h1

Dan Corneliu Brăneanu: „Ialomiţa – râu sacru al României

Dintre marile râuri ale ţării, doar patru prezintă specificitatea că izvorăsc şi se varsă pe teritoriul ţării noastre: Jiul, Oltul, Argeşul şi Ialomiţa. Toate se varsă în Dunăre, dar numai Ialomiţa într-un punct (la cota absolută 3.0 m faţă de Marea Neagră), în care ambele maluri sunt româneşti.

Dacă vărsarea prezintă această unicitate, nici Izvorul Ialomiţei nu este mai puţin special, căci se află la o cotă record de 1780 m, ceea ce, la lungimea cursului de apă de 425.6 km, asigură o pantă medie a albiei, de asemenea, de valoare record, de 4.17‰.

Dar nu aceste particularităţi conduc la sacralitatea enunţată, aceasta căutând a demonstra că provine din:

– calitatea deosebită informaţiomal-energetică a apei în punctul de izvor al Ialomiţei, calitate care a fost afectată de modul cum s-a dezvoltat viaţa pe suprafaţa bazinului său hidrografic de 8944 km2, dar care se mai poate regăsi totuşi în zona colinară şi de şes, dar în procente reduse. Situaţia nu este ireversibilă, şi chiar în aceste zone, prin măsuri adecvate, s-ar putea reveni la puritatea fizică şi spirituală a apei de pe vremea când cursul de apă se numea Naparis. (De menţionat că în scrierile din sec. VI denumirea aceasta a devenit Helibachia, după cum arată arheolog Dr. Viorica Enăchiuc).

– densitatea deosebit de mare a obiectivelor cu caracter istoric din preistorie şi până în istoria modernă, concomitent cu cea a obiectivelor sacre.

Strict specific Ialomiţei este faptul că aceste obiective, în aparenţă distincte, sunt în foarte multe cazuri îngemănate sau foarte apropiate între ele, şi că, fiecare în parte nu este la o distanţă mai mare de 3.0 km de malurile albiei cursului de apă.

Prezenţa unor situaţii în care apar elemente de geografie sacră.

Faptul că apele Ialomiţei scaldă ultimele două capitale ale ţării noastre, Târgoviştea în mod direct şi Bucureştiul în mod indirect prin intermediul unor lucrări hidrotehnice, după cum vom vedea.

Poziţionarea cu totul extraordinară a benzilor de totalitate a ultimelor două eclipse totale de soare din 1961 şi 1999, faţă de traseul iniţial şi actual al râului Ialomiţa.

Sacralitatea propriu-zisă a apei Ialomiţei

Apa, în general, şi cea izvorâtă din pământ în mod special, este sacră, deoarece este un produs divin complex care, pe lângă informaţie şi memorie, posedă duhul (spiritul) său propriu. În cazul Ialomiţei, ţinând seama de unde izvorăşte, informaţia şi consecutiv ei, memoria, are motive să se găsească din belşug, motive care sunt suficiente ca să-i justifice duhul. Informaţia deţinută de apă nu este o vorbă goală dacă ne gândim numai la aceea conţinută în gheţari, în care se poate citi, ca într-o carte, condiţii climatice şi nu numai, ale unor timpuri ancestrale, incluzând aici eventuale mesaje cosmice incluse ale unor civilizaţii extraterestre.

Informaţia conţinută în molecula de apă, dar şi posibilitatea memorizării ei, a fost demonstrată în diferite laboratoare ale lumii, cum ar fi cele ale Institutului Antarctic de la Oslo, sau ale modernului Institut de Cercetare a Apei HADO din Tokyo.

Apa înregistrează orice fel de informaţii şi preia astfel vibraţia tuturor materialelor cu care vine în contact. Ea, având memorie, păstrează aceste informaţii şi le transmite în anumite condiţii unor captatori aflaţi pe o anumită lungime de undă şi frecvenţă. Implicit, ea transmite şi energiile vindecătoare pe care le conţine unor alte sisteme de viaţă, în speţă organismelor vii, energii pe care le înmagazinează sub forma unor module de frecvenţă din clasa undelor sonore.

Acest tablou prezentat de înregistrare, memorizare şi redare constituie tocmai structura biofizică a apei în general.

În privinţa duhului apei, aceasta nu poate fi demonstrat ca existând prin mijloacele de care dispune ştiinţa la nivelul ei actual. Cine se poate baza pe ce simt clarvăzătorii şi pe anumite întâmplări greu de explicat poate să fie sigur că nu se înşeală, cel puţin în ceea ce priveşte Ialomiţa, ştiind că zona Omul – Vârful Ocolit şi Vârful Găvanele formează un areal sacru, areal de comunicare cu Cosmosul.

Ialomiţa izvorăşte dintr-o căldare glaciară situată sub Vărful Găvanele – 2479 m – al unui bloc de calcare albe, vârf aflat la 600 m distanţă de Vârful Omul şi încă şi la mai puţin de Vârful Ocolit (numit şi Bucura Dumbravă).

Se poate observa că, fiind atât de apropiate, aceste trei vârfuri patronează şi asistă la naşterea Ialomiţei care, pe primul său tronson se numeşte Valea Bisericii. Şi din punctul de vedere al vârfurilor şi din numele văii emană sacrul, încă de la naşterea Ialomiţei. Dacă vârfurile Omul şi Bucura Dumbravă îşi pot dovedi această sacralitate, consider că şi Vârful Găvanele, care nu a fost încă cercetat, poate fi de aceeaşi valoare şi poate oferi surprize foarte mari. Ştiind că denumirile orografice, în general, nu sunt întâmplătoare, s-ar putea descoperi că sub acest vârf să se găsească mai multe găvane, adică goluri subterane prin care apa Ialomiţei să ajungă la suprafaţa pământului.

În ceea ce priveşte sacralitatea enunţată a Vârfului Omul (2505 m) această situaţie cu totul deosebită a fost semnalată prima dată de istoricul Nicolae Densuşianu în tratatul “Dacia Preistorică”, apărută în anul 1913. Pe bază de argumente provenind din literatura istorică antică şi din tradiţiile locului, el a considerat Vârful Omul ca fiind, cel puţin în concepţia lumii antice, “cardines mundi”, adică ax al lumii. În zilele noastre, arheologul peruan Daniel Ruzo, Mircea Eliade, marele hermeneut Vasile Lovinescu şi alţii i-au acordat o importanţă deosebită. Scriitorul Vintilă Horia scrie despre Vf. Omu: „Acea fiinţă de piatră aşezată de Dumnezeu între Ţara Muntenească şi celălalt ţinut românesc de peste munţi.” Mai mult, Ruzo, ca şi Lovinescu, au considerat că în jurul său trebuie să fie, în subteran, un adevărat “imperiu” realizat din încăperi şi galerii de zeci de kilometri lungime.

