu greşim faţă de popoarele pe care Domnul Dumnezeu ni le-a orânduit să le păstorim(…)Fă totul cu bucurie a spiritului, nu a fiinţii. (…) Ca să călătoreşti mai lesne, leapădă-ţi straiele şi te schimbă după obiceiul locurilor, îndată ce vei vedea că trebuie; ca să nu pari străin nicăieri şi să nu te bage în seamă răii. Pleacă-te stăpânirilor, închină-te zeilor, şi du-te în calea ta având în inimă numai pe Dumnezeul cel adevărat”).[19]

Câteva comentarii, pe care ni le îngăduim, la acest text extrem de dens semantic, privesc o anumită logică a simbolurilor exprimate. Spunem aceasta, pentru că, la Sadoveanu, există şi simboluri implicite, ne-exprimate – şi tare ni-e teamă că majoritatea fac parte din această a doua categorie… – de aceea şi este receptat Sadoveanu ca un scriitor „greu” – noi am formula: „cu o mare doză de viclenie stilistică”, precum Ion Creangă – şi cu un anumit pseudo-lirism, care n-are de-a face nicicum, cu sentimentalismul, ci cu o viziune anume asupra lumii-cosmos şi a sufletului uman; spre exemplu, spre deosebire de Spiritul Eminescian, cu care are multe în comun, Spiritul Sadovenian chiar este pesimist şi misogin, dacă ar fi să citim cu atenţie Nopţile de Sânziene, sau teribila nuvelă Locul unde nu s-a întâmplat nimic. În ambele, se actualizează şi se dezvoltă, cu ascunsă ranchiună, Mitul Auto-Castrării Masculului/Bărbatului – se dezvoltă clar ideea unor spirite umane, aparent masculine, aparent extrem de „nobile” – în realitate complet inameliorabile/degenerescente: în Nopţi de Sânziene, numai aparent avem de-a face cu un cuplu Don Quijote –Sancho Panza – în realitate, Lupu Mavrocosti se lasă „drogat” de cinicul pădurar Neculai Peceneaga, care inventează „tezaure/comori domneşti”, spre a menţine efectul amorţitor/aiuritor al „drogului” asupra Impotentului Spiritual Absolut, care este boierul Mavrocosti – instaurând asupra boierului o tiranie a Visului Vid Semantic… – e drept că, precum se întâmplă în bolile paranoide, cel care este Înşelătorul, devine, treptat, solidar cu Înşelatul: „Vine într-o zi la malul bălţii Lupu Mavrocosti şi-l găseşte pe Peceneaga scociorând în tău şi căutând unde-s legăturile lespezilor de piatră”… – identic, „aristocratul” Lai Cantacuzin, din Locul unde nu s-a întâmplat nimic, este complet paralizat volitiv, în faţa perspectivei iubirii/Dariei Mazu – căreia îi poate arăta, la nevoie, o chinuită faţă paternală, dar din faţa perspectivei actului de voinţă/responsabilitate marital-conjugală, dezertează ca ultimul laş, devenind cauza sinuciderii fetei…Ca o contrapondere semantică, la clasicul Sadoveanu apar femeile „bărbate”, chiar iniţiate, de tipul Vitoriei Lipan sau a Maruşcăi…). O primă interogaţie asupra logicii mito-poetice vizează:

a- necesitatea celei de-a doua călătorii a lui Breb(cea la Bizanţ, după expiraea celor 7 ani de iniţiere la PIRAMIDE (adică, poate că ÎNTR-UN MUNTE MAI ADÂNC SPIRITUAL DECÂT MUNTELE KOGAION, sau: Muntele-Piramidă corespunde, prin interior, Muntelui Kogaion!!!): logica aceasta nu se află în religie (noi considerăm că Magul, fiind un vizionar cu „bătaie lungă”, peste milenii, nu avea nicio îndoială în privinţa faptului că religia creştină creştea, organic – doar cu cuvinte şi semne noi… – din tradiţia divin-milenară a umanităţii eurasiatice… – şi afirmăm aceasta, bazaţi chiar pe intuiţia fără greş a Magului:”Ceilalţi nu mai văd soarele. Dar sufletul meu este bucuros, simţind de pe-acum întoarcera ta” – s.n.) – ci se află în necesitatea confruntării lui Kesarion Breb cu cea mai teribilă ispită, care nu ţine în niciun caz de „stânca materiei”, ci de o anumită înfrânare spirituală, cerută de însăşi conştiinţa misiunii sale de „al 33-lea Decheneu”-Mag al Muntelui Ascuns…Breb-Arhitectul avea de confruntat două „ipostazuri” spirituale, aproape la fel de sublime:

1-Erosul Curat-Lamură de Foc, faţă de Femeia-Maria (simbolul marianic este destul de clar, trimiţând şi la Cenuşăreasa…), pe care acceptă s-o întâlnească în Paradis, ca viitor Eros Agapé[20]: „Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, înafară de timp”[21] – şi

2-Misiunea faţă de strămoşii săi, faţă de părintele său spiritual, ca alter ego, cu care se identifică fiinţial-spiritual, prin preluarea anonimităţii absolute a funcţiei de „Decheneu” – dar şi faţă de poporul/Neamul său de „constantini”, oameni ai constaţei-dreptei măsuri, pe care n-avea dreptul să-i trădeze, chiar dacă alternativa era Dragostea”lămurită în foc”…

3-Dar e posibil să fie tocmai plinirea tradiţiei, ca lege care spune că nu poţi merita să accezi la Punctul cel mai de Sus al Axei /Lume/Cosmos Spiritual, decât după ce ai atins punctul cel mai de jos, infernal, al Axei…”miezul”/mijlocul borboros-ului…

b- a doua chestiune de logică mitologică poate părea minoră, dar îşi are semnificaţia ei, în cadrul unitar al viziunii sadovenian-mitologice: este vorba de descrierea SFINXULUI(care se prelungeşte, în text, cu o anvergură nebănuită – devenind MITUL-GHICITOARE, dar, într-u paralelism sublim-mitic, devine şi simbolul Lumii Cosmic-Existente întru şi prin şi drept consecuţia a MITULUI…): „Vei sta cu mirare lângă leul de piatră, cu cap de muiere, care străjuieşte cătră hotarul pustiilor Libiei, şi, ca să-i afli taina, te vei coborî cătră apa Nilului şi vei bate la uşa templului etc.”

Cuvântul „muiere” are, la Sadoveanu, conotaţii multiple, dar majoritatea sunt peiorative, sau exprimă cu totul altceva decât forţele care-i sunt necesare lui Breb pentru a se auto-clădi interior-spiritual. Iată cum defineşte Vasile cel Mare „muierea”, în Hanu Ancuţei:”Ci muierea fiind aşa lăsată de Dumnezeu, vicleană ca apa şi trecătoare ca florile, eu o sudui şi o iert”. Oricât de poetică este definirea femeii/muiere (nu intră aici în discuţie simbolul marianic, pe care-l aflăm, egal, în postura Fecioarei din Amnia şi a Vitoriei Lipan), în viziune sadoveniană, ea lasă pe limbă gust de zadar şi de amărăciune. „Muierea” este „vicleană” şi „trecătoare” – şi tocmai în simbolul proteic al Timpului îşi află ea o aşa zisă „justificare”: ştiind, mai lucid decât bărbatul, că se află sub securea mutilatoare şi ucigaşă a timpului, ea, „muierea”, se agaţă, fie şi prin imoralitatea cea mai sfruntată, de viaţă, adică de „stânca materiei”, pe care Breb e chemat s-o sfărâme/străpungă. De ce atunci, e nevoie de descrierea atât de amănunşit simbolică a SFINXULUI, cu accentul semantic pus chiar pe „capul de muiere” – pe care-l situează,în topica frazei, spre „hotarul pustiilor Libiei”? Noi opinăm că, în această secvenţă, Sadoveanu, prin gura Magului Kogaionului, avertizează asupra „capcanei marianice”: căci, oricât de important este Erosul, nu poate fi, în niciun caz, superior Eros-ului Agape, acela faţă de păriuntele-Mag, faţă de fraţii-monahi, din comunitatea-comuniunea spirituală zalmoxiană – şi, mai important decât orice, este Cina cea de Taină cu TOT NEAMUL DACO-ROMÂNESC, care se extinde dincolo de orice „hotare ale pustiului Libiei” – căci se exprimă, EGAL, în trecutul strmoşilor „Dechenei”, în viitorul strămoşilor „Dechenei” (a se vedea Fraţii Jderi!) şi, evident,în prezentul, în care „constantul”/constantinul de lângă el este nu doar serv, ci şi paznic şi priveghetor al împlinirii Misiunii Sacre a Stăpânului său (chiar dacă Constantin nu ştie prea multe despreadâncimea teologică a zalmoxianismului, el este dotat cu ceva prin care îi este superior chiar lui Breb : cu credinţă neclintită!!! – cu iubire neclintită, faţă de cel pe care, instinctual, şi-l simte „părinte”, aşa cum Breb şi-l simte părinte pe Magul Kogaionului…Cum ar ăputea să-şi trădeze Părinţii Spirituali şi Fii Spirituali – şi să pretindă că mai este şi „Breb”- autoconstructor şi constructor al sufletelor poporului/Neamului dat lui spre păstorire…?

