h1

~George Liviu Teleoacă: „Valac, dac, român – marile etnonime ale aceluiaşi neam“

De peste 150 de ani dicţionarele limbii sanscrite şi ulterior cele de mitologie generală spun lumii întregi că valahii au fost sacralizaţi ca zeitate colectivă a înţelepciunii denumită Valac-Hilya în mitologia vedică. Cu toate acestea continuă în mod absurd să se afirme de către filologi că etnonimul „valac” ne-ar fost atribuit după mai mult de două milenii de la această atestare de către slavii, care ar fi venit prin secolele VI-IX pentru a continua în spaţiul carpato-danubiano-pontic lecţiile de vorbire întrerupte în anul 271 d.Chr. de izgonirea romanilor numită retragerea aureliană. Prea a trecut, însă, mult timp de la formularea acestei explicaţii lipsită de orice temei pentru a nu respinge ca detestabilă aroganţa cu care Universitaţile din ţară şi mai ales Academia Română, refuză să accepte, după zeci şi zeci de ani de progrese în lumea tuturor ştiinţelor, că atestarea de cu 4000 de ani în urmă se referă la naţiunea română din moment ce toate dicţionarele alătură cuvântului „valac” şi pe cel de „dac”.

Prea ne este specific tandemul etnonimic „valac-dac” pentru a nu se remarca faptul că alături de zeitatea Valac-Hilya se află la mare preţ în mitologia vedică zeul Dakşa considerat zeu creator, „strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii”, cum găsim înscris la V. Kernbach.

Cu o nepăsare condamnabilă au trecut lingviştii, şi filologii noştrii în general, peste faptul că celebrul tandem „valac-dac” se regăseşte şi între cuvintele de uz comun ale limbii sanscrite: „valaka” având înţelesul de procesiune, iar „dakşa” pe cel de sărbătoare a solstiţiului de iarnă. Atunci cand este adjectiv „dakşa” mai are şi înţelesul de capabil, de priceput. Exista şi cuvântul „dikşa” care defineşte totalitatea pregătirilor pentru un act religios şi cu toate acestea sutele de cuvinte comune limbii române şi limbii sanscrite, printre care şi cele de mai sus, n-au făcut obiectul cuvenitelor cercetări, în ciuda faptului că lucrările meritorii ale autodidacţilor cu privire la acest fond româno-sanscrit au solicitat frecvent studierea şi includerea lui oficială în istoria limbii române începând cu anul 1909 (sic).

Revenind la problema în sine a etnonimelor valac şi dac, definitoriu este faptul că alături de teonimele Valac-Hilya şi Dakşa, cuvintele sanscrite de uz comun: „valaka, dakşa şi dikşa” au de asemenea semnificaţie sacră, ceea ce pune în evidenţă statutul sacru acordat vlahilor din Dacia, precum şi prestigioasa lor anterioritate în raport cu perioada apariţiei primelor scrieri vedice, cum este Rig-Veda datând din prima jumătate a mileniului doi înainte de Cristos.

Ca mărturie eternă a prestigiului de care au avut parte vlahii, dar mai ales Valahia, ca reper sacru al omenirii, cel mai înalt munte al lumii, considerat acoperişul ei, a şi fost denumit Himalaia, care este un alt mod de a transcrie cuvântul Valah, ştiut fiind faptul că atât în limba sanscrită cât şi în limba română trecerea V→M este frecventă. Pe temeiul acestei transformări, Himalaia prespune la origine forma Hivalaia ca anagramă pentru Valahia. Venerând peste timp aceeaşi vatră primordială a religiilor, Eddele germanice denumesc prin substantivul propriu Himli, care este o altă variantă a cuvântului Himalaia, nu numai palatul ceresc construit pe muntele cu acelaşi nume, ci şi lumea regenerată care va fi condusă din acest palat. Nu mai puţin important este faptul că în limba franceză paradisul este asociat aceluiaşi spaţiu numit, însă, Pays de Cocagne, adică Ţara Kogaionului, cu menţiunea că în limba sanscrită cuvântul „gagana” înseamnă cer sau atmosferă. De aici şi concluzia că dincolo de orice speculaţie de tip ezoteric, memoria colectivă a omenirii păstrează prin memoria nemuritoare a cuvintelor amintirea faptului că Valahia Dacică reprezenta Paradisul pentru toată omenirea de la Est la Vest şi că valahii numiţi şi daci erau considerati sfinţiţi pentru fervoarea cu care şi-au asumat rolul de misionari civilizatori în numele Dumnezeului Dumnezeilor lumii. Această concluzie este confirmată şi de cercetările Institutului American pentru Drapelele Lumii pe baza cărora Whitney Smith a arătat în tratatul său de vexologie, din anul 1975, că sub semnul Dragonului Dacic s-a făcut istoria lumii din Persia până în Bretania timp de 2500 de ani. Or, aşa după cum am arătat în repetate rânduri, simbolul numit Dragonul Dacic este hieroglifă pentru numele lui Dumnezeu, care se citeşte la fel ca şi tetragrama sacră.