În ceea ce priveşte Vârful Ocolit sau Bucura Dumbravă (2503 m), un studiu complex şi bazat pe discipline moderne (simbolistică, radiestezie, fotografie astrală, meditaţie) a fost efectuat de-a lungul mai multor ani şi încheiat cu puţin înainte de anul 1989 de o echipă feminină condusă de Inginer Cristina Pănculescu. Întreaga activitate a acestei echipe este prezentată în cartea „Taina Kogaionului, Muntele Sacru al Dacilor“ Editura Ştefan, 285 pagini, 2008. S-a ajuns la concluzia, verificată ulterior de alţi radiestezişti şi suprasensibili, că acest vârf este de fapt ce Densuşianu numea Cardines Mundi, acum considerat un centru de mare concentrare energetică.

În ceea ce priveşte Vârful Găvanele (2479 m) am arătat deja că nu a fost încă studiat ca celelalte două, dar că ar putea oferi surprize nebănuite. Aceste trei vârfuri sunt aşa de apropiate ca poziţie în spaţiu şi ca înălţime, încât n-ar trebui studiate decât împreună, mai ales că ele conturează latura curbă a căldării glaciare din care izvorăşte Ialomiţa.

De altfel, întreaga această zonă chiar este studiată în prezent cu aparatură modernă în cadrul unei cercetări încă neîncheiate. S-a constatat deja că ea prezintă o încărcătură energetică deosebită. O zonă puţin extinsă până la Babele, cuprinzând şi Sfinxul, prezintă şi o încărcătură istorică deosebită, chit că imposibil de documentat istoric. În afară de numeroasele sculpturi megalitice izolate sau apărând în relief pe pereţi stâncoşi (de ex. Pe stânca Baba Mare) s-ar putea susţine pe bază de inscripţii interpretate că la Babele în anul 3113 î. H. a fost omorât Orpheus (prof. A. Bucurescu).

Ialomiţa izvorăşte de sub o stâncă curbată numită acum (impropriu) Mecetul Turcesc, stâncă pe care montaniardul Ioan Turcu din Zărneşti o numise la 25 august 1886 “La Biserică”. Acum ea mai este numită şi Piatra Trăznită sau Biserica Trăznită (arhitect Silvia Păun). În orice caz, cursul de apă pe prima sa porţiune de izvor se numeşte Valea Bisericii care, mai în aval, după ce sare Cascada Obârşiei, devine Valea Obârşiei. La rândul ei, aceasta, după circa patru kilometri după ce înglobează Valea Şugărilor (din stânga) şi Valea Doamnei (din dreapta), devine, de abea atunci, Ialomiţa propriuzisă.

În continuare, traseul albiei Ialomiţa este bine cunoscut şi nu necesită decât precizarea că într-o vechime neprecizată Ialomiţa se vărsa în Dunăre prin albia actuală a Mostiştei, deslipirea din actualul traseu făcându-se la Fierbinţi. Atât pe traseul vechi cât şi pe cel actual Ialomiţa curge printr-o zonă de şes, de spaţiu deschis noţiune care în celta veche se numeşte Ialo. Iată deci că pe lângă romani prin Naparis, greci prin Helibachia apar şi celţii ca popoare pe care le-au interesat acest curs de apă şi l-au botezat după limba lor, în timpuri istorice diferite.

Încă din Pleistocenul inferior, Câmpia Dunării între Olt şi Siret a suferit o mişcare de scufundare din ce în ce mai intensă spre nord – est, adică în regiunea Galaţi. Din această cauză cursurile de apă apropiate au avut tendinţa de a se abate de la traseul lor iniţial şi a devia spre est, ceea ce s-a întâmplat cu Argeşul, dar mai ales cu Ialomiţa care şi-a părăsit cursul de pe Mostiştea şi şi-a croit o albie nouă pe direcţia zonei de scufundare. Nici punctul iniţial de vărsare în Dunăre nu a scăpat de această atracţie, înregistrându-se mai recent – şi aici efectul menţionat, adică punctul de debuşeu în fluviu deplasându-se spre nord.

Este de menţionat că şi celelalte cursuri de apă dinspre Siret, adică Buzăul şi Râmnicul, au suferit devieri de traseu şi mai însemnate.

Calitatea deosebită, atât din punct de vedere fizico-chimic, cât şi energetic-spiritual a apei Ialomoţei se păstrează încă, doar puţin afectată, pe traseul montan al albiei, adică de la izvoare şi până la secţiunea Moroieni. Pe această zonă, însă, apa unor izvoare, laterale, necaptate decât parţial, îşi menţine calităţile deosebite nealterate, pe care le avea în cele mai vechi timpuri.

Ialomiţa curge paralel cu ramura vestică a munţilor care delimitează platoul Bucegilor: Guţanu, Bătrâna, Grohotişu, Colţi, Coteanu, Tătaru, Deleanu, Lucăcilă şi Lespezi. De sub aceştia, izvoare numeroase continuă să ofere apă de calitate nealterată, cele mai bogate fiind la sudul catenei muntoase în dreptul cheilor Tătarului, Zănoagei şi Orzei.

De curând a fost captat în zona Bolboci-Scropoasa mai multe asemenea izvoare într-o peşteră la cota 1290 cu un debit total de 400 l/s, apa având pH 7,72 la 20o. Printr-o conductă de oţel inoxidabil de 10,4 km această apă este adusă la Moroieni unde este îmbuteliată şi expediată în comerţ ca apă plată cu marca „7 izvoare” de S.C. RAM PROD S.A.. De reţinut este faptul că această sursă atrăsese atenţia încă din anul 1927, dar apoi şi în 1935 şi în 1981. Despre această apă se spune că ar fi fost folosită de Zamolxe şi se ştie că i-a atras atenţia şi lui N. Ceauşescu.

În aval de Moroeni, apa Ialomiţei este afectată de diverşi şi numeroşi poluanţi, dar încă mai păstrează unele semnale de beneficitate.

Astfel, în zona Urziceni, acolo unde poluarea este mărită de Prahova, se mai resimte încă o stare bună sufletească atunci când se spală rufe în Ialomiţa şi se spune că operaţiunea s-ar realiza cu o uşurinţă neaşteptată.

Obiective şi locuri cu caracter istoric şi sacru

Desfăşurarea prezentării acestora se poate face coerent numai spaţial ca poziţie din amonte în aval şi nu şi temporal, adică funcţie de vechimea lor.

Chiar de la izvor apare un asemenea obiectiv cu o vechime imposibil de determinat, fiind vorba de stânca numită Biserica Trăznită (Mecetul Turcesc) şi care n-a fost încă studiată. Urmează în curând mai în aval Cascada Obâşiei care este străjuită de un grup de sculpturi megalitice reprezentând femei în picioare, grup fotografiat episodic, dar de asemenea nestudiat. N. Densuşianu în „Dacia Preistorică” a arătat că la unele izvoare de cursuri de apă sau în apropierea lor se găsesc statui megalitice care reprezintă întotdeuna femei, ca simbol logic. Este cazul, în afară de Ialomiţa, de râurile Doamnei, Argeş, Gilort, Urlătoarea (Buzău), etc.

