h1

Dr. Diana Nedelcea: „Tracia era patria orfismului” – fragment din studiul „Începuturile creştinismului pe ambele maluri ale Dunării”

TRACIA ERA PATRIA ORFISMULUI
fragment din studiul ” Inceputurile crestinismului pe ambele maluri ale Dunarii „

Biserica este „maica spirituală a neamului, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat” 1). O definiţie care poartă amprenta genialităţii lui Eminescu, deosebit de actuală, în condiţiile în care românii, necuprinşi de-a lungul istoriei, în graniţele fireşti ale neamului, au văzut în biserică instituţia ocrotitoare şi călăuzitoare, care le–a menţinut speranţa şi unitatea în „cuget şi-n simţiri”. Orice istorie a acestei instituţii cuprinde şi religia şi viaţa religioasă a conaţionalilor noştri, indiferent de spaţiul geografic locuit .

Preotul prof. dr. Mircea Păcurariu, renumit teolog şi istoric al Bisericii naţionale, formulează o definiţie unanim acceptată: „Istoria Bisericii Ortodoxe Române este disciplina teologică şi istorică – în acelaşi timp – care cercetează critic şi înfăţişează sistematic viaţa creştină la români şi dezvoltarea pe care a luat-o Biserica românească în cursul veacurilor, în toate locurile care alcătuiesc Patria noastră, precum şi raporturile ei cu celelalte Biserici şi confesiuni creştine” 2)

Componentă esenţială a culturii traco-geto-dace, religia a fost obiect de studiu pentru o serie de cercetători, de la Herodot la Mircea Eliade. Vasile Pârvan vorbeşte de elemente precreştine în cadrul protoistoriei Daciei 3). Etnogeneza tracilor are loc într-un spaţiul geografic întins, de la Marea Egee până la Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani. Despre religia tracilor şi geto-dacilor avem ample mărturii. Herodot este primul mărturisitor: „Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zalmoxis – divinitatea lor pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleisis[…]. Ei nu recunosc alt zeu afară de al lor 4). Mircea Eliade amendează opinia lui Herodot, Zalmoxis şi Gebeleizis fiind două divinităţi distincte: „Structurile lor sunt diferite, cultele lor nu seamănă [···]Zalmoxis n-are nimic din atribuţiile unui zeu al furtunii” 5). Mai târziu, observă Mircea Eliade, Posidonius şi Strabon identifică zeul Zalmoxis cu marele preot: „Pe scurt, cultul lui Zalmoxis este dominat de un mare preot care trăieşte solitar pe vârful muntelui, fiind totodată asociatul şi sfetnicul regelui; acest cult este pitagoricean pentru ca exclude mâncărurile din carne. Nu ştim în ce măsură structura iniţiatică şi eshatologică a «misterului» lui Zalmoxis mai supravieţuia în epoca lui Strabon. Dar autorii antici vorbesc despre anumiţi eremiţi şi oameni religioşi şi probabil că aceşti «specialişti ai sacrului» prelungeau tradiţia «misterică» a cultului lui Zalmoxis” 6).

Zalmoxis a rămas divinitatea supremă a daco-geţilor, întemeietorul unei religii iniţiatice, misterice, a unei „credinţe într-o post-existenţă în forme materiale analoage vieţii terestre–credinţă pe care o întâlnim şi la egipteni, la perşi, la celţi sau la germani – dovedeşte nivelul superior al gândirii religioase al daco-geţilor” 7).

Religia tracilor din sudul Dunării a trezit interesul şi curiozitatea grecilor, interferenţele între cele două culturi fiind astfel fireşti: „Primii greci (aheii) erau înrudiţi cu traco-geţii, provenind şi ei din zona carpato-danubiană şi chiar după relatările lui Homer, trăiau încă alături de comunităţi traco-gete (canonu din Triphylia). Era normal ca traco-geţii să-i fi influenţat în multe privinţe pe vechii greci (zeităţi comune, personaje legendare, tradiţii, obiceiuri )” 8).

Între cei şapte înţelepţi ai grecilor şi precursori ai filosofiei greceşti, Diogenes Laertios îi aşează şi pe tracii Zalmoxis şi Orfeu, „Credinţa în nemurirea sufletului este „proprie traco-geţilor, cu influenţe speciale asupra comportamentului acestora: curajul, lipsa fricii de moarte, eroismul. Dar şi cu repercusiuni asupra unor practici sociale, religioase, medicale” 9).