Şi-atunci, el trebuie să aleagă, dintre Feţele Sfinxului-Mit, faţa Leului Solar, Bărbatul Cosmic Necastrat…Cu aripi de Vultur-Văzduh Sacru, încărcat de Duh Sfânt, pe care le „clădeşte” protector (ca pe „apele” acoperişului unei Case!), asupra Lumii Neamului Daoilor/Lupilor Învierii şi/prin Dreptăţii/Dreptate de Spirit!

c-„a da dragoste/înţelepcine/faptă bună semenilor nu înseamnă Eros… – ci înseamnă, de fapt, păstrarea stării de ARMONIE: tradus – „să nu fii stricător de Logos” – iar nu: „îndrăgosteşte-te de Femeie/Muiere!”…Logos-ul/Armonie-Ordine/Ordonare/Concentrare a Forţelor Spirituale – rezultatul este pentru autosacrificiu, iar nu pentru dezvoltarea trupului sentimentelor, „trupul eteric-animal. Ci Trupul Astral, cu propensiune spre Sinea Spirituală. Se tot zice că românii nu au TRAGEDIE…Dar ce altceva decât conflict tragic, DE MAXIM TRAGISM (e drept, drapat sub discreţia RITUALICĂ!) este acest roman de „dragoste”? Patimile sunt nobile, căci sunt stăpânite: e drept, în felul acesta, hybris-ul, exagerarea prin patimă, păcatul prin patimăp – este stins din faşă, printr-o putere de voinţă supraumană, a unui iniţiat AL TRIUNGIULUI: „Pe fruntea lui, între ochi, gândul cel fără hodină săpase 3 linii în chip de triunghi, care totdeauna stăteau închinate una cătră alta”. Sunt cele 3 ipostazuri ale Divinului, dar şi sinteza lor, prin liniile „închinate una către alta”: stăpân al celor trei lumi, Breb este, în primulrând, responsabil de Lumea Lui Interioară: dacă „închinarea”/sinteza, mistica lui UNU în Trei, n-ar funcţiona – s-ar srica, prin nonconcentrarea spre Lumina Veşnică/Creanga de aur care va luci în SINE(s.n.), în afară de timp” el, Breb, şi-ar trăda Funcţia-„pseudo-nomen/NUMA”…Ar rămâne încleiat în borboros, un jalnic sclav al istoriei…Prin ce este superior spiritual BREB şi prin ce nu greşeşte Magul, sperând/crezând în împlinirea sacră a numărului 33? Puterea lui Breb este înfrânareea, ca trire exclusiv cu obsesia Spritului, ca unică realitate. Puterea lui Breb este în neîncrederea funciară în miasmele de borboros ale istoriei. Puterea lui Breb este vizionarismul, prin care ştie că va fi rău, dar că, în mod logic-complementar, trebuie să urmeze greutatea Binelui. Iar victoria Magului se numeşte CREDINŢA ÎN CE-A SEMĂNAT!!! Cu alte cuvinte, avant la lettre, Magul este adeptul fanatic al Epocii Mihaelice, în care ereditatea este înfrântă prin volitivul spiritualizat!!!

*

E-MITUL CA LUME, LUMEA CA MIT – COINCIDENTIA OPPOSITORUM. SFINXUL ŞI CORABIA. GEOCENTRISM SADOVENIAN.

…După cei 7 ani tainici – despre care nu se suflă o vorbă! (deci, iniţierea nu se va face, pentru cititor, în aspectele ei esenţiale, este cruţat cititorul de pericolele V.I.T.R.I.O.L.U.L.U.M.-ului… – şi, deci, esenţa Tebei Iniţiatice nu va răzbate spre noi decât prin efectele ei… – la fel, nu vor răzbate CUVÂNTUL/parola charonică, spusă după/la apa Nilului, echivalentă funcţional cu apa Styxului… – PAROLĂ CARE, FIIND Logos Divin, marchează, concomitent, destructurarea Omului Vechi şi Restructurarea, într-un) Om nu atât nou, cât RESTAURAT, cu ochii văzând/străpungând stânca materiei…la fel, inelul nu-l vom cunoaşte, decât sub semnul arheic al ouroboros-ului…cât despre limba tăcerii, ea trebuie să fie aceea a pytagoreismului esoteic, dar, în acelaşi timp, se sugerează o confrerie secretă a tracilor-grecilor/elinilor şi egiptenilor, în Europa de la hotarul de vremuri – între Evul Vechi şi el de Mijloc…) – deci, suntem în anul 787… – Kesarion Breb, devenit Arhitectul/Brebul Propriei Făpturi, în primul rând – locuieşte/găzduieşte, în mod ciudat/esoteric, în ARGHIROPATRIA (Patria Banilor…) -uliţa zarafilor – la casa egiptenilor, „unde poposeau neamuri din Răsărit”[22] – adică neamurile Luminii. Se pare că situarea în zona AURULUI nu semnifică doar faptul că, spre a-ţi înfrânge tentaţia, trebuie să te situezi, belicos, în mijlocul ei – pentru că tentaţia materiei fusese principala zgură de are i se spălase fiinţa – ci se situează în zona Pietrei Filosofale…Ca şi Hristos-Dumnezeu, Kesarul (Auto)Construcţiei Duhului este deosebit de întreaga gloată viermuitor-umană, „cu un cap mai înalt decât toţi” – „capul” este rezumatul Fiinţei Spirituale/Albului şi Albastrului (Profund) al Luminii Duhului: „el era deosebit prin albeaţa obrazului şi prin ochii lui de culoarea cerului răsfânt în apa muntelui, o privire ascuţită şi statornică (s.n. – n.n.: CONSTANTIN-„Cel Constant”/Egal cu Sine Însuşi, servul său – este deci EMBLEMA/BLAZONUL sa/său SPIRITUAL/Ă!!!), pătrunzând dincolo de faţa lucrurilor. Pe fruntea lui, între ochi, gândul cel fără hodină săpase 3 linii în chip de triunghi, care totdeauna stăteau închinate una cătră alta”. Are, deci, în frunte, Ochiul/Privirea Divină („REZUMATUL”MISTIC AL PANTOCRATORULUI!!!) – sau, este CICLOPUL ÎNŢELEPT!

Când se va întâlni cu singurul suflet/duh curat şi drept, din Împărăţia Bizanţului – episcopul Platon, „de la sfânta mânăstire Sakkoudion, din Bithynia” – îl zdruncină pe acesta din urmă, prin energia cunoaşterii – şi, neobişnuit cu otrăvurile tari ale bătăliilor cosmice ale spiritului, ci doar cu bătăliile mici, pentru a-şi menţine propria cumpănă dreaptă interioară – cel cu numele Înţeleptului Suprem al Vechimii Mediteraneene, Platon – crede/suspectează că are de-a face cu puterea neagră… – şi trebuie să-l liniştească – „otrăvindu-l”, treptat, către fapta din zona viitorului Martiriu Vizionar (când, înfruntându-l pe Constantin Isaurianul, este ucis, iar moartea sa determină răzvrătirea poporului şi detronarea şi orbirea ŞI fizică, a autocratorului Constantin, de către mama sa-Lupoaica Prădalnică-Irina…): „Părinte al meu (n.n.: deci, în generozitatea lui, socoteşte că cel deschis dretăţii şi otrăvii, la bătrâneţe=vârsta Privirii peste Hotare!, îi poate fi lui, tânăr ca vreme petrecută în istorie, „părinte”, la fel precum Magul Muntelui), nu mă judeca greşit şi nu mă socoti duşman”[23]. Iar „otrăvirea” către iniţierea în fapta martirică, deci complet spiritualizată/străpungând stânca materiei, se face, fireşte, prin Logos despre Logos: „Mărturisesc că spiritul lui Dumnezeu s-a întrupat: aceata este treimea cătră care trebuie să ne plecăm, dar, în afară de această alcătuire a cugetlui omenesc şi deasupra ei, stă curat şi în sine ceea ce este etern, cuprinzând fiinţa şi nefiinţa. Despre acest abis nu se poate spune şi nu se poate gândi nimic” – şi simte nevoia să adauge, pentru a „îndulci”, prin „canal de comunicare umană”, otrava încercătoare de Duh: „…această otravă tare pe care ţi-am înfăţişat-o ştiu că nu pot s-o dau unui om de rând: spiritului domniei tele însă ştiu că-i prieşte. Putem să vorbim deci cu dulceaţă de ceea ce e al nostru, lăsând pe oamenii neluminaţi să se certe pentru vorbe”[24].

