h1

~G.D. Iscru: „Planul dacic care ne-a traversat istoria“

Moto: „Însetat lupt spre a birui…

Dacia unită  să trăiască!“ (Rohonczy Codex, 2002, V. Enăchiuc, p. 267)
O teză falsă – demult şi interesat indusă din afară şi sprijinită, la noi, întreţinută, fortificată  prin „cai troieni“ sau agenţi „în soldă“ recrutaţi  „la faţa locului“ – ne-a aruncat ştiinţa istorică,  în ce priveşte originea poporului nostru, într-o „derivă“ din care nici azi nu s-a revenit la normal (cum am demonstrat într-o altă  comunicare1).

Urmarea? Transformarea unui întreg popor, prin insistenţe academice, prin politici „educaţionale“, prin mass-media – într-un vinovat fără vină într-o problemă esenţială: necunoaşterea şi nerecunoaşterea strămoşilor autentici, – traco-geto-dacii. Este vorba despre aşa-zisa teză a „romanizării“ autohtonilor din întregul spaţiu al Daciei, atât în spaţiul cucerit de Roma imperială, cât şi … „la distanţă“, în întregul spaţiu rămas necucerit. Aceasta este susţinută şi azi, atât împotriva evidenţei din izvoarele istorice, a interpretării lor profesionale, cât şi împotriva logicii istorice, de către „ştiinţifici“ai Academiei, ai institutelor, facultăţilor şi muzeelor de profil, cât şi prin politicile şcolare, educaţionale ale guvernelor.

Totodată, ignorându-se adevărul ştiinţific elementar după care civilizaţia a fost şi este creaţia exclusivă a naţiunilor, s-a scris – şi eroarea se perpetuează („perseverare, diabolicum!“) – despre rolul civilizator al Imperiului cuceritor şi jefuitor care, în plus (şi foarte grav!), cucerind o parte a Daciei şi desfiinţând totuşi puternicul regat condus de Decebal, a comis una din cele mai mari erori ale Antichităţii, cu consecinţe care nu  şi-au epuizat nocivitatea nici până azi.

Evident, după legea firii, strămoşii noştri, traco-geto-dacii –  atât din spaţiul cucerit, cât şi din cel rămas liber –, ajutându-se unii pe alţii, au reacţionat, luptând continuu, împreună  cu alţi fraţi ai lor, sedentarizaţi în alte spaţii ale Europei cucerite de Roma imperială, care ajunsese să fie numită „rădăcina tuturor relelor” (Radix Omnia Malorum – ROM)), pentru eliberarea de sub Imperiu şi pentru reconstituirea unităţii politice. Imperiul Roman de Apus a căzut, efectiv, în principal, prin lupta celor trei naţiuni „surori“, urmaşe ale poporului primordial al continentului: traco-geto-dacii, celţii (galii) şi aşa-zişii „germani“.

În acest sens, al luptei pentru libertate şi unitate etno-politică, în spaţiul carpato-dunărean, peste care şi alte urgii migratoare şi imperiale s-au abătut ulterior, istoria a consemnat – prin secole, până azi – un PLAN DACIC PENTRU UNITATE ŞI SUVERANITATE, aşa cum şi până atunci, în întreaga Antichitate, peste diferenţe de dezvoltare regională şi orgolii locale, în mod firesc şi împotriva primejdiilor din afară, o astfel de idee, un astfel de PLAN a traversat istoria traco-geto-dacilor, ajungându-se, la un moment dat, la o DACIE MARE pe aproape întregul spaţiu al acestei prime naţiuni a continentului, condusă de Marele Rege Burebista.

În derularea amintitului plan dacic, primul important succes a fost eliberarea spaţiului geto-dac cucerit de Imperiul Roman la Nord de Dunăre prin lupta unită a „răzvrătiţilor“ din „Dacia capta“, în colaborare cu fraţii lor din Dacia liberă, acţiune în care un rol conducător a avut  – foarte important de reţinut! – un strănepot al Marelui Rege Decebal, Regalian (vezi studiul: Regalian, primul restaurator al Daciei), cel care a condus Dacia, astfel eliberată, timp de un deceniu (258-268, urmat la conducere de soţia sa, Sulpicia Druantila, până în 270). Imperiul Roman a fost nevoit să-şi retragă la Sud de Dunăre Armata şi Administraţia, urmate, desigur, de toţi beneficiarii jafului imperial din fosta provincie romană „Dacia capta“.