Primul Obiectiv concomitent istoric şi sacru este peştera Ialomiţei (şi nu a Ialomicioarei cum, în mod fanteziat, i se mai spune, provocând confuzii).

Tradiţia populară culeasă într-un minunat poem elaborat de domnul Ion Duicu din Braşov, cercetări radiestezice contemporane şi consideraţiile Cristinei Pănculescu conduc la ideea că aceasta era peştera în care se retrăgea periodic Zamolxe sau, adăugăm noi, locul prin care acesta intra în imperiul subteran menţionat atât de Vasile Lovinescu, cât şi, cu totul separat, de Daniel Ruzo.

Retragerea lui Zamolxe într-o peşteră îl face pe acesta deschizător în acest procedeu al unui şir foarte lung de imitatori dintre care cei mai celebri au fost Zoroastru şi Sf. Ioan în insula Patmos (unde a scris Apocalipsa), ca să nu mai vorbim de numeroşii călugări peşterani, dintre care unii au fost foarte importanţi.

În afară de urme de locuire a urşilor de peşteră, locul este legat şi de domnitorul Mihnea cel Rău (1508-1509) care ar fi venit aici pentru a consulta o clarvăzătoare.

Din punct de vedere sacru, Peştera Ialomiţei este legată de prezenţa a două aşezăminte bisericeşti, din care unul chiar în interiorul ei, sub forma unei biserici din lemn, astăzi de zid. Încă de pe vremea lui Mihnea Vodă cel Rău (1508-1509) a existat o biserică de lemn care, în anul 1785 era menţionată de botanistul Lerchenfeld. Incendii repetate, curios de persistente, au marcat locul. Prima dată biserica a ars complet în anul 1818. Chiliile au ars în iarna anului 1907, dar schitul s-a refăcut şi târnosit la 4 septembrie 1911. A urmat incendiul din anul 1940 şi refacerea din 1942. La 20 aprilie 1961 a fost ultimul prăpăd, dar – de data aceasta – refacerea s-a realizat după treizeci şi cinci de ani, când, la 29 iulie 1993, s-a pus piatra de temelie la Biserică de zid şi corpul de chilii, care închide intrarea în peşteră, şi care a fost sfiinţită şi inaugurată la 29.06.1996.

Puţin mai în aval, dar pe malul stâng al Ialomiţei, pe un teren mai înalt, se află schitul Peştera Cocora renovat în anul 1961, de când a funcţionat ca unicul aşezământ de la Peştera Ialomiţei până în anul 1996. În prezent, în vechea biserică nu se mai slujeşte în mod curent, şi nici într-una nou construită alăurat, împreună cu o impunătoare stăreţie rezervată clerului.

Continuând coborârea pe Ialomiţa, la Pietroşiţa, la circa un kilometru de şosea şi de râu, s-a înjghebat aşezământul monahal: mănăstirea Iacob Hozevitul.

La Fieni în biserica veche din cimitir ctitorită în anul 1804 s-a deschis un muzeu prin grija preotului Ioan Rogojină. Biserica având trei hramuri, prezintă suficiente valori istorice şi artistice de mare valoare.

La Doiceşti, o realizare monahală originală şi valoroasă s-a sfiinţit la 26 octombrie 2002, ea fiind constituită ca un complex, cuprinzând biserica existentă, cetatea lui Constantin Brâncoveanu din perioada 1702-1706 şi parcul Mateiaş.

Simbioza Religie – Istorie voievodală şi Natură se realizează astfel magistral chiar în zilele noastre, după cum, mai de mult, se realizase la Târgovişte în complexul Curţii Domneşti, lângă care s-a ataşat şi un parc natural.

La Glodeni, partea sudică a oraşului Pucioasa, a părut în zilele noastre aşa –zisul “Noul Ierusalim”, o comunitate creştină de rit vechi şi funcţionând după reguli proprii neacceptate de B.O.R.. O altă experienţă religioasă s-a realizat la Vulcana unde s-a încercat un ecumenism ad-hoc, amplasând, într-o aceeaşi poiană, o biserică ortodoxă, o sinagogă şi o moschee.

De Ialomiţa superioară este legată o dată de importanţă capitală în desfăşurarea istoriei poporului nostru. Într-un loc care, până în prezent nu a putut fi precizat, Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (între 1441 şi 1446) a înfrânt o armată turcească comandată de Sehabeddin, beilerbegul Rumeliei, armată de circa optzeci de mii de ostaşi. Sehabeddin a fost omorât şi captura de război a fost copioasă. Victoria s-a realizat în ziua de 2 septembrie 1442 şi importanţa ei extraordinară constă în faptul că a marcat începutul campaniilor ofensive ale lui Iancu de Hunedoara împotriva imperiului otoman şi în special a faptului că a spulberat întenţia sultanului Murad II de a transforma Ţara Românească în paşalâc. Data trebuie să fie considerată memorabilă, dar şi locul, încă neprecizat, în care spiritul Ialomiţei s-a manifestat în ajutorul poporului nostru.

În istoria ţării, o importanţă deosebită a avut bătălia de la Finta (Finta Veche) care s-a desfăşurat la 17 mai 1653, între Vasile Lupu, ajutat de cazaci, şi Matei Basarab. Localitatea se află chiar pe malul stâng al Ialomiţei în amonte de Bilciureşti. Lupta fratricidă provocată de ambiţiile lui Vasile Lupu s-a terminat prin înfrângerea acestuia. Bătălia de la Finta marchează începutul sfârşitului ambelor domnii în detrimentul poporului nostru şi în favoarea Porţii otomane şi a acelor greci care au realizat în mare măsură destabilizarea Ţărilor Româneşti. După două luni, Vasile Lupu şi-a pierdut domnia, ceea ce i s-a întâmplat după un an (1654) şi a lui Matei Basarab, curmându-se o perioadă de glorie şi renaştere naţională a celor două Ţări Româneşti.

Şi aşa, pe Ialomiţa se marchează – din nou – o dată de cotitură, de data aceasta nebenefică, în istoria noastră.

Mai în aval de Finta este localitatea Siliştea Snagovului unde în cimitir, există o biserică cu un trecut fabulos. Chiar în noaptea de Paşti acolo a fost ucis postelnicul Cantacuzino ctitorul bisricii, din ordinul domnitorului Grigoraşcu Ghica Vodă (sec. XVII). Tot acolo era şi mănăstirea de maici Turbatele, unde se practica vindecarea de turbare prin procedee populare printre care şi tăiatul sub limbă. Biserica este singura din ţară al cărei interior în formă de cruce are la exterior formă de navă. În plus este probabil singura care are inclusă în planul ei o cameră secretă, probabil folosită de Vlad Ţepeş. În biserica se află o icoană minunată care a venit plutind pe apa Snagovului, minune semnalată şi în alte locuri în lume, dar în premieră în ţara noastră.