Platon scrie, în „Charmides”, că medicii lui Zalmoxis erau superiori, ca doctrină şi practică, celor greci 10).

Tracia era patria orfismului, „religie diferită de credinţele mitologice, ca şi de practicile religioase ale acestora”, răspândită de preoţii purificatori („orpheotelestai„) şi de preoţii rătăcitori („argytai„), fără temple, care duceau o „viaţă aparte, ascetică, necunoscută la greci, dar obişnuită la preoţii traco-geţi care alcătuiau un fel de tagmă călugărească, fiind celibatari şi vegetarieni [···].După Orfeu, sufletul nemuritor nu se poate elibera de trup prin simpla moarte, ci este condamnat să renască pentru a suferii în continuare dacă nu duce o viaţă cumpătată semănătoare preoţilor traco-geţi” 11). Şi Mircea Eliade menţionează, conform unor tradiţii sud-dunărene, Tracia ca fiind spaţiul de origine al mişcării orfice şi dionysioce: „Credinţa în nemurire şi certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat duc, la anumite triburi trace, la o exaltare aproape morbidă a morţii şi la o depreciere a existenţei” 12).

Exista o clasă religioasă în societatea daco-getă cu impact asupra mentalităţilor şi a normelor de conduită asupra locuitorilor de pe ambele maluri ale Dunării 13, constituită din anahoreţi care duceau o viaţă premonahală (erau celibatari şi vegetarieni). Strabon este primul care, citându-l pe filosoful stoic Poseidonius (sfârşitul sec. II – începutul sec. I î. H), afirmă că aceştia se hrănesc cu miere, lapte şi brânză, duc o viaţă liniştită, grecii numindu-i „theosebeis”(„adoratori ai zeilor”, cum traduce Vasile Pârvan) sau „kapnobatai”(„călători prin nori” sau „călători prin fum”, asemănători şamanilor, după opinia lui Mircea Eliade). „Unii traci îşi petrec viaţa fără să aibă legătură cu femeile, numindu-se ktistai; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind aşadar feriţi de orice primejdie 14.Termenul „ktistai” are origine tracă şi, într-o traducere liberă, ar însemna „despărţiţi”, „izolaţi” de plăcerile umane.

Scriitorul evreu Josephus Flavius (sec. I, d.H.), căruia i s-a atribuit scrierea „Pentru sângurul ţiitoriul gând” sau „Despre raţiunea dominantă” (inclusă în Biblia de la 1688) 15 face asemănare între asceticismul castei iudaice a esenienilor şi a conducătorilor daci („traiul lor seamănă cu aşa-numiţilor pleistoi de la daci”) 16. Aşadar, anahoreţii erau, la traco-daci, liderii unei clase religioase, cu obiceiuri asemănătoare esenienilor şi moesilor, iniţiaţi de Zalmoxis. Pe lângă celibat şi abstinenţa consumului de carne, anahoreţii credeau cu tărie, după cum afirmă Pitagora, în nemurire. Zalmoxis, presupusul sclav şi discipol al lui Pitagora, ar fi dat şi un sistem de legi („bellagines”, după cum consemnează Iordanes în „Getica”).
DIANA NEDELCEA
_____________________________
Bibliografie

1 M. Eminescu, în „Timpul„, VIII, nr. 118, 29 mai 1883, p. 1. Vezi pe larg în Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, ediţia a II-a, augmentată, Craiova, Fundaţia „Scrisul Românesc”, 2000, p. 5- 69.

2 Mircea Păcurariu. Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 1991.

3 Vasile Pârvan. Getica. O protoistorie a Daciei. Ediţie îngrijită, note, comentarii şi postfaţă de Radu Florescu. Bucureşti, Edit. Meridiane, 1982, p. 404-406.

4 Apud Ovidiu Drîmba. Istoria culturii şi civilizaţiei; vol. 1. Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 800-801.

5 Mircea Eliade. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Traducere de Cezar Baltag. Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 172.

6 Ibidem, p. 176. Vezi şi Mircea Eliade. De la Zalmoxis la Gengishan, Bucureşti Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 74.

7  Ovidiu Drîmba, op. cit. p. 802. Vezi, pe aceeaşi temă, şi I.I. Rusu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenţa latino-romanică. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981; Dan Simonescu, Ştiri despre traci, geţi şi daci în cronicile româneşti ale secolului al XVII-lea, în „Studii şi comunicări”, Câmpulung Muscel, 1981, p. 7-10.