Mişcarea noastră dacologică a închinat lui Regalian – în organizarea „Societăţii internaţionale  pentru reînvierea Daciei“, de sub preşedinţia domnului dr. Napoleon Săvescu –, primul „restaurator“ al Daciei, în 2008, cel de-al IX-lea Congres internaţional de Dacologie2.

Pentru geto-daci însă cucerirea romană, cu distrugerea puternicului stat naţional condus de Decebal, a afectat grav starea generală  a autohtonilor în perspectiva marii migraţii dinspre Răsărit. Autohtonii şi-au regăsit însă, în bună măsură, resurse pentru a-şi reveni. Imperiul, în continuare a trebuit chiar să le plătească  stipendii, ca odinioară, pentru a avea linişte, din partea lor, la Dunărea de Jos. Iar ulterior, când s-a declanşat, în secolul IV, teribila invazie a hunilor, după primele „şocuri“ puternice suportate de oamenii locului, aceştia, geto-dacii, au ajuns la un modus-vivendi cu „biciul lui Dumnezeu“, cum  îl numesc izvoarele creştine pe Attila, ba chiar să-şi reconstituie şi să-şi întărească formaţiunile lor politice. În spaţiile cucerite, Attila va fi constituit un fel de „federaţie“ peste care s-a proclamat rege, între „federaţi“ aflându-se şi geţii şi dacii, numiţi chiar aşa în titlul său regal, reconstituit după izvoare mai vechi, în cronici maghiare3. În anul 448 d.Hr., diplomatul bizantin Priscus (= bătrânul?), la Curtea lui Attila, la o „recepţie“, s-a putut înţelege, probabil cu un reprezentant al geto-dacilor, în limba acestuia, „ansonică“. La trecerea Dunării, solia bizantină fusese ajutată de „luntraşii barbari“ (autohtoni, n.n.), în bărci făcute din trunchiuri de copaci, tăiate şi scobite de ei înşişi, iar „prin sate“ li se aducea bizantinilor „de mâncare, în loc de grâu, mei, în loc de vin, mied“, hrana şi băutura tradiţională a locului. Iar izvoare germane din secolul XI d.Hr. au reţinut informaţia că la Curtea lui Attila, între cei care făceau oficiul de „respectuoase gazde“ era şi „Ramnung, principele care stăpânea în ţara vlahilor“ (deci, în secolul XI nemţii îi numeau pe geto-daci – vlahi, n.n.), prinţ remarcat de izvorul german între cei „24 de principi“ prezenţi; invitat fiind, acesta venise aci „având cu el vreo şapte sute de ostaşi, toţi cavaleri aleşi“.4

Această  importantă ştire ne îngăduie să considerăm că, dacă  în vremea lui Attila acestea erau raporturile statornicite cu teribilii migratori, şi cu cei care au urmat, poate mai puţin fioroşi decât hunii, geto-dacii vor fi ajuns la un astfel de modus-vivendi. N-avem izvoare de la ei, să ştim cum se numeau ei înşişi. Reţinem cum îi numeau nemţii în secolul XI – vlahi/valahi, tot un vechi cuvânt autohton –, denumire pe care o regăsim, tot atunci (secolul XI), în Rohonczy codex („blaci“), care ne înfăţişează o Dacie, Stat naţional întins şi puternic, condus de voievodul Vlad, luptând contra maghiarilor pe Tisa, contra uzilor – alţi migratori – pe aliniamentul de la Rarău la Mare, primind „solii” occidentale şi „cultivate“ de Bizanţ pentru a-i fi de ajutor contra „barbarilor“. De la aceşti vlahi/blaci ne-a rămas un imn al lor şi un mesaj testamentar, o deviză spre neuitare:

„Însetat lupt spre a birui

………………………………..