Şi mai în aval pe Ialomiţa se găseşte localitatea Lipia, unde, o biserică a satului are o fântână cu apă sacră, tămăduitoare. Partea istorică a acestui obiectiv o constituie faptul că biserica cu hramul Sfântul Niculae este ridicată în cinstea regelui Mihai. În localitatea Balta Doamnei atestată din anul 1526 aflată în apropierea vărsării văii Snagov în Ialomiţa se găseşte la drumul principal în apropierea primăriei o bisericuţă din bârne de stejar, lungă de 12 m, care este monument istoric, căci a fost ridicată între anii 1678-1688 îniţial în satul Sărăcineanca şi apoi remontată aici, după ce o perioadă de timp fusese amplasată în cimitirul localităţii.

Comuna Balta Doamnei are în componenţa sa satul Lacul Turcului unde se dezvoltă o mare fabrică de produse lactate. În alt sat component numit Curcubeu se practică cu mare succes grădinăritul în sistem semiintensiv, succes care se vede în frumuseţea locuinţelor nou construite.

Un loc important în structura hidrografică a bazinului Ialomiţa este la Dridu, acolo unde se varsă afluentul cel mare: Prahova, râu care izvorăşte la altitudinea de 1020 m. şi are o lungime de 183.5 km. Prahova delimitează spre est masivul Bucegi printr-un mare abrupt, în timp ce Ialomiţa limitează spre est platoul destul de plat al aceluiaşi masiv. În secolul XV localitatea apare sub numele de Dridrich în unul din cele 24 hrisoave, semnat chiar acolo, de domnitorul Radu cel Frumos între anii 1463 şi 1474.

Între anii 1956 şi 1962 s-a descoperit la Dridu o aşezare a populaţiei din secolele 8-11, organizată în obşti teritoriale de tipul comunei rurale bizantine. Asemenea descoperiri s-au mai făcut în multe locuri din ţară, dar cele de la Dridu au dat numele unei întregi culturi, întrucât s-a considerat că aspectele culturale surprinse acolo, legate în special de ceramică, sunt specifice populaţiei româneşti din Câmpia Dunării şi chiar din întregul spaţiu carpato-dunărean, sau chiar balcano-dunărean. Oricum, cultura Dridu se extindea în Transilvania cel puţin până la Mediaş. Ea s-a dezvoltat în patru etape, ultima cuprinzând şi ansamblul religios de la Basarabi şi întinzându-se până la Nistru şi Cernăuţi. Cultura Dridu a fost cultura materială provincial bizantină a regiunilor de la Dunărea de Jos dezvoltată pe elemente de origine romană.

Atribuirea numelui unei aşezări de pe malul Ialomiţei unei culturi atât de extinse ca spaţiu şi importantă în istoria culturii româneşti a fost pe deplin justificată prin descoperirile arheologice, ulterioare celor terminate în 1962, făcute de Viorica Mihai Enăchiuc. Astfel, pe malul stâng înalt al Ialomiţei s-au găsit vestigii neolitice şi urme dacice de olărie. În sfârşit, la locul numit Metereze, s-au găsit fortificaţii de apărare cu şanţuri adânci.

Dridu oferă o panoramă istorică exemplară din neolitic până în secolul XIV, cum puţine alte puncte din ţară pot să prezinte, asupra continuităţii vieţii populaţiei autohtone pe un acelaşi areal, chiar dacă acesta a fost în calea marilor migraţii barbare. Săpăturile efectuate de Viorica Enăchiuc în punctul „La metereze” de la Dridu au demonstrat prezenţa neoliticului aceramic, ceea ce atestă existenţa unor îndeletniciri în zonă, adică în spaţiul carpato-danubian în mileniul VIII î.H. Această descoperire inedită, comunicată la Congresul Internaţional de Istorie de la Viena din aprilie 2003 constituie o primă dovadă asupra perioadei îndepărtate de dezvoltare a agriculturii în Europa practicată de localnici, nu importată din Asia Mică, aşa cum se credea până atunci. Iată cum Ialomiţa intră şi în istoria Europei.

Acest sit arheologic deosebit trebuia punctat şi de un suport spiritual, respectiv de Mănăstirea Dridu care a fost ctiorită în anul 1994. Mai mult ca sigur la Dridu a existat o sihăstrie anterioară, oricum zona Fierbinţi – Poienarii Vechi fiind considerată ca fiind populată în veacurile îndepărtate de numeroşi schimnici. Această microzonă sacră a generat marile mănăstiri de astăzi: Căldăruşani, Sitaru, Ţigăneşti, Snagov.

La 6 octombrie 2002 a avut loc sfiinţirea bisericii de zid a mănăstirii care mai posedă şi biserica iniţială din lemn. Amenajările mai continuă, din diferite donaţii, sub conducerea stareţei Gabriela Haraga.

Următorul punct deosebit este la Piscu Crăsani pe malul drept al Ialomiţei, în aval de Urziceni. Local circulă informaţia ancestrală, după care aici a fost celebra ceteate Helis a geţilor reşedinţa regelui Dromichete, ceea ce a confirmat şi Vasile Pârvan. Lisimah macedoneanul, în campania de acum 2400 ani împotriva geţilor, fiind înfrânt a fost reţinut de Drohimete chiar aici la Helis. Profesorul Adrian Bucurescu consideră că Helis era şi reşedinţa lui Diegio care moştenise din regatul tatălui său Burebista ţinuturile Munteniei şi Vrancei. Urme de vieţuire sunt însă mult mai vechi pentru că de exemplu într-o vitrină a şcolii din Crăsanii de Jos se găseşte un os de mamut de acum circa două milioane de ani.

Se mai spune că la poalele piscului, care ar fi artificial creat, s-ar găsi îngropată comoara acestui rege, mai precis într-un tunel de 3-4 m înălţime, aflat la 300 m sud de pisc. La situl arheologic au făcut săpături I. Andreişescu în anul 1923, S. Morintz şi alţii în anii 1973 şi 1974 şi I. Conovici în anul 1975. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în 1924 şi au fost comentate în Getica lui Vasile Pârvan şi mai târziu în anul 1966 de Radu Vulpe.

Aşezarea fortificată cu val din sec. 3 î. H. ar fi fost distrusă de un general roman Sextus Adinus Cato.

Descoperirile, atât de puţine câte s-au făcut au permis însă să se poată afirma că aici pe Ialomiţa a putut fi definită pentru prima dată cultura materială a geto-dacilor prin analiza ceramicii găsite, autohtonă, modelată pe roată şi apoi lustruită şi grecească, a diferitelor piese de bronz, incluzând un splendid candelabru.