Dar adevărul este că această otravă este pentru prima dată împărtăşită de Platon (cel despre care Despina Irina are diplomaţia să-i facă „reclamă”, prin vestea că ar avea har dumnezeiesc, „adică putere de a se cufunda în sfânta cugetare şi chemare”[25], după care s-o vadă, „înaintea ochilor săi deschişi”, pe Maica Domului de la Sakkoudion – dar creştinismul autentic vădeşte o foarte mare reticenţă faţă de viziuni – autenticul creştinism ştie că Satana poate să ia şi chipul lui Hristos…) , ea, otrava mistică, se va infiltra treptat, făcând din el, abia târziu, un adevărat semen de Duh pentru Breb…Dovada că aşa este o avem în călătoria celor doi, Breb şi episcopul Platon, pe Marea Propontidei, în corabia căpitanului „kir” Dighenis…Când Dighenis le spune ghicitoarea, din pricina nedezlegării tâlcului căreia locuitorii din Panaghia plătesc bir celor din LOCALITATEA(„ombilicul [CAPUL stabil al] pământului”…) Kefalu – Platon tratează problema Logos-ului-Lume cu suficienţă arogantă şi cu superficialitatea prin care, încă, se îngemănează cu nemerituoşii întru duh „porfirogeneţi” (cei care, numai pentru că-s născuţi în purpură, cred că au drepturi infinit superioare, de viaţă/moarte, asupra mulţimilor de „proşti” non-împurpuraţi/non-iniţiaţi regali… – neînţelegând că Spiritele Răului pot, tocmai sub prostie/trufie a aşa-zisului „iniţiat”, de fapt, „doar o singură dată născut”… – să prolifereze şi să se întărească, devastând lumea, prin înnebunire/scrântire/smintire de pe Axa/Munte a(l) Dreptei Măsuri:” Într-adevăr, am ascultat-o şi eu în câteva rânduri, dar nu ţi-am putut da sfat, socotind-o o glumă nevrednică de îndeletnicirile de la Sakkoudion”[26]. O GLUMĂ – LUMEA?! (Parcă nu sună deloc iniţiatic/creştineşte…).

Pentru că Sadoveanu demonstrează, dacă mai era nevoie, că Logos-ul ascunde însăşi Lumea, cu toate alcătuirile şi chiar amănuntele ei – semnificativ-vitaliste, vezi bine…Aşa că, atunci, când, la Sakkoudion, Breb îi spune pe nume unui personaj din ghicitoarea lui „kir” Dighenis (Ispititorul a luat, ca la Caragiale, chip de „kir” – „Kir Ianulea”…) – Daniil, care, acum, din conducător de cămile, a devenit Hermes-ul Amniei (al lui Filaret, bunicul Mariei…) – şi-i dă sfaturi pentru alt personaj din ghicitoare, Teofan Chiorul… – şi Daniil, ca şi Platon (deci, nivelul lor de evoluţie spirituală era similar…) „îl privi pe Kesarion pieziş” – dar răspunsul lui Kesarion nu i-a putut face iniţiaţi, pe doi încă „nevoiaşi” ai Duhului: „Daniile, te cunosc dintr-o corabie. Binevoieşte a mai primi şi acest ban pentru soţul tău Teofan(…)-Dar pe el de unde-l cunoşti? – Tot din corabie.- Care corabie? – O, Daniile, este o corabie care se chiamă pământ şi pluteşte spre veşnicie”[27].

Cu alte cuvinte, nimic nu există înafara Logos-ului Dumnezeiesc. Ceea ce produce GURA, ca reflexie a Logos-ului Divin, Dumnezeu-Logos-ul Divin deja a creat, de mult, în Lumea-Corabie spre împlinirea destinului Recuperării întru Creatorul Lumii!

Sadoveanu este un fanatic (ŞI PE DREPT!) adept al geocentrismului: tot ce are să se întâmple în istoria trecută, prin semne rămase credincioase/statornice, în raport cu semnificaţia lor, se petrece aici, pe Pământ! Şi cei credincioşi ritualului gestual, părăsesc istoria, de fapt o transfigurează – în MIT. Ceea ce i se întâmplă lui Breb îi foloseşte, oricât de tragic ar fi, în „istoria lui secretă”, adică în istoria cu propensiuni spre Mit, istoria ce glisează mereu, prin iniţiaţi, spre extaticul Mit.

Şi stelele nu sunt decât apanajul istoriei, care, prin credinţa în statornicie, se scurge în Mit. Şi-atunci, dacă toate se scurg în Mit, dinspre fapte pământene, cu valoare de eternitate, în mugurii lor… – ce este şi Soarele, ce este şi Luna – decât „nănaşii ce ţin cununa” Omului care se pregăteşte, prin urcare în constanţa şi echilibrul Kogaionului Mistic („ascuns”, şi de aceea păstrând încifrată decizia divină, fiind decisiv pentru „prepararea” restaurării Fiinţei Umano-Divine!) să reintre, să se recupereze – întru PARADIS?…

*

F-„STRĂINUL” . „EGIPTEANUL” – şi GRAJDURILE LUI AUGIAS. STRIGĂTUL/AVERTISMENT AL PĂSĂRII MĂIASTRE. A NUMĂRA PÂNĂ LA UNU. CÂND NU CONSTRUIEŞTI O LUME, TREBUIE SĂ „OTRĂVEŞTI” UN OM…IBISUL-ZEUL TOTH

Îi scrie episcopul Platon lui Filaret, bunicul celei jertfite ipocriziei feroce şi jocului/nălucirilor de putere de la Curtea Imperială de la Bizanţ (sub chipul unui mit adevărat, al Cenuşăresei cu condur pierdut şi regăsit, se desfăşoară un joc al sângelui şi năruirii Imperiului în borboros…: Maria Fecioara este folosită, contrastiv faţă de imoralitatea soţului ei împărătesc, cu un cinism fără margini, de Satana-Lupoaica Irina, spre a-şi prăvăli propriul fiu în Infernul Întunericului – de fapt, Orbul este redat Orbirii! – „Orbul care-şi pipăie drumul morţii a lovit cu gheara pe fiinţa curată care-l însoţea”[28] – zice Breb către Platon – „Răcnetul orbului a izbucnit întocmai ca şi al lui Alexie”[29] – după vorba biblică şi karmică: „Ce faci, face-ţi-se-va!” – dar maternitatea degenerată va stârpi binele din pruncii Lumii/Imperiu – consecinţa fiind Paradisul devastat, căci a crede că-l poţi folosi pe Dumnezeu pentru propria-ţi deşartă şi criminală foame de mărire, este păcat contra Sfântului Duh, depărtare definitivă de Lumina Divină, intrare la osânda de veci a Infernului…:”A căzut Alexie, au fost loviţi kezarii, e strivită Împărătiţa Maria, se vor zvârcoli în sângele lor trupele armeniace care se scoală pentru Moseles;vor veni sfinţii episcopi să-l blastăme şi vor fi păliţi peste gură; toate se vor face, ca să se bucure noroadele când îi va fi sosit pieirea. Toate acestea le face lupoaica(…) . Binevoieşte, sfinte părinte, a cunoaşte foamea în veci neistovită. Ca să se îndestuleze de zădărnicia măririi, Doamna Irina împinge lângă prăpastie pe fiul ei. Acum vei înţelege de ce i-a pus alături o soţie aleasă de puterile divine. Ca nelegiuirea lui de atăzi să se arate mai înfricoşată”[30] – lămureşte Breb pe Platon, despre labirintul morţii, în care a intrat Împărăţia Bizanţului/Lumea care l-a instituţionalizat pe Hristos-Dumnezeu, în propriul ei folos şi spre propria ei sinucidere – Lumea/Borboros, pusă sub blestem definitiv, chiar dacă efectele ultime/de toţi vizibile întârzie până la 1453…): „Supune-te acestui înţelept egiptean” – iar la privirea cercetătoare de „ochi verzi şi piele albă” a „străinului” – acesta din urmă răspunde spiritului unei întrebări negrăite de gură: „La Egipet m-am născut a doua oară”[31]. Iar Mariei îi spune: „Într-adevăr, acolo (n.n.: în templele egiptenilor) am cunoscut lumina”[32].