Dacia unită  să trăiască!5

Şi codexul citat îşi extinde expunerea asupra societăţii autohtone până la începutul secolului XIII. Între timp, şi în alte izvoare apar ştiri despre formaţiuni politice ale autohtonilor, iar la mijlocul secolului XIII, în cunoscuta „Diplomă a ioaniţilor“ ni se înfăţişează o societate a acestora bine structurată, cu „oameni de rând“  şi cu „mai mari“ ai locului, cu bani care circulau aci. Aceasta, la numai câţiva ani după groaznica invazie a tătarilor (1241), care a avut însă şi un element pozitiv, acela de a stopa, pentru mult timp, expansiunea regatului maghiar spre Răsărit, timp în care formaţiunile politice locale s-au refortificat, astfel că la începutul secolului XIV s-a putut reconstitui din nou, pe un spaţiu întins, Statul naţional al valahilor, la Sud de Carpaţi, cu un conducător ales în veritabilă tradiţie geto-dacă: Basaraba – probă că înaintaşii noştri nu-şi uitaseră strămoşii. Anterior, în secolul XI şi maghiarul Tuhutum, pătruns în „inima“ Ardealului, unde l-a învins şi l-a ucis pe „ducele“ local Gelu, în faţa taberelor până atunci ostile a fost acceptat conducător tot după tradiţia locului: alegerea; nu s-a impus, ca învingător, cu forţa.

La 1330, sub conducerea acelui prim Basaraba, Statul naţional al valahilor de la Sud de Carpaţi a înlăturat suzeranitatea regalităţii maghiare, devenind absolut independent.

Acelaşi ritual traco-geto-dac în alegerea conducătorului pare să se fi repetat şi la Răsărit de Carpaţi, în Moldova, după voievozii Dragoş şi Bogdan, trecuţi peste munţi, din Maramureş  şi după ce expansiunea maghiară fusese oprită şi aci. Apelativul Muşat – de la o „Muşată“ (= frumoasa, în graiul autohtonilor din Sudul Dunării; „frumos“nu într-un sens fizic, ci „luminat“/ capabil / pregătit / divin / menit să conducă o entitate politică, după tradiţia traco-geto-dacă), mama celor trei fii, Petru, Roman şi Ştefan, care au ajuns pe rând, voievozi ai Moldovei până la sfârşitul secolului XIV.

Numai în Ardeal, după ce regatul maghiar şi-a impus aci autoritatea, această ţară a valahilor rămânând autonomă în cadrul regatului, principele era reprezentantul Coroanei maghiare. Dar, precum se ştie, au fost, aci, principi şi din „izvor“ autohton.

*

În condiţiile istorice în care ţările valahilor, Statele lor naţionale, sub presiunea imperiilor vecine şi a unor regate vecine puternice, Ungaria şi Polonia – cât timp au existat acestea ca regate –, nu s-au putut constitui într-un singur Stat naţional în vatra vechii Dacii, dar au rămas în conştiinţa europeană ca „ţări dacice“, ca o Dacie care are dreptul să fie reconstituită, ca atare, a continuat să ne traverseze istoria amintitul PLAN DACIC AUTOHTON, pus în evidenţă de izvoarele istorice, plan pe care, iată, l-a „regăsit“, istoriografic, istoricul Ştefan Andreescu prin cercetările şi reflecţiile sale6. Apoi, constatând – ca şi alţii de altfel, care însă n-au sesizat perenitatea planului – izbânda de la 1600, s-a oprit îndelung asupra „epocii“, personalităţii şi faptei lui Mihai Viteazul, în care a văzut – cum au înţeles şi contemporanii şi Europa cărturarilor, diplomaţilor, dar şi a capetelor încoronate, cum au recunoscut şi istoricii noştri de altfel – a văzut pe restauratorul Daciei („restitutor Daciae“), căruia i-a consacrat un volum de studii7.

Acel plan dacic autohton are ca obiectiv, în continuare, în secolul XVII, unitatea politică a Ţărilor Dacice, pe fondul unităţii naţionale. Căci unitatea naţională a existat şi există peste graniţe impuse de marile imperii vecine. Şi pe acest fond a fost dorită continuu unitatea politică (statală), pentru împlinirea speranţei încercându-se o soluţie sau alta în momente favorabile.

La cumpăna dintre veacurile XVI-XVII un „plan dacic“ a existat şi în preocupările Puterilor europene, a „Sfântului imperiu roman de naţiune germană“ şi a ambiţiosului rege al Poloniei, Sigismund al III-lea Vassa, care îşi revendicau fiecare părţi din Ţările Dacice, în timp ce principii maghiari ai Ardealului, recâştigând tronul principatului, nutrind speranţa unei „Ungarii Mari“, reclădită pe rapt şi jaf, căutau soluţii pentru a încorpora în visul lor himeric întregul spaţiu al acestor ţări.