Această extraordinară concluzie trebuie să fie dezvoltată prin noi cercetări de teren folosindu-se ca instrument de lucru şi radiestezia în situaţia în care, întreaga zonă, va fi apărată de vandalizarea, care s-ar putea amplifica la fel ca şi munţii Orăştiei de exemplu, prin lipsa de ordine şi aşa zisa liberalizare.

Pe pisc sau în apropierea lui se găsesc câteva biserici deosebite. Una dintre ele, cea mai recentă, este o biserică de lemn construită chiar acolo sus de duhovnicul Adrian fost la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

La un kilometru de Piscul Crăsani se află biserica din satul Copuzu. Acolo se practică un obicei arhaic neacceptat de B.O.R. numit “Botezul de la Copuzu”. La miezul nopţii, de Înviere, oameni bolnavi, unii veniţi de la mari distanţe, încearcă să se vindece printr-un ritual de schimbare a numelui, ritual care se săvârşeşte în afara bisericii, dar în spatele altarului. În Săptămâna Mare cei interesaţi aduc în biserică o oală nouă din argilă plină cu apă neîncepută care este păstrată sub masa altarului, cu care în momentul Învierii bolnavul, dezbrăcat de haine, este udat de un naş ad-hoc găsit dinainte printre copuzeni. Atunci i se găseşte un alt nume neapărat de sfânt. Se consideră că obiceiul este o reminiscenţă de pe vremea când Sf. Andrei boteza pe teritoriul nostru. Dar tot atât de adevărat poate fi că este precreştin.

Semnificativ este faptul că din toată ţara el se practică numai pe râul Ialomiţa. Unicitatea sa necesită o atenţie specială din partea etnologilor, care până în prezent nu i-au apreciat ciudăţenia şi importanţa lui. Pe acelaşi amplasament a fost un schit de călugări greci.

Sacralitatea locului este dată şi de numărul mare de cruci din piatră care se găsesc în actualul cimitir, cruci pe care sunt săpate simboluri creştine foarte vechi dar, şi precreştine.

Mănăstirea Balaciu (fostă Piteşteanu) aflată pe malul stâng al Ialomiţei avea 7 călugări în anul 2003. Ctitorită în anul 1750, mănăstirea a fost desfiinţată în anul 1961 şi resfiinţită la 15 august 2000 după o restaurare începută în anul 1990. Calitatea elevată a acestor locuri a favorizat naşterea unor mari personalităţi bisericeşti cum ar fi Arhimandritul Arsenie Papacioc care a văzut lumina zilei în satul Misleanu în anul 1914. Arhimandritul Nifon Marinache s-a născut la 6 I 1916 în localitatea Malu, a păstorit ca duhovnic timp de 30 ani mănăstirile de maici Brădăţel (Suceava) şi Brădiţel (Neamţ) după ce a trecut ca deţinut şi pe la Canal.

În sfârşit, tezaurul spiritual este completat de bisericile din Sărăţeni şi din satul Sfântul Gheorghe care au şi ele importanţa lor, după cum se va arăta mai jos.

Sacralitatea locului este sporită de informaţii tradiţionale ale localnicilor. După aceştia, prin aceste locuri ar fi propovăduit Sfântul Andrei. După alţii, urmele de cetate ale Piscului Crăsanilor corespund vieţuirii pe acolo a Zeului Soarelui Apollo şi a Zeiţei Artemis.

Slobozia este din anul 1994 sediul unei episcopii ce funcţionează din anul 2004, în cea mai mare catedrală ridicată în ţara noastră după Revoluţie, Catedrală cu hram Înălţarea Domnului, sfiinţită într-un cadru grandios la 25.III.2004, are o suprafaţă totală de 850 m2, o lungime de 45 m şi o înălţime de 37 m. Catedrala deţine relicve sfinte respectiv părţi din moaştele Sf. Epictet şi Sf. Astion de la Halmyris. Episcopia păstoreşte 9 mănăstiri şi 3 schituri (Tăriceni, Amara, şi Tudor Vladimirescu – Lahovari).

Până în anul 2004 sediul episcopiei a fost în Mănăstirea Sfinţii Voievozi, monument istoric ctitorit de Matei Basarab şi postelnicul Ianache Caragea pe amplasamentul unei biserici mai vechi, dărâmată de cutremurul din anul 1627 şi care fusese închinată Mr. Dochiaru de la muntele Athos. Noua biserică a fost şi ea afectată de cutremurul din 1830, dar refăcută peste patru ani. Pe vremea domnitorului Al. Cuza, mănăstirea deţinută de călugări greci a fost desfiinţată, ea devenind biserică de mir.

După lucrări de completare şi refacere a picturii, desfăşurate în anii 1996-1997 Mănăstirea Sfinţii Voievozi a fost reînfiinţată cu viaţă de obşte. Biserica, slujită de măicuţe, deţine printre alte obiecte de artă sacră, un chivot cu părticele din moaştele a 8 sfinţi şi un mic fragment din lemnul Sfintei Cruci. În mănăstire se găseşte un muzeu de icoane şi carte veche şi un atelier de tricotaje. De menţionat că în anul 1836 mănăstirea poseda una din cele mai importante biblioteci, dintre cele specifice, din ţara noastră.

La Slobozia funcţionează singurul muzeu al agriculturii din România şi unul din puţinele de acest gen din lume, care se întinde pe o suprafaţă de 3870 m2, pe care sunt expuse 9000 de piese din specific. În muzeu sunt evocate şi unele personalităţi care au activat cu răsunet în agricultură, ca fostul ministru Aurelian P. Pană decedat în închisoarea politică Gherla la 4 mai 1951, cel care a promovat introducerea plantei Soia printre culturile noastre. În cadrul muzeului se află o biserică de lemn atestată din anul 1737 la Poiana, de unde a fost adusă şi târnosită la 17.12.2000 având hramurile “Sf. Ierarh Nicolae” şi “Buna Vestire”. Biserica se deosebeşte prin împărţirea veche a interiorului separat pentru femei şi bărbaţi şi prin icoana Sfinţilor Mihail şi Gavril.

Combinaţia complementară Muzeu-Biserică este minunată şi înobilează oraşul Slobozia, care se poate compara cu Bucureştiul din acest punct de vedere, gândindu-ne la Muzeul Satului de acolo cu biserica lui Maramureşană.

Slobozia străluceşte şi prin alte realizări cu caracter de unicat. Este vorba de Cimitirul Internaţional Militar al Eroilor, militari căzuţi în cele două războaie mondiale. Acolo sunt înhumaţi 1918 luptători din cel puţin 7 naţii diferite printre care 214 algerieni şi 142 indieni. La Slobozia evident că au avut loc şi evenimente istorice. Astfel, acolo, la 24 august 1807 s-a încheiat un armistiţiu ruso-turc care prevedea în principal ca trupele ruse să se retragă din cele două principate româneşti. Din păcate, clauza n-a fost respectată şi războiul a reînceput în martie 1809.