Realmente, pentru această lume a „nălucirilor şi patimilor clipei”[33], cum se exprimă episcopul Platon[34], cel în trepte „otrăvit” de spiritul PIRAMIDEI/KOGAION, este STRĂINUL. El vede ”Viermii care stau în fapte ca-n flori”. El vede cum se perverteşte Logos-ul, prin pseudo-NUMA: Constantin-ul Împărat este prototipul in-constanţei(şi este sub semnul Pupezei, căci se trage din bunic numit Copronimul, adică „cel al scârnei”…- dar şi al Ghearei Nebuniei/Rătăcirii/Orbirii Demonice: „Căci demonul care rătăcise mintea Copronimului-Împărat şi a lui Leu-Împărat…ciocănea cu ghiara şi în tâmpla feciorului”), Teodota nu este „darul lui Dumnezeu”, ci al Satanei/Demonului Crimei: pentru ea avertizează Pasărea Măiastră[35](„Poate strigă fiica lui Gherontie(…)Unii au văzut paserea, fără s-o audă. Alţii o aud, fără s-o vadă. Dar fiica lui Gheontie este, şi are un glas dulce”[36]), că a pătruns pe căi demonice, în Cetatea care ar fi trebuit să fie a Soarelui/LUMINII (şi este a Beznei, Gunoiului/Vidului Semantic şi a Leprei Paradisului Pământesc…: „Era în acea cetate , doamnă a lumii, o desmierdare aşa de moale a climei, încât oamenii erau deprinşi a călca în picioare şi a spurca darul clipei. În uliţi lăturalnice fumegau leşuri şi gunoaie(s.n.); sub şandramale se coceau leprele”(s.n.)etc.[37]) – şi a pătruns în patul împărătesc, spurcând toate legămintele sfintei cununii…Irina-Eirene îşi trădează, şi ea, semantica numelui, deschizând război, pentru „nălucirea” măririi tocmai impotriva fiului ei…Maria se salvează de pervertirea numelui ei, pentru că este credincioasă Principiului Feminin (chiar dacă este dată ghearelor balaurului, ea speră, zadarnic, să-l transfigureze în Dragon al Luminii…) – şi, în special, pentru că este Aleasa, din Mediul Paradisiac al Faptei Bune, Mediul „Nebuniei Binelui”[38] – pentru că într-o lume anormală, normalitatea trece drept nebunie, iar fapta bună evanghelică şi continuă a lui Filaret este batjocorită, stârnind mânia stăpânită a Brebului Constructor de Plănuiri spre Binele Lumii/Imperiu: „Asta e o faptă mai mare decât îşi pot închipui oamenii de rând”. El nu-şi găseşte, în acest borboros al crimei şi lăcomiei generalizate, semenul spiritual: „Părinte, când pluteam amândoi pe Propontida, în corăbioara căpitanului Dighenis, şi domnia ta îmi vorbeai cu mâhnire despre aceste grajduri împuţite de la Bizanţ, în care ar trebui să se arate din nou puterea lui Iraclie, eu eram depoarte de a cunoaşte adevărul. De-atunci a trecut vreme ; cerul primeşte miresmele florilor, căci numai ele, aici, sunt nevinovate; iar pământul soarbe mlaştina oamenilor. În această mlaştină calc eu necontenit (s.n.). Ar fi fost mai bine să nu mi se poruncească această osândă”[39]. Acum înţelegem de ce l-a trimis Magul Kogaionului la Bizanţ, după Piramide: pentru că tradiţia spune că trebuie, întâi, să atingi punctul cel mai de jos al Axei Lumii/Cosmos, pentru a îndrăzni şi merita să te sui până la punctul cel mai de SUS! Grajdurile lui Augias/Bizanţul nu sunt făcute spre a fi curăţate (aceasta este munca Domnului Dumnezeu, în Ziua Judeţului din Urmă şi Sfânt!) – ci trebuie înfruntate, cunoscute, spre umilinţa supremă a eşecului în victorie…sau, tradiţional vorbind: invers – căci victoria amară a înfrângerii de sine ABSOLUTE , îl duce la cunoaşterea, şi nu doar intuirea bstractă, a LAMURII DE FOC, a CRENGII DE FOC/PARADIS. Îl fac demn pentru a stăpâni/echilibra Lumea din Vârful Muntelui, identificându-se funcţional cu Rufeul Carpaţilor/Zeul ORFEU.

Nu poate număra, ca orice Iniţiat, decât până la UNU – căci gândul său fiind la UNU-Dumnezeu, şi Lumina Umană se restrânge/concentreză, aparent sărăceşte cumplit, în jurul său: orice iniţiat/geniu are pretenţii cosmice, de la spiritul semenilor săi. Şi, atunci, îşi descoperă „singurătatea” şi „străinătatea”. Eminescu spunea, vorbind în numele acestor „fiinţe fără de stea”/geniile:”Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?” şi: „Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun? Ah! Organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!”

Acest fel de „nebunie” prin unicitate, din pricina vederii/viziunii/selectării oamenilor după criteriile Absolutului, (între)văzut, ca pe un „joc al ielelor” fascinant şi devastator, în planul aprecierii/cântăririi valorilor pământeşti, îl încearcă şi-l frământă cumplit şi pe STRĂINUL de borboros, pe Iniţiatul Piramidei/Kogaion, pe Brebul ce năzuia să decidă Construcţia Cetăţii Luminii pe pământ – şi s-a trezit în borboros-ul vomei[40] şi scârnăviei, al putreziciunii morţilor care pretind, arogant şi ignar, că-s vii! – cum strigă, către Constantin Inconstantul/Isaurianul(Saurianul/Şopârla Demonică) cel „otrăvit cu Absolut Dumnezeiesc”, prin acţiunea lentă, de doi ani, a Brebului, care, astfel, îşi construieşte măcar UN OM/UN VIZIONAR PESTE HOTARELE OCHILOR/UN PROROC VESTITOR AL CETĂŢII CE VA VENI CHIAR DIN IMPOSIBILUZL LUMII ACESTEIA(dacă n-a putut construi o Lume…):”O, Împărate, carnea şi sângele tău nu vor putea să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; ci vor putrezi întru scârnăvia de jos!”

Iată ce-i mărturiseşte „creaţiei” sale, Omului pe care l-a selectat să-l şlefuiască, pentru a-l duce spre jertfa/martiriu, prin „otrăvirea cu Duh” înalt şi adânc (aducându-i extrema nelinişte de Lume/Identitate/Misiune: „Acuma sufletul meu stă ca într-un viespar al demonilor”, mărturiseşte Platon… – şi, otrăvindu-l cu dor de Martiriu, adică de Lumea Luminii de peste Hotarele Lumii Acesteia, să-şi agonisească un tovarăş de singurătate – căci „STRĂINII”/GENIILE sunt singuri şi în doi… : „Am cercetat rând pe rând toate locurile cetăţii, de la palat până la colibe. La acestea din urmă, am cunoscut lacrimile fără niciun amestec de răutate. Căci acolo unde s-au adunat bunurile şi puterea, stau stăpâni demonii lăcomiei, ai zavistiei, ai minciunii. Acolo oamenii se pleacă legii împăratului şi legii lui Dumnezeu – însă cu viclenie, alcătuindu-şi dobândă numai pentru pofte şi patimi. Vorbele dulci şi zâmbetele au în ele otravă. Pe meşteşugari şi pe plugari îi istoveşte camăta; pe robi harapnicul; pe neguţător vistieria şi mita. Flămânzii şi calicii împărăţiei s-au adunat aici, cerşind pe toate căile cetăţii, răcnind la hipodrom, pândind noaptea palatele, aşteptând căderea domnilor. Palatul autocratorului e sub sabia străjerilor; ş-aceştia stau la pândă, râvnind comorile.M-am îndreptat spre cuvioşii monahi din sfintele mânăstiri, nădăjduind să găsesc la ei altă lege. Am cunoscut şi într-înşii pe cerşetorii vieţii şi zarafii rugăciunilor. Am socotit pe cei buni, ostenindu-mă a-i cerceta şi la răsărit şi la asfinţit. De la unu – numărul lor nu l-am mai putut creşte. Acel unu se află în faţa mea. Mă-nchin lui şi-l rog să urmeze a aduce sufletului meu mângâiere”. [41]

Ne dăm seama clar că Magul Kogaionului a socotit că infernul/Capătul cel mai de jos al Axei Cosmoco-Spirituale trece atât prin borboros-ul gunoiului, al lumii pe dos – cât şi prin mlaştina deznădejdii. Aceste probe sunt[42] ale Lumii istorice, tragice prin modul fundamentalisto-radical de a se împotrivi Logos-ului Divin. Probele Piramidei-Kogaion erau probele Lumii Spiritului, erau porţi spre/de cunoaştere a ceea ce rezultă din istoria Lumii acesteia: BREBUL / ARHIRECTUL Spiritului Poporului Dacilor/Daoi/Oamenii Dreptei Măsuri trebuia să cunoască rădăcinile istorico-karmice ale Răului!!!