Totodată, himera „refacerii“ Bizanţului, care după 1453 traversase Evul mediu european, începea să întrevadă soluţia împlinirii pornind de la unitatea politică şi eliberarea Ţărilor Dacice de sub suzeranitatea otomană. Substanţialul sprijin dat de Cantacuzini lui Mihai Viteazul – un Cantacuzin pe linie paternă8 – pare să aibă acest înţeles.

Numai că, „deocamdată“, Imperiul otoman rezista şi câştiga disputa cu Polonia pentru Moldova. Între marile imperii, habsburgic şi otoman, se instalase pacea şi ambele, la scurt timp, au fost antrenate în lungi şi grele războaie – Habsburgii, în „războiul de 30 de ani“, din care au ieşit învinşi şi definitiv „direcţionaţi“  spre Sud-Estul european, imperiul sultanilor în îndelungatul război cu Iranul, din care va ieşi slăbit. În aceste condiţii putea fi linişte în Ţările Dacice, linişte prielnică planului dacic de unitate politică şi, într-un context favorabil, de cooperare europeană, chiar de independenţă. Aceasta, dacă extremismul grecesc – „motivat“ de harpagonismul propriu, poate – discret – de himera amintită, a „refacerii Bizanţului“, n-ar fi zădărnicit, în final, un gând tainic şi un îndelungat efort al lui Matei Basaraba, în acest sens – adică pentru a deveni „voievod al acestor Ţări Dacice“ –, prin stimularea orgoliilor lui Vasile Lupu, mai apoi chiar prin subminarea din interior a Domniei celui cu care se „reînnodase“ firul „dinastic“ al „Basarabilor“, din nou rupt între timp; în timp ce după mijlocul veacului XVII „renăştea“, prin vizirii Köprülii, Puterea otomană.

Şi, după „aventura poloneză“ a principelui maghiar al Ardealului, Gheorghe Rokoczy II – tot pe linia himerică a „Ungariei Mari“  –, apoi după şi mai nociva aventură antiotomană a aceluiaşi, precum şi a aventurierului constantinopolitan, cu vis imperial bizantin, ajuns Domn în Valahia sub numele de Mihnea al III-lea şi de „Mihail“, (închipuindu-se un Mihai Viteazul!), şi după intervenţia fermă a Porţii otomane în reprimarea „răscoalei“ Ţărilor Dacice, aici situaţia generală s-a dereglat din nou.

Stabilitatea va reveni abia după circa două decenii, dar numai parţial, doar în Valahia sud-carpatică – şi va reveni (nota bene!) prin … Cantacuzini, prin cel mai energic şi mai abil dintre fiii postelnicului Constantin Cantacuzino, Şerban, care, ajuns domn în Valahia (1678-1688), îşi formulase în sine soluţia (pe linia amintitei himere a „refacerii“ Bizanţului, pornind din Ţările Dacice unite şi puternice, pusă într-un proiect de Tratat trimis in extremis Habsburgilor), în timp ce Imperiul otoman, după ce îşi va „reglementa“, victorios, noua dispută cu Polonia, pentru Moldova, se va pregăti împotriva Habsburgilor, pentru a doua şi ultima oară, pe linia propriei sale himere, aceea de „imperiu universal“.