Setea de credinţă a locuitorilor din Slobozia şi vrednica iniţiativă a unor prelaţi, este de semnalat şi în cazul preotului Niculae Tudose, care a amenajat o biserică într-o casă oarecare din cartierul ANL şi care încă mai urmăreşte să aducă acolo o biserică de lemn din Vâlcea. Mai este de menţionat că episcopul Alexandriei şi Teleormanului Galaction Stângă în funcţie din anul 1996 este născut la 10 km sud de Slobozia unde a şi făcut liceul teoretic.

Mai în aval de Slobozia, la Hagieni, este în curs de amenajare o mănăstire de călugări purtând numele localităţii şi având hramul Sfântul Nicolae, aşezământ monahal atestat de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, dar abandonat până de curând.

În sfârşit, la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, se afla Cetatea de Floci (unde s-a născut Mihai Viteazul), o localitate prosperă în Evul Mediu, în care convergeau mai multe drumuri din Bărăgan, şi în consecinţă, traficul de mărfuri, în special lâna, era foarte intens. Locul, dacă ar fi cercetat arheologic, ar putea oferi multe surprize. Prosperitatea materială a oraşului era pecetluită şi de o componentă spirituală concretizată prin existenţa a circa douăzeci de biserici, dintre care una fortificată. Cetatea de Floci amplasată într-o zonă mirifică de tip deltaic, punct de control pe la anul 1500 al navigaţiei comerciale pe Ialomiţa cu bogate corăbii, i se dusese vestea în Europa în aşa măsură încât fusese pictată pe Loggia lui Rafael de la Vatican.

De marea cetate de la Târgul de Floci se leagă şi o întâmplare istorică cu Iancu de Hunedoara care, în retragerea forţată pe care a trebuit s-o facă după pierderea bătăliei de la Nicopole din 9 noiembrie 1444, a încercat să se adăpostească în ea. Gărzile cetăţii, din exces de zel şi nerecunoscându-l, pur şi simplu l-au arestat. Incidentul a dat naştere şi unui zvon fals, după care, Vlad Dracul l-ar fi ţinut prizonier pe Iancu de Hunedoara, ceeea ce ar fi fost, de altfel, contra firii. Din păcate în februarie 1470 oraşul-port a fost distrus în mare parte de trupele lui Ştefan cel Mare ca un episod al luptei dintre el şi Radu cel Frumos. Zona de vărsare a Ialomiţei în Dunăre a prezentat interes însă încă de pe vremea romanilor. Împăratul Traian, pentru a avea sub control întreaga vale a Ialomiţei inferioare, a aşezat la Carsium un escadron de cavalerie (ala II Hispanosum et Arvacorum). În plus în punctul de vărsare realizează un cap de pod armat unde instalează un numerus Surorum sagittariorum.

Din cele arătate se poate constata existenţa de-a lungul râului Ialomiţa şi imediata apropiere a lui, a unor obiective arheologice de primă importanţă, dublate de obiective cu caracter spiritual creştin şi precreştin ceea ce dovedeşte permanenţa şi continuitatea unei populaţii riverane din neolitic şi până în prezent.

Interesant de remarcat că şi pe vechiul traseu al Ialomiţei, adică pe Valea Mostiştea, se mai fac şi în prezent noi descoperiri arheologice. Astfel, la Sultana, unde campania arheologică a început în anul 1924, s-a găsit de curând o locuinţă neolitică de şase mii de ani vechime, din cultura Gumelniţa, descoperire care a stârnit interesul şi al arheologilor englezi de la Universitatea din Cardiff.

Din punct de vedere religios s-ar putea specula că Ialomiţa începe cu numele de Valea Bisericii şi se termină la fosta Cetate de Floci care deţinea recordul pe ţară de biserici dintr-o singură localitate dacă ţinem seama că numărul redus al populaţiei localităţii care era doar de câteva mii.

Elemente de geografie sacră şi fenomene exotice

În antichitate, Geografia Sacră era o disciplină de elită le cărei prescripţii erau respectate şi aplicate. Ea se referea în special la faptul că anumite obiective importante nu erau amplasate la întâmplare, ci ţineau seama de structura intimă a planetei Geea cu legile ei de vieţuire. Se ţinea seama în acest sens de spectrul energiei telurice, dar şi de canalele eterice de legătură cu Cosmosul, exprimarea făcându-se prin folosirea aliniamentelor pe distanţe relativ mari şi prin figuri geometrice simple, exemplul tipic fiind triunghiul, sau crucea, figuri care se pot imagina pe suprafaţa Terrei.

În legătură cu bazinul Ialomiţa, un aliniament sacru se poate considera verticala, dacă folosim reprezentări (hărţi) care, plecând din Vârful Omul (sau din Vârful Bucura Dumbravă), ajunge la SIWA, în nordul Africii, mare centru spiritual al protoistoriei, astăzi practic dispărut în totalitate. Aliniamentul trece printre altele, şi nu întâmplător, prin insula Delos şi în insula Creta prin Cnossos, cele mai puternice focare de civilizaţie şi spiritualitate ale lumii elenice şi preelenice. Pentru verificări, precizăm că Vârful Omul se află la 25o 27’ longitudine estică şi, de exemplu, insula Delos, la 25o 16’, diferenţele de câteva minute putând fi şi mai mici dacă s-ar ţine seama de curbura meridianelor. În ceea ce priveşte bazinul Ialomiţa, aliniamentul atinge limita de vest a oraşului Târgovişte şi oraşul Pietroşiţa.

În ceea ce priveşte zona din care izvorăşte Ialomiţa, acolo, pe suprafeţe relativ mici, se pot descoperi mai multe posibilităţi de triunghiuri sacre, unele deja sugerate de diverşi autori. Ar fi nevoie de un plan de situaţie, la o scară convenabilă, a Zonei: Omul – Bucura – Găvanele, dar şi a platouului adiacent al Bucegilor, pentru a găsi sau confirma astfel de indicaţii cu caracter de geografie sacră.

Despre axul sacru Vârful Omul – Siwa, trebuie menţionat că ideea este originală, şi pentru prima dată comunicată în scris.

De zona mijlocie a Ialomiţei s-a publicat deja, autorul nefiind menţionat, existenţa unui triunghi echilateral care se formează între trei mănăstiri care posedă o vibraţie specială a locului. Triunghiul echilateral se formează între Mănăstirea Dridu, Mănăstirea Bucium din Făgăraş şi fosta Mănăstire Butoiul din zona adiacentă a satului Ioneşti de lângă Costeşti.

În sfârşit, s-a constatat deja existenţa în plan a unei cruci pe traseul Ialomiţei inferioare. Crucea este formată din unirea locurilor de amplasare a cinci biserici din zona Crăsani. Extremităţile braţelor crucii corespund cu bisericile din Copuzu, Sărăţeni, Sfântul Gheorghe şi din Piscu Crăsani, la intersecţia braţelor aflându-se Mănăstirea Balaciu. Neavând o ridicare, aerofotogrametrică care să indice şi poziţia bisericilor, nu am putut verifica această cruce, dar acest lucru a fost făcut probabil de autorul descoperirii.