Şi, de asemenea, că nu există decât salvarea prin UNU. De aceea a fost ales, în spaţiul simbolic al romanului/Mit, Platon, ca Revelatorul (în plin politeism antic-grecesc!), al Dumnezeului Unic. De asemenea, nu este deloc întâmplătoare situarea lui Platon sub semnul IBISULUI („înfăţişarea de ibis vechi a episcopului”[43] – având în vedere că se află singur cu Străinul care s-a Născut a Doua Oară în Egipt/Piramidă/Kogaionul Vădit): IBISUL este încarnare a zeului Toth! – Zeu al Logos-ului (deci, singur Platon se potrivea cu Iniţiatul întru Logos!), dar şi pereche a lui Hermes, cel care face legături-punţi între Lumi(or, Brebul este REX ET PONTIFEX! – ceea ce părea contrariu, adică, Istorie/Bizanţ /vs/ Spiritul Veşnic – se re-sintetizează, întru UNU – „coincidentia oppositorum”!…E drept, trecând, întâi, prin labirintul iniţiatic al tragediei discrete/mistice, de tip zalmoxian…).

*

G-CE/CUM VEDE/PRIVEŞTE CEL NĂSCUT A DOUA OARĂ…PROTEUS ŞI NĂUCEALA ISTORIEI HOITURILOR. FERICITUL SANTABARENOS – ŞI CONFRUNTAREA CU TRAGEDIA NECESARĂ A EPOCII MIHAELICE

Brebul/Arhitectul care-şi construieşte Fiinţa, spirituală, dar şi de trup, într-o lume putred-apocaliptică, mascată sub Lumina Ispititoare, care tronează, arogantă şi triumfătoare, peste cele mai năucitoare contraste – indiferent privitoare, deopotrivă, dureri, nevoi, hoituri fizice şi morale, gunoi şi aur, ipocrizie şi nevinovăţie etc. – trebuie săl oblige pe Iniţiatul-Breb să-şi construiască, şi el o PRIVIRE, DE RĂSPUNS – o Privire de apărare/penetrare a materiei, dar şi de atac – în cazul în care, cumva, steaua neagră/gaura neagră din cer, a geniului, îşi părăseşte, o clipă măcar, orbita…

Deci, cum a/s-a învăţat să privească această lume, cel care este obligat, prin legământul faţă de Magul Kogaionului, nu doar să-şi oţelească Duhul, ci să ştie judeca şi înfrunta şi istoria (până la locul cel mai de jos al Verticalei Creaţiei…)? Ce fel de privire şi-a construit, şi ce comunică Lumii această privire? Este o privire indiferentă, deci venită dintr-un suflet nu doar însingurat, ci şi narcisiac, sau este o privire sfidătoare sau încrezătoare în puterile agonisite pe dinlăuntrul Fiinţei… – deci naivă – este senină şi înţeleaptă, dar trecând pe deasupra suprafeţelor/chipuri…sau cum?

Iată cum apare, prima oară după ieşirea de la Piramida/Kogaion Interiorizat, cel cu funcţia de Kesar al Lumii şi Breb al Duhului Propriu (cu îndoială că va reuşi să fie şi Breb al Lumii, în care el este STRĂINUL, dar pregătit să fie Brebul Lumii unde el este Magul…):”Privea fără să zâmbească, de sus; şi multe femei îl urmăreau cu mirare din pridvoare ori din unghiuri de ziduri, asemuind trufia lui cu a unui leu balan de Libia şi dorind să-l audă vorbind şi mângâind cu mâinile lui albe. Ele bănuiau la acest bărbat puternic, o voce gravă şi o mângâiere moale. Încercau să-i zâmbească, dar îngheţau sub lovitura grea a ochiului lui verde care trecea numai asupra lor, fără a le descoperi. Era un nobil străin.”[44] Iată-l pe iniţiat ce ISPITITOR AL „MUIERILOR” – fără de voia lui, desigur…Dar de unde vine „gheaţa ochiului lui verde” ? Este Privirea Morţii, pe care o învăţase în Adâncul Piramidei-Kogaion. Că „Muierea”-Eva şi cu Moartea sunt „surori”, pentru că ispitirea lui Satan a fost „una în două”: Sexualitatea a adus Moartea – înţelegem. Pentru că a adus, de fapt, iluzia înmulţitoare şi de sine, şi de falşi „dumnezei”, iar cine se încrede în iluzie, este mort spiritual. Deci, de privit fascinate, îl priveau nişte fiinţa moarte.

Dar, dacă era cu adevărat şi definitiv ÎNŢELEPT – de ce trebuia să privească „de sus” – iar nu „senin”? Căci nu e vorba de situarea lui Breb în spinarea măgarului Santabarenos, ci de o anumită „încurcătură”, pe care trebuia să şi-o mascheze, sub „trufie”: aflase toate cele despre Moarte – dar părea puţin despre Viaţă… – deci, despre PROTEUS!!!Şi nu experimentase, cu trupul „istorico-fizic”, încă nimic…”Deşi deosebiţi, era între stăpân şi slujitor (n.n.: Breb şi Constantin) oarecare asemănare. Slujitorul părea dintr-un veac mai vechi şi mai sălbatic, gata să rupă în mâni fălcile fiarelor. Umbla în urma stăpânului său observându-l cu luare-aminte, deşi se părea că nu vede nimic.”[45] Deci, asemănarea dintre iniţiat şi neiniţiat există, şi e vizibilă: în finalul romanului, aflăm că servul, chiar dacă nu gândea la moarte, ca stăpânul, gândea, comparând, la alegerea unei „muieri” („Grecoaicele grăiesc prea mult(…) nici muierile de aici nu grăiesc mai puţin. (…) oi căuta o munteancă de aici, care a fi mai grasă şi mai frumoasă”[46]). Ştiinţa Morţii şi a Învierii sunt atributele Spiritului Iniţiatului Piramidei/Kogaion(şi acesta ştie totul despre EROS AGAPÉ-„CREANGA DE AUR CARE VA LUCI ÎN SINE, ÎN AFARĂ DE TIMP”!), Ştiinţa Vieţii şi Credinţa în Viaţă (ca spaţiu al EROS-ului creator de Istorie!) este, însă, atributul şi instinctul servului. Pare a nu vedea, dar dacă el ştie compara, aceasta ete dovada distributivităţii sale instinctual-diplomate, între Credinţa faţă de Stăpânul Ales al NEAMULUI Său SACRU/ETERN – şi Credinţa în Viaţa sa întru instinctul SPECIEI/POPOR-DIN-ISTORIE…Constantin este „dintr-un veac mai vechi şi mai sălbatic”, pentru că şi Viaţa a fost prima, şi adevărata faţă a Fiinţei Umano-Divine, auto-doborâtă pe Pământ, dar din Cerurile Veşnice! Deci, Brebul a învăţat la Piramida/Kogaion ştiinţa care a apărut mai târziu, Ştiinţa Morţii…De aceea, instinctele pe care, ca demn Membru al Ştafetei Epocii Arhanghelului Mihail/MIKAËL/Arhanghelul Spiritului, trebuie (şi chiar face totul!) să şi le reprime, pentru a se reconstrui, eminamente spiritual! – „lucrează”, viclean, pe dinăuntru…E o luptă între Arhangheli, în Duhul Brebului: Gabriel încă n-a ieşit definitiv din „arena”cosmică, Mihail/MIKAËL nu s-a instaurat, încă, de necontestat stăpân. (Suntem, de fapt, nu la 787, ci în secolele XX-XXI…!!! – căci istoria Cerului-Arhanghelilor se repetă: a se observa că 7+8+7=22, care este filalul ciclului mistic al alfabetului ebraic… – începe, de la capăt, Ciclul/Alfabetul Mistic al Cerurilor!!! Anul indicat în scrisoarea/cartea călugărului Teodor de la Sakkoudion, care vesteşte Martiriul episcopului Platon, trimite tot la ciclicitate: 797…: în jurul/stânga-dreapta Cifrei Ierahiilor Creaţiei Divine, 9 – câte un 7 – număr al Creaţiei Dinamice/Efective/Reiterate Ciclic… ).