Către sfârşitul veacului XVII situaţia celor trei ţări dacice ajunsese din nou la un dramatism similar celui de la sfârşitul secolului XVI. Dacă Moldova părea să se stabilizeze „sub“ Cantemireşti, „întrerupţi“ însă de harpagonice concurenţe greceşti „prefanariote“ până la începutul veacului următor, în Valahia, unde Cantacuzinul Şerban s-a purtat dur cu „partida“ adversă şi chiar cu familia sa, se acutizase conflictul dintre Cantacuzini şi „Basarabeşti“, aceştia din urmă nedorind o perpetuare cantacuzină. Şi, în contextul decesului lui Şerban şi a perspectivei „ereditare“, prin fiul acestuia, se instalase în plus şi teama faţă de venirea, din nou, a vreunui aventurier străin în Scaunul domnesc. Astfel că boierii pământeni, acum, cei mai mulţi adversari ai Cantacuzinilor, l-au rugat insistent pe un fiu de pământean, Cantacuzin „doar“ după mamă, pe marele logofăt Constantin – competent şi înţelept pentru „tocmirea“ unei ţări, dar şi bogat, deci independent –, tot din Brâncovenii lui Matei Aga, care primise, ca Domn, „cognomenul“ de Basaraba, rudă, în timp istoric, şi cu Neagoe Craiovescu, care şi el primise, luând Domnia, acest „cognomen“ antic, de sorginte geto-dacă, după o nouă întrerupere a „firului“ tradiţiei. La rândul lor, dar din alte considerente, Cantacuzinii, cei mai mulţi (mai puţin Doamna lui Şerban, fiul acestuia şi câţiva partizani ai lor) au admis alegerea, gândind că de fapt tot ei vor conduce ţara „sub“ Brâncoveanu.

Şi mulţi ani, până la începutul secolului XVIII, cam aşa a fost, Cantacuzinii fiind puşi în funcţii înalte. Dar Brâncoveanu-Basaraba, înţelept într-ale politicii şi pornind de la interesul real al ţării, al Ţărilor Dacice, a vădit, treptat şi subtil, ferm însă, o „detaşare“ faţă de Cantacuzini. A încercat să-şi „apropie“ Valahia de peste Milcov – prin mijloacele timpului, fapt care i-a adus ostilitatea Cantemireştilor, care aveau şi ei o soluţie de unitate politică, inadecvată însă –, a sprijinit ortodoxia în Ardeal – o făcuse şi „sub“ Şerban, ca înalt dregător al Domnului –, păstrând raporturi bune şi cu factorul politic de acolo, „cultivându-i“ şi pe imperialii Vienei – obţinând de la ei titlul de „principe al imperiului“, la numai câţiva ani după ce zdrobise armata generalului Haisler chiar în Ardeal, la Zărneşti (1690) –, pentru a nu-i avea ostili şi, în plus, pentru a avea „uşa deschisă“ la ei în favoarea fraţilor de peste munţi. A avut şi patru feciori, scoşi „în faţă“ pe cunoscuta stampă de epocă, prin care îşi pregătea ereditatea la Scaunul domnesc. Nutrea gânduri de eliberare de sub suzeranitatea otomană. Avusese, anterior, sub mandat domnesc, chiar o misiune de pregătire a popoarelor creştine din Balcani împotriva turcilor9.

Se pregăteau, deci, „sub“ Brâncoveanu-Basaraba, lucruri mari pe direcţia planului dacic autohton, fără veleităţile imperiale ale Cantacuzinilor – descendenţi din împărat al Bizanţului (secolul XIV, Ioan Cantacuzino), care, în plus, îşi puneau speranţe în alt imperiu, cel al lui Petru I (încă neproclamat dar acţionând ca atare de mai mult timp).

A survenit însă altceva – în afară de ostilitatea Cantemireştilor – la care contemporanii mai neinformaţi nu se aşteptau. Şi nici istoricii, ulterior, „complexaţi“ oarecum, şi ei, de aura imperială a Cantacuzinilor, regretând –  pentru ţară – mazilirea lui Brâncoveanu-Basaraba şi tragedia familiei lui, n-au „îndrăznit“să-i acuze, expres şi ferm pe aceştia, de trădare a Domnului şi, deopotrivă, a interesului real al ţării. Privind însă retrospectiv, atent, ascensiunea Cantacuzinilor în Valahia Sud-carpatică (în Moldova, Ruseteştii au reprezentat extremismul grecesc în general), sesizând şi urmărind apariţia şi amplificarea veleităţilor lor imperiale – alergând, visători, după himera „refacerii“ Bizanţului –,  începând de la sprijinul substanţial dat lui Mihai Viteazul (Cantacuzin pe linie paternă, cum s-a demonstrat – vezi mai sus), de către Cantacuzini foarte influenţi la Poartă şi cu înalte dregătorii în Valahia, luând în calcul şi numeroşii feciori de care a avut parte prolificul viitor postelnic Constantin, căsătorit cu fiică de Domn pământean, nu ne mai surprind „apariţia“ amintitelor veleităţi imperiale la Şerban Cantacuzino (sesizate de Ioan Neculce şi de Nicolae Iorga) – pornind de la amintitul plan dacic autohton care ne traversase istoria – şi nici trădarea din 1714, cu urmări atât de dure şi de persistente, până azi. La aceşti Cantacuzini, nostalgia bizantină se transformase în patimă iar aceasta, cu premeditare, în trădare.