Dintr-o informaţie neverificată din presă a rezultat că un cercetător englez Richard Doodley s-ar fi exprimat că ţara noastră este fascinantă din punct de vedere energetic şi că el a venit la noi ca să verifice falia energetică din zona Ialomiţei.

Că manifestările energetice din munţii noştri şi încă în exteriorul lor sunt deosebite calitativ şi cantitativ era şi este un fapt bine cunoscut de mai multă vreme. Dacă falia la care se referea Doodley s-ar referi numai la zona alpină ar fi încă suficient pentru a explica şi fenomenele exotice care au fost semnalate în aval cunoscând capacitatea de transport şi iradiere a informaţiei de care este capabilă apa, proprietate deja dovedită ştiinţific pe plan mondial. Aşa că putem da câteva exemple din orice punct de pe traseul Ialomiţei observând că aceste manifestări exotice („paranormale”) sunt mai abundente pe lângă situri arheologice.

O zonă interesantă nu este de mirare deci că este cea adiacentă şi apropiată Piscului Crăsani.

– Pădurea Călugăreasca de salcâmi, fagi şi stejari numită anterior Odaia Călugărului şi aflată pe malul drept al Ialomiţei dincolo de satul Sălcioara. Printre copacii ei şi în vreme foarte secetoasă pluteşte în anumite momente un abur care se strecoară alene şi pentru care nu s-a găsit o explicaţie. Tot printre copaci s-au văzut lumuniţe albăstrui alergând ceea ce i-a şi împins pe unii localnici să facă săpături după eventuale bogăţii îngropate. Deşi pădurea este mică mulţi oameni s-au rătăcit şi au dispărut efectiv. Alţii aud gemete şi foşnete neexplicabile.

Localnicii corelează aceste fenomene cu existenţa acum peste 500 ani a unui schimnic care trăia într-un bordei. Cu vremea acolo a apărut o mănăstire înstărită la începutul secolului 18. Mai târziu aşezământul a fost distrus de turci, călugării omorâţi şi goniţi, atunci lansându-se blesteme grozave. Ca mărturie a rămas în pădure o mare cruce de piatră nu uşor de localizat care ar avea puteri minunate. Crucile de piatră ale mormintelor călugărilor s-au deplasat printr-o scurgere plastică a terenului şi au ajuns înghesuite în curtea bisericii din Copuzu.

O subzonă mai activă în fenomene exotice poate fi considerată cea din preajma lacului Sărăţuica şi în pădurea Groaşa unde s-au înregistrat pur şi simplu dispariţii de oameni.

Fenomene paranormale s-au înregistrat însă şi în pădurea Broasca de lângă Dridu unde unele persoane au avut viziunea unor animale monstruoase sau a unor scene de bătălii din trecutul istoric. La Mr.Balaciu în anul 1956 la moartea stareţului protosinghelul Valerian, clopotele bisericii şi ale altora din satele apropiate au început a bate jalnic ca de mort, dar fără a fi trase de nimeni. Situaţia fiind incomodă din punct de vedere politic-ideologic organele locale au dispus tăierea frânghiilor de la Mr. Balaciu, dar clopotele au continuat să bată singure până la coborârea în groapă a venerabilului Valerian care fusese o personalitate foarte luminoasă. Ancheta făcută de Securitate nu a putut lămuri incidentul care produsese mare vâlvă.

Ialomiţa şi capitalele Ţării Româneşti şi ale României

Oraşul Târgovişte, ca şi capitală a Ţării Româneşti, a avut o evoluţie istorică bine cunoscută.

Oricum, a fost un centru de atracţie în care s-au întâmplat evenimente istorice de excepţie, ca de exemplu, moartea dramatică a lui Tudor Vladimirescu, şi mai recent, a lui Nicolae Ceauşescu care avusese la un moment dat chiar ideea de a readuce acolo capitala ţării.

Oraşul care se află pe meridianul trecând prin Vârful Omul, mai prezintă particularitatea că are valoarea cea mai mică a atracţiei gravimetrice din toată ţara, aşa, ca de altfel, şi numai Tismana. Sacralitatea oraşului, în afară de numeroasele vestite biserici din intravilan, este dată şi de două mănăstiri renumite: Dealul şi Viforâta.

Timp de aproape 50 ani Târgovişte, oraş intim legat de Ialomiţa, a fost între anii 1418 şi 1465 a doua capitală a Ţării Româneşti, după Curtea de Argeş, în acelaşi timp vad economic la răscruce de drumuri dar şi evident centrul administrativ şi ostăşesc al ţării.

După tradiţie, întemeietorul localităţii a fost Negru Vodă personaj intrat în legendă. Domnitorii care au condus ţara de la Târgovişte au fost Mihail I, Dan II, Radu II Prasnaglava, Alexandru I Aldea, Vlad Dracul, Basarab II, Vladislav II, Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos, dintre care unii de cinci ori (Dan II), de patru ori (Radu II), de două ori (Vlad Dracul şi fiul său Vlad Ţepeş).

Microclimatul creat de Ialomiţa, curs de apă cu debit relativ important cantitativ, dar mai ales calitativ (incluzând şi câmpul energetic care îl însoţea) a permis aici în Târgovişte o viaţă sănătoasă şi prosperă. Acest aspect a fost sesizat şi semnalat şi de străini, cum s-a întâmplat cu secretarul domnitorului Petru Cercel, care era un italian, Franco Givori. În plus, oraşul fiind apărat cu ziduri puternice din cărămida subţire lustruită, au existat condiţiile pentru apariţia unei economii înfloritoare prin puternice bresle meşteşugăreşti şi negustoreşti. Transilvănenii (prin oraşul Braşov) ca să ajungă la Giurgiu, treceau prin Târgovişte, cu toate avantajele implicite care decurgeau pentru acest oraş.

Din punct de vedere cultural şi spiritual situaţia se prezenta tot aşa de bine. Trimiterea în acest sens se face la tiparniţa lui Macarie de la Mr. Dealu, care, în anul 1508, prin editarea Liturghierului în slavonă a marcat o primă piatră de hotar în istoria culturii româneşti, a doua fiind în anul 1558 când s-a tipărit de către Coresi un Penticostar de data aceasta în limba Română. Este de reţinut deci că activitatea de capitală importantă a diaconului Coresi de la Braşov a început la Târgovişte.