8  Al. Surdu. Traco-geţii şi cei şapte înţelepţi, în „Academica”, nr. 12, oct. 2001, p. 18.

9  Ibidem.

10  Platon. Dialoguri. După traducerile lui Cezar Papacostea, revizuite şi întregite cu două traduceri noi şi cu „Viaţa lui Platon” de Constantin Noica. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 45.

11  Al. Surdu, art. cit.

12 Mircea Eliade, op. cit, p. 171.

13  Vezi Elena Tereza Chilom. Religia-factor important al spiritualităţii geto-dace. Influenţa acesteia asupra dreptului geto-dac, în „Femeia ortodoxă”, II, n.5, 25 martie 2003, p.24-25.

14 3 Strabon. Geografia, VII, 3,3. Apud Elena Tereza Chilom, art. cit., p.25.

15 4 Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc. Cluj Napoca, Editura Dacia, 1979, p.174.

16 5 Josephus Flavius. Antichităţi iudaice, XVIII, 1,5. Apud Elena Tereza Chilom, art. cit., p.25.

____________________________________________________________________________________

Revista DACOLOGICA este o publicatie de informatie culturala cu caracter alternativ , creata in cadrul unui proiect experimental rezultat din colaborarea dintre ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU si ASOCIATIA SCRIITORILOR CRESTINI DIN ROMANIA . Revista cuprinde studii , puncte de vedere si ipoteze in tema istoriei stravechi a regiunii carpato-danubiene propuse de autori din toata lumea . Ea contine stiri , studii sau rezultate diverse obtinute prin investigatii pluridisciplinare ( imbratisand cu precadere teme , personalitati si subiecte evitate de presa oficiala ) , opinii mai putin sau deloc cunoscute prin dezbaterile organizate intre ” figurile noului monopol ” al informatiei si istoriografiei , propuneri de examinari si de studiu tematic ce nu patrund la suprafata vietii publice din cauza ignorantei sau rea-credintei , puncte de vedere noi avand caracter de ipoteza sau de examen de laborator . Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui carturar roman , indiferent de locul unde se afla , de domeniul de exercitare practica si de ” palmaresul ” profesional.

Revista DACOLOGICA apare prin grija unui colegiu editorial si sub coordonarea ARP – ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU . Preluarea textelor aparute in Revista DACOLOGICA este posibila numai cu acordul autorului . Anunturile si comentariile redactionale pot fi reproduse cu mentiunea sursei . *Responsabilitatea asupra fiecarui text publicat apartine autorului conform reglementarilor internationale asupra acestui subiect . Opinia autorilor gazduiti nu este intotdeauna si opinia redactiei . Colaborarea la revista on-line DACOLOGICA este deschisa oricarui autor sau organizatii care doreste sa puna in circulatie un punct de vedere considerat de interes larg ori doreste sa faca mai cunoscuta o opinie sau o concluzie de utilitate in tematica propusa de editor . * Expeditia textelor se poate face la adresa de e-mail dacologica @gmail.com * Textele trebuie sa fie expediate in programul MS Word, in atasament la mesajul dvs., redactate cu diacritice romanesti , cu caractere ” Arial „, la marimea de 10 pixeli . La aceiasi adresa poate fi trimisa orice corespondenta destinata membrilor redactiei si orice opinie privitoare la materialul aparut sau dorit. Sunt binevenite , si vor fi studiate atent ,orice semnalari privind fapte , personalitati si situatii mai putin mediatizate , privind tematica de precadere a revistei. Publicatia fiind alcatuita prin voluntariat,colaborarea este onorifica. Avand in vedere ca dialogul cultural se afla in suferinta in Romania , orice stire despre carti aflate in lucru sau in curs de aparitie , despre lansari de carti noi sau despre manifestari culturale apartinand tematicii fundamentale a revistei DACOLOGICA vor fi utile si isi vor afla difuzarea cuvenita . Proiectele editoriale ale diferitelor edituri , indiferent de marimea lor sau de locul unde activeaza , vor fi primite cu solidaritate si vor fi propagate cu staruinta . Organizatiile , asociatiile sau grupurile de cercetare in domeniul tematic principal sunt chemate sa isi faca mai bine cunoscuta activitatea lor si prin aparitia in publicatiile editate de noi si prin mijloacele de comunicare pe care le avem acum si le vom inmulti in viitor.