Ideea de unitate şi independenţă a Ţărilor Dacice – pe direcţia planului dacic autohton – n-a fost abandonată nici în timpul domniilor fanariote. Dar nu „hrănită“ de aceşti Domnii ci de opoziţia naţională antifanariotă, care i-a primit pe fanarioţi cu ostilitate chiar de la început. A fiinţat ca idee subtilă în revoluţia din 1821 şi, impulsionată de spiritul acesteia, s-a amplificat în deceniile care au precedat revoluţia paşoptistă, având, ca soluţie politică, un Regat al Daciei.

S-a reactivat însă şi un „plan dacic“ străin, imperial, al Habsburgilor şi al Romanovilor, având ca soluţii politice fie un „condominium“ al lor asupra Ţărilor Dacice, fie adjudecarea lor exclusivă de către unul sau altul dintre cele două imperii competitoare.

Iar himera „refacerii“ Bizanţului a fost „receptată“ apoi de către militanţii pentru renaşterea Greciei: în „Noua Grecie“, renăscută, urma să fie cuprinse şi Ţările Dacice dunărene, fiindcă – vezi, Doamne! – fuseseră conduse, chiar dacă nu întotdeauna, de „principii“ greci!

Ca diversiune „inoculată“ din afară, întărită şi de „doctorii-ardeleni“ – cum le spunea B.P. Hasdeu –, ai celebrei „Şcoli ardelene“ – cândva, copii dotaţi, de greco-catolici, selecţionaţi, pregătiţi şi mai ales îndoctrinaţi în şcoli catolice ale Apusului, interesate în convertirea „schismaticilor“ Răsăritului, în paralel şi în cultivarea „testamentului“ Romei imperiale, copii reveniţi ulterior în ţara lor ca veritabili savanţi dar şi convinşi de ascendenţa pur romană a moşilor şi părinţilor lor –, această diversiune a venit în sprijinul atâtor misiuni prozelitiste anterioare ale Apusului catolic, să consolideze o teză falsă după care traco-geto-dacii cuceriţi de Imperiu în peste 300 de ani de incursiuni şi mari războaie, ar fi pierit, în locul lor fiind aduşi colonişti „din toate părţile imperiului“. Sau, chiar dacă vor mai fi rămas sămânţă prin peşterile munţilor ori prin păduri, când au îndrăznit să iasă la lumina zilei, „complexaţi“ de primitivitatea lor, şi văzându-i pe colonii „romani“ sau pe „legionarii“ Romei bine „echipaţi“ şi cultivaţi, s-au abandonat trup şi suflet şi s-au „autoromanizat“ şi ei, în paralel, şi „de la distanţă“ şi fraţii lor rămaşi liberi.

Şi aşa ar fi „ieşit în lume“ „tânărul“ popor român, substanţial împestriţat ulterior de către migratorii încrâncenatului mileniu medieval, mai nou şi de atâţia apatrizi şi „călăreţi pe meridiane“, atraşi de „Elderado-ul carpato-dunărean“.

Se adăugase, în plus, în paralel, „romanismul“ totuşi al marilor istorici ai veacului XVII, Grigore Ureche şi Miron Costin –  şi ei formaţi, ca intelectuali, şi îndoctrinaţi în  şcoli iezuite din Polonia ori sub influenţa lor –, ca şi, surprinzător, „romanismului“ „Hronicului“ acelui prinţ al culturii noastre din vremea de început a renaşterii naţionale moderne, Dimitrie Cantemir; poate tocmai de aceea Mihai Eminescu a reţinut, despre el, doar că făcea „la planuri din cuţite şi pahară“. Căci şi soluţia acestui savant al renaşterii noastre, bazată pe sprijin imperial, ca şi la Cantacuzinii Valahiei, şi-o „înscrisese“ într-un asemenea plan.