Concluzie: trebuie să recunoaştem că Brebul, prin experienţa cea de-a doua, a Bizanţului/Hoit de Istorie, intră, de fapt, şi într-o procesualitate de „şlefuire” a Diamantului Fiinţei/”Pietrei Filosofale” – dar şi într-o luptă interioară, care va deveni procesul său de evoluţie spirituală – între Întunericul Adâncului Piramidei/Kogaion şi Lumina Lamurei/Creangă de Aur/Paradis, trebuie să recunoască, este o lume de potenţiale hoituri, de domnie a Iluziei – dar tocmai aceasta este zona de maximă fascinaţie, deci de maximă intensitate a încercării/rafinării/oţelirii forţelor dobândite în Piramida/Kogaion…

Nu ne miră, deci, deloc, că Privirea INIŢIALĂ, voit „de gheaţă”, se modifică, gradual şi procesual, de-a lungul „aventurii” (de fapt, iniţierii, deosebit de dramatice, cu accente chiar de tragedie antică foarte autentică!) în Istoria Hoitului/Bizanţ… – revenind „de gheaţă”, dar sub semnul Împlinirii-FLORII: „FLOAREA DE GHIAŢĂ” – se numeşte ultimul capitol…Fireşte, pentru un INIŢIAT, ritmul înţelegerii/integrării în labirinturile istoriei este unul mult mai rapid – Breb „creştea – Spiritual! – într-o zi, cât alţii/neiniţiaţii, într-o viaţă”…:

a-urmează contemplarea (evident meditativ-problematizantă! – dar curioasă!)) Vieţii Fascinante (încă nu învăţase, în Adânc, toate Tainele MĂŞTII VIEŢII/ISTORIEI – era şi greu, ţinea de trăirea efectivă, nu de „simulări”…):”Astfel umbla şi privea acele locuri încântate”[47];

b-apoi, „cercetarea”-începutul aprofundării/pătrunderii/”sfărâmării stâncii materiei”/chipului înşelător/proteic al Lumii, pentru a răzbi la Adevăr: „”Străinul nu uitase să intre întâi în templele lui Dumnezeu şi cercetase mai întâi clădirea(…) privirea lui pătrunzătoare cunoscuse coloanele scumpe, răpite de la templele Egipetului(…) pe această frumuseţă veche se sprijineau bolţile lumii noi”[48]. S-ar putea afirma că decoperirea lumii vechi, în/sub fala celei noi, ar simplifica definitiv lucrurile…Nu, ci-l tulbură şi mai mult pe Iniţiat/Breb: el trebuia, dacă nu să respecte o lume care furase valorile lumii anterioare, măcar să mediteze la rămăşiţele spirituale, venite dinspre cea veche…”Străinul” nu se mai simţea chiar atât de străin, printre vestigiile mascate ale Egiptului Piramidei/Kogaion, mascate sub fala palatelor/templelor Bizanţului prădalnic…Ce năuceală, această istorie a „hoiturilor”…!

c-când se iveşte „semenul/frate spiritual adormit/înşelat” de propria-i slavă, episcopul Platon – Breb „ se opreşte în drum” (iată că istoria îl opreşte până şi pe iniţiat…), priveşte „cu luare-aminte”, pentru a-şi aminti şi re-actualiza/re-activa IBISUL – din LENEŞUL SPIRITUAL: „Breb se opri şi privi cu luare-aminte pe bătrân”[49].

d-Apoi, treptat, intrând în ritmurile Lumii Vieţii, Brebul se implică, parţial (atâta încât să-şi explice aceste ritmuri şi să înţeleagă consecinţele, dar şi rădăcinile faptelor/ritmuri expresive… – şi, eventual, să ajute la ameliorarea ritmurilor sinucigaşe ale „Cetăţii”…?!) în Viaţă, şi-şi dezvăluie (ba chiar dezvoltă!) latura sentimentală a fiinţei: „zâmbeşte”, „se înnegurează” etc. – dar, permanent, „se munceşte” pe sine (e Brebul!), se scrutează interior, să vadă chipul adevărat al Lumii (numai întrebând Duhul, vezi Adevărul…), concluzionează/sintetizează, pentru a încerca să re-încadreze Lumea în MUNTE/PARADIS: „Când ridică fruntea şi pliscu-i plin de îngrijorare şi de mâhnire, părintele Platon văzu pe străinul îmbrăcat în alb. Venea liniştit cătră el, zâmbindu-i”.

Şi-a descoperit, în lumea „hoiturilor”potenţiale, în groapa de gunoi/vid a Istorie, un semen – şi descoperă încă şi mai mult – PRIETENIA/FRĂŢIA SPIRITUALĂ DIN DEŞERT!!! Cât fusese ucenicul Magului, confreria îi asigurase trăiri echilibrate, „stâmpărate”, fără efuziuni sentimentalo-meditative – acum este chiar exaltat: „O, domnule, îi zise străinul, faci bne crezând în ceea ce e hărăzit numai unor puţini aleşi. Prietenia e floarea cea mai rară din lumea aceasta şi creşte numai în grădinile lui Dumnezeu, unde nimic nu se ofileşte”[50]. Dacă ar fi fost mai traz spiritual, Platon ar fi ghicit în această frază începutul Martiriului său…

„Atât e de puţină mintea muritorilor…zâmbea Kesarion(…) şi cu această minte cutează să descurce alt adevăr cu mult mai tăinuit. De aceea, pentru lumea de rând, Dumnezeu va rămânea închis până la istovirea veacurilor. Cu drept cuvânt lumea aceasta trebuie să creadă fără a cerceta”.

Când pricepe că, voind a sluji binelui/resurecţiei spirituale a Cetăţii/Bizanţ (prin aducerea „Cenuşăresei”-Maria Fecioara din Amnia, la locul Luminii celei False a Putragaiului!) – a slujit, de fapt, Vidului Semantic Absolut al Împărăţiei Satanei[51], „lupoaicei” şi „fiului Lupoaicei” (Irinei şi lui Constantin… – împăraţii scrântitori de Axă a Spiritului Lumii!) – „Fruntea lui Breb se înoură”[52], apoi se întunecă, chiar, dându-şi seama că ar trebui să-şi trădeze/eclipseze Misiunea Central-Cosmică, de Veghetor al Piscului, pentru aceea de străin zeu – Heracles, cel purificator, intrând în toiul borboros-ului, concluzie care îl aduce la stadiul de „negură” spirituală, năucit de meandrele labirintului, în care dorinţa de bine îl înscrisese, dar necunoştinţa totală de rău îl încurcase/rătăcise: ”negurându-şi privirea”[53] – dar dovedind că şi-a descoperit şi dezvoltat forţele sufletului, corpul astral, în această „muncire” cu aparenţele cercetate şi analizate/descâlcite/dezlabirintizate: „Părinte, urmă Kesarion cu aceeaşi însufleţire”[54]. „Kesarion (…) împresurat de cercu-i de întuneric(…) Era într-un ceas de trudă lăuntrică şi de răsucire pentru a domoli în el însuşi o fiară(n.n.: Fiara este Instinctul de Conservare, al Epocii Gabrielice!). Obrazu-i trist era orb pentru lumea înconjurătoare” (n.n.: de observat că ochiul/privire este crescut/dilatat, până la nivelul de „obraz” – adică, întreaga-i fiinţă rezumativă-Capul, este sub semnul „răsucirii” zodiilor Epocii Mihaelice).Iar glasul său urmează modulaţiile din ce în ce mai rafinate şi flexibilizate ale sufletului:”Trebuie să vezi întâi pe prietinii noştri de la Amnia, zise Breb c-un glas aproape şoptit”[55].

Ca urmare, Străinului „Egiptean” al Piramidei/Kogaion i se dezvoltă corpul astral, până la vizibilizarea „nălucirii” Mariei, din palatul de la Dafne, sub lumina luceafărului: „”Tânăra împărăteasă tresări şi închise ochii. Apoi dechizându-i nu-i mai văzu pe cei de lângă ea. Se întoarse cătră asfinţit rămânând neclintită. Acolo scânteia luceafărul. O umbră se desprinsese de la un ţărm singuratic şi venea pe luciul Propontidei cătră dânsa. Era o părere. Era o pătrunzătoare şi dulce otravă a întregii ei fiinţe”.