Spiritual, Târgovişte a rămas consemnată prin clădirea Mitropoliei, ridicată pe vremea lui Matei Basarab şi refăcută în anul 1709 de Constantin Brâncoveanu, biserica Sf. Nicolae (din anul 1577), biserica Stelea (reclădită în 1582), biserica Domnească din 1585 în care se putea intra direct din palatul domnesc alăturat, biserica cu hram Mare Mucenic Gheorghe ctitorită de Neagoe Basarab, atestată prima dată în anul 1517 şi semnalată de Paul din Alep. Biserica mai puţin cunoscută, aflată pe strada Suseni, prezintă astăzi un interes deosebit deoarece, cu ocazia unor lucrări de renovare în luna iunie 2005 a fost găsit sub naos o ascunzătoare elaborată care ar fi putut conţine tezaurul ţării pe vremea lui Neagoe Basarab. Există indicii şi că naosul ar putea constitui un nod al unei reţele de tunele subterane. Turnul Chindiei înalt de 27 metri construit în veacul XV-lea, Biserica Domnească din cadrul complexului Voievodal ridicată în doi ani până în 1585 de Petru Cercel sunt alte obiective importante. În centrul oraşului în anul 1505 s-a terminat ridicarea unui complex bisericesc, care era dotat şi cu ateliere tipografice, complex ce a fost extins de Neagoe Basarab şi sfinţit cu mare fast la 17 mai 1520. Biserica cea mare a fost demolată în anul 1890 şi reconstituită astfel după planurile lui Lecompte de Nouy, dar terminată de abea în anul 1933. Ansamblul de monumente religioase valoroase este completat de biserica Stelea, de rezonanţă istorică întrucât în forma actuală aşezământul se datorează domnitorului moldav Vasile Lupu, care-şi avea tatăl îngropat aici. Biserica a fost reparată, după un puternic incendiu, de Constantin Brâncoveanu şi în prezent este în plină dezvoltare, după ce a trecut prin alte vicisitudini. Prin aceste locaşuri şi construcţii Târgoviştea s-a situat multă vreme deasupra Bucureştiului chiar când nu mai era capitală de ţară.

Ca un reper în istoria diplomaţiei româneşti cu caracter spiritual apare acţiunea oficială pe care a îndeplinit-o călugărul Maxim, în sensul de a împăca domnul Moldovei (Bogdan Vodă) cu cel al Ţării Româneşti (Radu cel Mare).

Din punct de vedere militar oraşul Târgovişte a rămas consemnat în istorie ca centrul rezistenţei antiotomane chiar şi când nu era capitala ţării.

Târgoviştea rămânea consemnată şi în istoria noastră de geniul civil. Turnu Chindiei era unic în Balcani prin înălţimea sa şi dispunea de un tunel de evacuare care debuşa – unde altundeva – decât în malul protectoarei locului, apa Ialomiţei. Apa potabilă a oraşului era adusă de la o distanţă de 5 mile prin uluci din lemn de pin, apă care deservea şi palatul domnesc unde erau şi trei fântâni ţâşnitoare.

Din punctele de vedere arătate deja mai sus rezultă importanţa magistrală în istoria ţării noastre a oraşului Târgovişte chiar şi când nu mai era capitala ţării. Dacă adăugăm şi activitatea de apărare susţinută de Mihai Viteazul, care avea ca bază de conducere oraşul Târgovişte, aserţiunea enunţată se justifică evident.

Dar, în vâltoarea istoriei, Târgoviştea a avut parte de la prima sa menţionare din anul 1396 făcută de cruciatul Jerman Johann Schiltberger şi de evenimente nefericite.

Vlad Ţepeş într-o zi de Paşte a tras în ţeapă la marginea oraşului, printr-o acţiune barbară, un număr însemnat de locuitori trecuţi de prima tinereţe, iar pe alţii i-a obligat, în condiţii inumane, să lucreze la Cetatea Poienari de pe râul Argeş, şi aceasta pentru că fratele său fusese îngropat de viu.

În anul 1461 un detaşament turc condus de Hampa Paşa a fost în ţeapă probabil cam în acelaşi loc împreună cu dubiosul Catavolinos. În toamna anului 1476 are loc campania militară a lui Ştefan cel Mare în ţara Românească care ocupă oraşul Târgovişte şi instalează ca domn pe Vlad Ţepeş după ce Laiotă Vodă fugise peste Dunăre.

În anul 1521 la Târgovişte domnitorul Teodosie este înfrânt de un pretendent buzoian care însă la puţin timp este decapitat de Mehmed – beg.

În anul 1593 s-a reconstituit Curtea Domnească.

În anul 1595 oraşul a fost incendiat de Ali Paşa, care se retrăgea din faţa lui Mihai Viteazul, revenit cu aliatul său Sigismund Bathory din Ardeal. Evenimentul a fost marcat de un fenomen ceresc mai puţin obişnuit.

După un scurt asediu făcut de Mihai Vitezul cetăţii ocupate şi întărite de turci, acesta fost recucerită în seara zilei de 16 octombrie (s.n.) 1595. Nicolae Bălcescu în lucrarea sa „Românii supt Mihai – Voievod Viteazul” menţionează că în dimineaţa acelei zile a fost văzută pe cerul oraşului, după răsăritul soarelui, o cometă strălucitoare, o stea cu coadă, eventual un OZN, apariţie considerată premonitorie şi benefică.

În anul 1610 Târgoviştea a fost pârjolită de Gabriel Bathory.

În anul 1654 oraşul a fost devastat de seimenii lui Matei Basarab.

În zilele de 21-22 februarie 1658 oraşul a fost jefuit de cete de turci şi tătari şi incendiat în cea mai mare parte.

În 1600 din ordinul turcilor, Ghica Vodă a distrus în mare măsură zidurile de apărare şi casele mai importante.

Noi distrugeri în oraş s-au petrecut în timpul războiului turco-austriac din 1736-1739.

În aprilie 1821 Alexandru Ipsilanti comandantul eteriştilor îşi stabileşte reşedinţa la Târgovişte pe care o considera capitală dacică.

Ultimul eveniment nefast din secolul XIX s-a înregistrat în noaptea de 26-27 mai 1821 (stil Vechi) când Tudor Vladimirescu a fost ucis bestial şi fără măcar un simulacru de judecată de eterişti în curtea mitropoliei şi corpul lui aruncat într-o fântână neidentificată sau într-o groapă de asemenea care nu a fost găsită.

Matei Basarab (1632-1654) readuce oraşul în prim plan, deşi nu mai era capitala ţării, astfel încât Paul de Alep să poată spune că el era aşezat într-o regiune proeperă şi fericită şi să precizeze că Târgoviştea era centrul comercial al ţării.

Vocaţia de bună înţelegere şi împăcare a oraşului manifestată prima dată de călugărul Maxim (deja menţionat) a revenit în timpul conflictului îndelungat neproductiv dintre Vasile Lupu şi Matei Basarab, când, după bătăliile de la Ojogeni şi Nenişori din anul 1639, a contribuit la împăcarea lor ce a avut loc la Târgovişte.

Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a continuat să, acorde un interes deosebit fostei capitale a ţării.

DAN CORNELIU BRĂNEANU