Sub acest aspect însă, al „formării poporului român“, cărţile amintiţilor istorici, editate şi reeditate, au fost cărţi de căpătâi ale intelectualilor noştri în secolul XIX, „secolul naţiunilor“. I-au convins, prea uşor, aproape pe toţi. De la ei, şi chiar cu unii dintre ei, teza „romanizării“ a cuprins şi sferele politice. S-a adăugat, în numele patriotismului, cu sacrificarea adevărului ştiinţific, şi un important interes politic pentru o „protecţie“  a „Europei“, altfel decât „protecţia“ de până  atunci a imperiului ţarilor. Şi astfel, după marele Act naţional al Unirii Principatelor, punându-se problema unui nume oficial al ţării – numele se mai folosise şi până atunci dar discret şi neoficial –, factorul politic al Principatelor Unite a optat pentru numele de ROMÂNIA, în memoria Romei imperiale, nu DACIA, cum era firesc. Acea Romă care, când distrugea şi Statul naţional al Marelui rege Decebal devenise, cum am spus (după izvoare de epocă!), „rădăcina tuturor relelor“ („Radix Omnia Malorum“ – ROM). Aceasta, deşi cărturarilor noştri, unii ajunşi şi oameni politici, factori de decizie, le era cunoscut amintitul plan dacic autohton, deşi revoluţia paşoptistă „mersese“ pe ideea unui „Regat al Daciei“, deşi fuseseră şi „voci“ care atenţionaseră că teza ascendenţei romane nu se justifică.

Rămânea, poate, oficial, „nostalgia“ romantică a Daciei şi a dacilor, se putea face pentru traco-geto-daci, chiar oficial, vreun parastas solemn, dar, printr-o politică educaţională „poporul“  trebuia convins să cultive, cu precădere, memoria lui „Traian cel drept“ şi a altor împăraţi ai Romei imperiale, iar la conducătorii strămoşilor reali, traco-geto-dacii, în efigii reconstituite după izvoare, să privească precum priveşti fotografiile strămoşilor, moşilor şi părinţilor care au trecut, mai demult sau mai recent, pragul  tanatic, să continue, şi pentru ei, tradiţionalul cult al morţilor, dar să se ştie, cu convingere, că totuşi româniide la Râm se trag“, nu din autohtonii mileniilor Zalmoxiene ale Spaţiului carpato-danubiano-balcanic.

Aceasta a fost prima mare eroare politică  din istoria noastră modernă. A doua mare eroare politică a fost, în epocă, detronarea Domnului Unirii Principatelor, iar a treia se profilează a fi cedarea Suveranităţii naţionale a poporului nostru suveran de către factorul politic de la Bucureşti în beneficiul unei megaformaţiuni politice, care urmează a plămădi întrânsa – după propriul ei „postulat“ – o „naţiune civică“, între frontierele mobile ale unui „Stat civic şi multicultural“, condus după un „aquis“ comunitar elaborat de experţii unui Centru, care le ştiu pe toate, peste specificul naţiunilor şi al spaţiului lor istoric. Iar astfel de erori în politică se numesc altfel decât erori.

La cel de-al X-lea Congres internaţional de Dacologie (Bucureşti, 15-16 iunie 2009), dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Congresului, în comunicarea sa (v. mai sus), a arătat împrejurările în care s-a comis amintita primă mare eroare politică şi cum a fost consolidată  ea, ulterior, prin politică educaţională.

Şi astfel, până azi, unui întreg popor, „poporului istoric“ al locului, i s-a luat, oficial, dreptul de a-şi cunoaşte şi a-şi recunoaşte pe adevăraţii strămoşi, izvorul real al nativităţii lui, din timpuri ancestrale, i s-a luat identitatea originară! Motivele n-au importanţă! Faptul rămâne fapt! A fost un rapt de identitate naţională!