Iată că, fără să-şi fi propus, Brebul construieşte, sub Semnul V.I.T.R.O.L.U.L.U.M.-ului şi o altă fiinţă decât pe „otrăvitul”/trezitul din somnul spiritual-Platon. Maria este tot rodul „otrăvirii” cu sânge „blestemat”, de „domniţă a Spiritului”, după ce-şi ratase Misiunea de Cenuşăreasă/Domniţă Mistică a Popoarelor Cetăţii Hoitului/Leprei/Vidului Satanic…Degeaba îşi face mustrare Brebul, în şoaptă umilită(„O, părinte(…) eu am fost solul care am adus o floare curată şi am aruncat-o într-o volbură prihănită” – exact acesta este procesul pe casre el însuşi a fost obligat, de Magul Kogaionului, să-l urmeze, şi rezultatul a fost al 33-lea Decheneu…) – căci V.I.T.R.I.O.L.U.M.-ul a făcut din Maria-soaţa Satanei-Balaur/(I)Saurian, o Marie-Doamnă dincolo de Moarte şi Viaţă:”cuvioasa noastră soră Doamna Maria”- călugăriţă anonimă, dar, tocmai prin anonimitatea Împărătesei Lumii – ea se înscrie, fără greş, în planul sacral. Rcuperându-şi Fecioria Marianică.

Plecarea frunţii Mariei pe umărul „egipteanului”[56] este un gest ritualic, de re-integrare androginică: de acum încolo, Străinul va deveni, desăvârşit, „Floarea de ghiaţă” – Decheneul al 33-lea. Prin iniţierea întru „Babilonul/Bizanţ”, Brebul s-a construit/”oţelit” spiritual ca Hristosul-Autojertfit (pe care „Babilonul” Labirintic-Ierusalim l-a adus la maturitatea Divină!) – în totală cunoştinţă de cauză a MUNTELUI ASCUNS:”El ridică asupra lor braţele, privindu-i cu ochi îngheţaţi şi ştiind că va fi cel din urmă slujitor al muntelui ascuns”[57]. În măsura în care Brebul se construise, cu atâta trudă, suferinţă şi migală de bijutier divin , „maestru nebun” – el reprezintă,, în sine, un COSMOS – deci, unicat – ULTIM SLUJITOR AL ACESTUI COSMOS, pe care el îl concepuse, urmând învăţătura Demiurgului Unic al Tuturor Variantelor Posibile de cosmos…

…O ultimă întrebare ne frământă: de ce Brebul, Iniţiatul MUNTELUI/PIRAMIDĂ îl consideră pe măgarul Santabarenos”fericit” – parcă invidiindu-l? „Fericitule Santabarenos, vorbi el pe când tumultul se alină şi împăratul se aşeză la locul său; tu îţi înţelegi mai bine destinul şi nu te abaţi din calea vieţii tale. – Despre cine vorbeşti, domnule? îl întrebă neguţătorul de alături.-Despre un filosof, de la care am multe de învăţat.- E un epicureu ori un stoic?-E o fiinţă care cunoaşte frâul şi-şi duce cu vrednicie povara(…). Fericitule Santabarenos! – murmură a doua oară Breb cu întristare”.

Sadoveanu nu glumeşte deloc, ci creează o „parabolă din parabolă”. Există, pe Crucea Încercărilor Vieţii, momentul inevitabil al teribilului: „Eli, Eli, lama sabachtani?”

Noi credem, încadrând citatul în context (Breb se afla în perioada procesului de astralizare-dezvoltare majoră a fondului sentimental – şi-şi dădea seama că totul este zădărnicie, într-o lume dominată de prostia imorală a unui inconstant Constantin şi a unei veşnic prădalnice/nonpaşnice Lupoaice Irina…Şi, toate acestea, în timp ce abia se coceau mugurii conştienţei de altfel de Eros – cel Androginic şi de „comuniune spirituală” – Eros Agapé. Animalul-Măgar nu mai poate fi simbol satanic, atâta vreme cât, prin contrast, pe de o parte, cu des-frânatul Constantin, era un model de comportament întru Logos/Înfrânare/Ordine – dar şi prin contrast cu cel ce-şi pierduse busola spiritului, în labirintul BabilonuluiBizanţ, Santabarenos „nu se abătea din calea vieţii” lui. Îşi lua destinul aşa cum era, cu smerenie…Şi pentru că se supunea lui Dumnezeu/Destinul, avea într-însul, implicită, înţelegerea, ca desăvârşire a armonizării cu Logos-ul Divin.

Dar ceea ce uită Brebul/Arhitectul de Sine, în acest moment de cumpănă şi orbire prin disperare/rătăcire – este că tocmai conştientizare procesualităţii suferinţei istorice face din om, iniţiat – şi din iniţiat – Fiul lui Dumnezeu. Magul din Vârful Muntelui. AUTENTICUL CONSTANTIN AL LUMII SPIRITUALE. Lăsându-şi fratele eteric – numit Constantin-servul sau Santabarenos – să se veselească, in stinctual, la poalele Muntelui Nevăzut/Ascuns (pentru orice neiniţiat, adică neintrodus în procesualitatea, teribil de dureroasă/tragică, a Epocii Mihaelice!).

prof. dr. Adrian Botez

***


[1] /Cf. Mihail Sadoveanu, Creanga de aur/Nopţile de Sânziene, Minerva, Buc., 1986, p. 13.

[2] -Cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997, p. 15:”Deocamdată, singura inscripţie getică unde apare numele Kogaion este un text orfic, în versuri, pe o cărămidă descoperită la Romula (Reşca Dobrosloveni, jud. Olt: HAR TIOS/ TINTONINOS/ INSUS TIKO IS DAKON/KAND SIA TIL KOGAION/ ILMATON HLIOYLO/ PLEISTE NAKTOILO.

Traducerea: Mare e Zeul, întotdeauna (şi pretutindeni) ! Aşa să spună vitejii (cei curaţi) , când privesc spre Kogaion! Ucenicii(recruţii) să cânte: Sfânt(Puternic) este Domnul Nopţii!

Din text se deduce că DOMNUL NOPŢII este echivalent cu KOGAION. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu era trac şi că MAINADES – Dansatoarele Sacre îi tăiaseră capul, pe care apoi îl aruncaseră în râu. Tot despre el se spunea că era prinţul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion. Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION – A LUI ION=A MAGNIFICULUI(…). Sfinxul de pe Bucegi reprezenta, pentru geţi, capul lui Orfeu, Domnul Nopţii”.

[3] -Cf. Mihai Eminescu, Poezii. Proză literară, vol. I, Ediţia Petru Creţia, Cartea Românească, Buc., 1978, p. 287.

[4] -Cf. Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 7.

[5] -Cf. Mihai Eminescu, op. cit., p. 68.

[6] -Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 5.

[7] -Mihail Sadoveanu, op. cit., pp. 13-14.

[8] -Idem, p. 14.

[9] -Idem, p.18.

[10]-Cf. Vasile Lovinescu, Incantaţia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993, pp. 101-114: Textul fundamental al hermetismului, care rezumă toată Arta Regală/Alchimia, este aforismul Visitando Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem Veram Medicinam (“Vizitând părţile interioare ale pământului descoperi Piatra Ascunsă, adevărata Medicină”). Citind iniţialele cuvintelor ce formează fraza latină, găsim vocabula VITRIOLUM.”

[11] -Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 16.

[12] -Idem, p. 15.

[13] -Mihai Eminescu, op. cit., p. 47.

[14] -Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 38.

[15] -Idem, p. 151.

[16] -Idem, p. 14.

[17] -Iată anonimitatea sacrală a Magului: contează funcţia sacrală, nu numele…Iar ceea ce pare a fi nume, „numeşte” însăşi funcţia…

[18] -A se observa că al 33-lea, Kesarion Breb, intră sub numărul lui Hristos – 33…(atâţia ani avea Omul Hristos, când şi-a îneput, prin moartea de pe Golgota, Marea Misiune a Dumnezeului-Hristos – Misiune a Învierii Spiritulale a Lumii…Tot aşa de adevărat este că, în cele mai multe masonerii, 33 este numărul iniţierii supreme, întru „văzut”… – echivalent cu numărul vertebrelor coloanei umane, până la creier/vertex…după care urmează Gradele în Nevăzut…Iar Deceneul este, de fapt, Cel de sub/trăitor întru Numărul Cosmosului Divin – ZECE!

[19] -Mihail Sadoveanu, op. cit., , p. 22.

[20] -Idem, p. 144.