Iar când două voci puternice, Eminescu în primul rând, apoi marele său prieten, ardeleanul Nicolae Densuşeanu, au pledat şi au luptat pentru a se corecta eroarea, unul a fost asasinat cu un sadism neîntâlnit până atunci în analele Neamului – şi efortul de a-l „reduce la tăcere“ a continuat, continuă şi azi; celălalt a fost lăsat să se stingă singur în camera în care încă  lucra la finisarea primei ediţii a operei sale capitale: Dacia preistorică; s-a îngrijit de el un prieten, dr. C. Istrati care i-a tipărit şi opera (1913); ulterior, şi pentru el, întâi „ştiinţificii“, după ei şi „politicii“ s-au străduit ca opera să nu-i pătrundă în biblioteci publice, universitare în primul rând; lucrarea devenise o carte foarte rară; a fost retipărită într-un târziu, prin intervenţii colaterale, „sub“ regim comunist, într-o „pauză“ a cenzurii, când i s-a dat o primă reeditare, defectuoasă, cu o „introducere“ al cărei autor nu i-a înţeles conţinutul; în 2002, în regimul de „democraţie originală“ al „tranziţiei“, o iniţiativă nu oficială ci particulară i-a dat o ediţie bună, anastatică (fotografiată), după ediţia princeps; iar „ştiinţificii“ şi „politicii“ tot cu ostilitate şi dezinteres o privesc.

Cui foloseşte?

La amintitul Congres de Dacologie, ca şi la un altul anterior, închinat lui Nicolae Densuşianu, s-au pus în evidenţă resorturile dezinteresului şi ostilităţii faţă de efortul, lupta şi jertfa celor două „voci“ puternice care au militat pentru corectarea acelei prime erori, dacă o mai putem numi eroare.

Eminescu îşi făcuse din necesitatea renaşterii Daciei, a renaşterii noastre naţionale prin „dacizare“ – preluând din Străvechimea şi Antichitatea strămoşilor reali, din trecutul nostru istoric, „elementele bune, sănătoase, proprii de dezvoltare“, „elementele civilizatorii“ –, îşi făcuse un crez suprem şi înţelesese că la acest plan trebuie lucrat cu înţelepciune, răbdare, dar cu perseverenţă. De aceea, pentru cei interesaţi el trebuia eliminat. Devenise un inamic major. Şi a fost eliminat într-un mod care să inoculeze frică – atunci şi în posteritate.

Congresul nostru de Dacologie a spus lucrurilor pe nume, comunicări ale cercetătorilor au dat dreptate lui Eminescu şi au chemat la reluarea efortului, pe soluţia propusă de el, pentru împlinirea mesajului lăsat prin opera, lupta şi jertfa geniului nostru naţional, soarele poeziei naţionale şi zeul tutelar al spiritualităţii noastre.

Un efort dacologic – pe direcţia amintitului plan dacic care ne-a traversat istoria şi încă ne animă – a fost şi mai înainte. Dar el a fost revitalizat, dinamizat în anii din urmă, de la începutul acestui secol şi mileniu, din iniţiativa, prin resursele materiale şi zbaterile domnului dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Societăţii internaţionale „Reînvierea Daciei“, cu concursul unui grup de naţionalişti care i-au venit în sprijin şi în jurul cărora se adună tot mai mulţi din cei care se consideră ori se „descoperă“ „pui de daci“, după cum atât de corect şi de frumos spunea odinioară Nichifor Crainic:

„În doina dulce a mamei Dochii

Alunec din părinţi în prunci

Şi deschizând pe lume ochii

În cel de azi sunt cel de-atunci.“

G.D. ISCRU

Vezi mai sus studiul: „Romanizarea“ Daciei.

2 G.D. Iscru, Regalian, primul restaurator al Daciei, comunicare la cel de-al IX-lea Congres internaţional de Dacologie, Bucureşti, 2008. (vezi în acest volum)

3 Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, Editura Tentant, Giurgiu, 2001, vol. II, p. 71.

4 Ibidem, p. 71-72.

5 Rohonczy codex. Descifrare, transcriere şi traducere de cercetător Viorica Enăchiuc, Editura ALCOR EDIMPEX S.R.L., Bucureşti, 2002, p. 267, s.n. (toate acestea, dacă transcrierea şi traducerea d-nei Enăchiuc se vor dovedi corecte).

6 Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae (Relaţiile dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1526-1593, Editura Albatros, Bucureşti, 1980).

7 Idem, Restitutio Daciae, III. Studii cu privire la Mihai Viteazul (1593-1601), Editura Albatros, Bucureşti, 1997.

8 O demonstraţie convingătoare la Marin Alexandru Cristian, Mihai Viteazul – un Cantacuzin pe linie paternă, ms.

9 Pentru acestea şi pentru multe altele despre Brâncoveanu – vezi: Panait I. Panait şi Ştefan Ionescu, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa. Domnia. Epoca, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969.