[21] -Are dreptate Marin Mincu, Prefaţă la Mihail Sadoveanu, Creanga de aur. Viaţa lui Ştefan cel Mare, Minerva, Buc., 1973, pp. V-VI, X-XX, XXII-XXIII.: „Kesarion se decantează treptat de fiinţa sa, pentru a rămâne numai spirit”. Dar exagerează, fără temei în text, compaându-l pe Kesarion Breb cu Hyperion – căci Breb are datorie faţă de Neam/”Dechenei”, iar Hiperyon-ul eminescian îşi provoacă singur responsabilitate cristică, faţă de Cosmicitatea neutrală a Creaţiei.

[22] -Ibidem.

[23] -Idem, p. 36.

[24] -Idem, p. 37.

[25] -Idem, p. 41.

[26] -Idem, p. 44.

[27] -Idem, p. 51.

[28] -Idem, p.135.

[29] -Idem, p. 148.

[30] -Idem, p. 136.

[31] -Idem, p. 64.

[32] -Idem, p. 144.

[33] -Idem, p. 48.

[34] -Semnul/simbolul Bizanţului nu sunt oamenii statornici, de tipul Platon, ci oamenii-venetici, NESTATORNICII CARE STĂPÂNESC DIN UMBRĂ ÎMPĂRĂŢIA – „varangii”-varegii/mercenarii Împărăţiei, care stau sub semnul FIAREI APOCALIPTICE – iar grecii, părând a fi sub semnul Dragonului-Paznic al Comorilor/TAINE MISTICE, este, de fapt, sub semnul GUNOIULUI/SOMNULUI CA VID SEMANTIC:”în sufletul lor nu trăieşte un Bizanţ al tuturor veacurilor, ci un Bizanţ de o zi, când pot să câştige sigle şi să bea vin, după ce vor luneca prin sânge(…) Aşa, încet-încet au ajuns să poarte ei sabia, iar grecii se lenevesc şi dormitează pe comorile lor (s.n.). Acuma duşmanul e înăuntru, cu sabia scoasă; pare prietin şi slujitor, dar mârâie şi loveşte (s.n.) de câte ori îşi aduce aminte de destinul lui” – defineşte însuşi Platon „Demonul Bizanţului”: NESTATORNICIA, întoarcerea pe dos a semanticii numelui împăratului său (şi el, prin pervertirea antecesorilor, unii iconoclaşti, adică „sfârâmători de statornicire în imagine” – pe linie paternă, alţii sub semnul veşnicei ipocrizii/lăcomii/nestrinsei sete de putere : Irina, care din Eirene-Paşnica, se dovedeşte tocmai a fi în permanent război, pătimaşă distrugătoare a Păcii, „distrugătoarea Statorniciei Soarelui-Coroană”, stăpânită de „demonul zavistiei, care stă la pândă cu ochi verzi ca fierea” cf. p. 49! – ceea ce aduce, de la Shakespeare, aminte de Gelozie: Irina e geloasă şi pe propriul ei fiu, şi pe starea de Pace, este , în registrul simbolisticii tradiţiei, nu doar distructivă, ci şi autodistructivă!

[35] -A se observa funcţia de avertizor al Crimei, dar, implicit, şi al Pedepsei Divine a Crimei (într-un răgaz/limtă a[l] lui Dumnezeu, nu al oamenilor!) – şi în romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, în momentul asasinării nevinovatului Donie, de către Aga Roşca, din porunca lui Duca:”Aga Roşca ridică şi el ochii şi văzu pasărea străină. Era cât un corb, însă avea pene albastre ş-un clonţ încovoiat. În lucirea de la asfinţit îi fulgerau ochii ca 2 rubinuri mari(…). Donie n-avu vreme, în clipa morţii, să sloboadă decât un sunet scurt, un fel de zbucnire a groazei, care n-avea nimic omenesc. Paserea cea străină din mesteacăn răspunse întocmai, cu acelaşi sunet, căcând pliscul de 3 ori. (…)Aga Roşca rămase locului îngrozit, urmărind-o cu privirile şi fiind înceedinţat că s-a suit spre steaua cu coadă” – adică, semnele Apocalipsei Vremii Demonului DUCA-Antihrist-Anti-Logos se contopesc, resintetizându-se într-o nouă structură, de semne ale Noii Lumi, Purificate!

[36] -Idem, p. 124.

[37] -Idem, p. 82.

[38] -Bunicul Filaret îşi dăruieşte averile cu o bucurie care pare dementă, într-o lume, cronic bolnavă, a lăcomiei egoiste, dar, în realitate, el încearcă să reîntoarcă lumea, cristic, la începutul paradisiac al non-posesiei, armonizării tuturor fiinţelor fiinţării şi să „biruie în războiul cu oştile” SĂRĂCIEI…:”Iar kirie Filaret a chemat pe omul din Terapont, arătându-i că rău s-a făcut despărţindu-se viţelul de maica sa, şi i-a dăruit şi viţelul, binecuvântându-i din nou turmele ce avea să dobândească din sămânţa acelui dar”. Filaret trăieşte strict după legea lui Hristos-Dumnezeu, care sfătuieşte pe apostoli să lase grijile vieţii în seama lui Dumnezeu, care are grijă de toate regnurile, d-apoi de capodopera Creaţiei, creatura zilei a şasea, Omul…Filaret a dobândit febra dăruirii, ca pe o nelinişte continuă, dar şi ca pe o biruinţă secretă asupra puterii forţei silnice/arbitrare/autarhice din lumea aceasta, prin „dregătoria” Bunului/Binelui din lumea spirituală, de care el, Filaret, este obsedat, ca de singura realitate Adevărată – deci, şi de aceea Brebul acceptă solia la Amnia, pentru că mai întâlneşte, acolo, încă un semen spiritual, dar unul mult prea ciudat, prin îndelunga lui viaţă, care se contopeşte cu obsesia celeilalte vieţi, cu simţirea Împărăţiei de Veci, instaurate peste iluzia acestei vieţi – prin ignorarea TOTALĂ a acesteia – or, Brebul abia făcea primii paşi în înţelegerea acestei vieţi/istorie…: (cf. p. 105)”O vreme suferise că nu poate da, ne mai având nimic; dar acum(n.n.: când, fiind înrudit, prin căsătoria nepoatei Maria, cu împăratul Constantin…) putea iarăşi să se scalde în bucuria lui(…) -Iată, le zâmbi el, îmi voi putea croi straiul dregătoriei mele celei adevărate. Într-o zi va fi aici sărbătoare şi voi pofti la maă mare, în casa mea, pe împăraţii pământului”. Filaret respectă Logos-ul, toate jurămintele dumnezeieşti şi omeneşti, şi moare deplin senin, aproape concomitent cu soţia Teosva:”Bătrânul nu era întristat. Faţa-i frumoasă încununată cu păr alb era numai puţintel nedumerită(…):-Acum ce fac eu? Doamna mea mă lasă…” Se poate, însă, discuta cazul Filaret şi altfel: cum poate deveni însăşi obsesia propriei mântuiri, o expresie a egoismului spiritual…

[39] -Idem, p. 93.

[40] -Cf. p. 118:”Toţi , ca nişte câni bolnavi, şi-au vărsat (s.n.) acel jurământ la picioarele varangilor”.

[41] -Idem, p. 95.

[42] -Cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Artemis, Buc., 1995, vol II, p. 137: Ibis – încarnare a zeului Toth, zeu al cuvântului creator şi patron al astronomilor, contabililor, magilor, vracilor şi vrăjitoarelor. Asimilat de greci lui Hermes – chiar lui Hermes Trismegistul=Cel de 3 ori Mare. Ibisul cu cioc ascuţit simbolizează orice operaţie a intelectului practic, dar şi al esoterismului. Pasăre selenară, premonitorie. Dar anunţă şi creşterile Nilului. Pasărea salubrităţii.”

[43] -Idem, p. 94; „ibis vechi” – indicaţie care trimite la Egiptul Piramidei Esoterice.

[44] -Idem, p. 23.

[45] -Ibidem.

[46] -Idem, p. 151.

[47] -Idem, p. 24.

[48] -Ibidem.

[49] -Idem, p. 26.

[50] -Idem, p. 38.

[51] -Cea mai clară simbolistică a Vidului o dezvoltă prezenţa, în preajma Irinei-Despinei, a „hadâmbilor” Stavrikie şi Eftihie – care cumulează Raţiunea Ucigaşă a Satanei cu Lipsa de Duh al Creaţiei, caracteristica principală a Satanei…

[52] -Idem , p. 86.

[53] -Idem, p. 93.

[54] -Idem, p. 95.

[55] -Idem, p. 103.

[56] -Idem, p. 144.

[57] -Idem, p. 154.

Anunțuri