Corelările au putut fi extinse pe baza datelor oferite de mitologie şi o sinteză a lor este redată în tabelul de mai jos, din care rezultă că înrudirea mitică a teonimelor stabilită de mitologi este dublată de evidente înrudiri lingvistice, de unde şi concluzia că înrudirea lingvistică a teonimelor presupune înrudiri ale conţinutului lor mitico-religios.

Microsoft Word - Document6

Prin compararea teonimelor grupate pe cele trei tipuri de limbi rezultă că sintagma teonimică arhetipală este Valac-Valac de la care pornind s-au format toate teonimele incluse în tabel, dar şi altele în care litera V a fost înlocuită prin litera M.

Dintre cele câteva exemple, care ilustrază în tabel şi trecerea de tip V→D, se remarcă variantele Vur-Volac şi Vur-Dalac, care indică faptul că arhetipalul cuvânt Valac a dobândit în timp şi forma Dalac sau Dlac, care a pierdut apoi litera „l” pentru a trece în forma Dac. De aici şi tandemul de etnonime Valac-Dac specific pentru Valahia Intracarpatică.

Pentru vlahii din sudul Dunării cuvântul Vlac urmează succesiunea de transformări Vlac→Dlac→Trac, iar pentru cei ajunşi în Mesopotamia cuvantul Dlac este citit în sens invers pentru a genera cuvântul Caldei numiţi şi Haldei în Cartea proorocului Daniel. Ei sunt cei care au răspuns împăratului în limba aramaică. Cuvântul „haldeu” s-a păstrat prin tradiţie şi în limba română de către călugării Daciei încreştinaţi ulterior, care îl mai atribuie uneori şi azi preoţilor de mir, aşa cum se arată în Micul Dicţionar Academic.

Spre deosebire de plăsmuirile admise până acum fără probe, aceaste explicări ale etnonimelor „valac” şi „dac” bazate pe atestări de mare prestigiu ne conferă nouă, celor care vieţuim de la Facerea Lumii pe pământul Daciei, statutul unic de entitate sacră etalon, atât pentru civilizaţiile din Orient, cât şi pentru cele din Occident, care împreună ne-au considerat în mod explicit Axis Mundi.

Poate că în spiritul acestei sacralităţi primordiale trebuie căutată şi originea reală a etnonimului „român” având în vedere că deducerea lui din „romanus” ar presupune un fapt istoric fără precedent în spaţiul cucerit de imperiu, cu atât mai greu de acceptat cu cât începând cu Maximus Thrax în anul 235 şi până la Focas (602-610) împăraţii au fost de origine illiro-tracă şi mereu în dezacord cu Senatul Roman. Dacă vom mai avea în vedere şi marea revoltă a vlaho-tracilor declanşată în anul 257 de Ingenuus, dar continuată pe ambele maluri ale Dunării de Regalian (258-268) din viţa lui Decebal, care ajunge conducătorul marelui regat independent dintre Corint şi Vistula, Moravia şi Nipru cu capitala la Sarmisegetuza, unde a şi bătut monedă proprie, nu mai rămâne nimic din presupusa tendinţă a vlaho-dacilor de a renunţa la propriul lor etnonim cinstit în toată lumea  pentru a-l adopta pe cel de „romanus”.

Şi totuşi românii ca vorbitori ai limbii române au fost până la sfârşitul secolului XIX populaţia dominantă în Peninsula Balcanică la nord de Corint şi cu toate fracturile provocate de istorie încă se mai regăsesc sub forma unor comuităţi străvechi până la mari distanţe dincolo de graniţele actuale ale României.

Pe acest fundal geo-istoric incompatibil cu asumarea la nivel de masă a lui „romanus”, atunci când Roma nici nu mai era o glorie, lingviştii ar trebui să reevalueze semnificaţia faptului că pentru etnonimul „român” au supravietuit şi forme rotacizate, nu numai în dialectul istro-român despre care se spune că ar fi rotacizat cuvintele de origine latină, ci chiar în limba albaneză care prin marea ei vechime a conservat în fondul traco-illir şi cuvântul „rrëmër”, sinonim pentru cuvântul „vlac” cu conotaţia sa de oier. Dar conform unui larg consens existent între lingvişti (Émile Benveniste, Origines de la formation des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22) tipul nominal în r/n este considerat cel mai arhaic vestigiu pentru străvechea flexiune indo-europeană, aşa încât prin însăşi formele sale rotacizate „rrëmër” sau „rumăr” cuvântul „român” provine din fondul prelatin fiind asociat celor mai arhaice vestigii ale fondului indo-european, de unde şi posibilitatea de a-i explica originea pe baza celor mai vechi atestări scrise, mult mai vechi decât bănuitul „romanus” asociat distrugerii şi jefuirii timp de 165 de ani a cel mult o cincime din teritoriul Daciei.

În fond, un foarte mare număr de autori antici (Homer, Herodot, Eniu, Amian, Quintilian, Plaut, Cato, Polibiu, Cicero, Ovidiu etc) şi unii autori din prima parte a evului mediu (Isidor de Sevilla, Papa Nicolae I, Suidas etc) ne-au considerat barbarofoni, adică vorbitori de limbă barbară, alături de locuitorii din jumătatea sudică a continentului european alcătuind astăzi zona limbilor romanice.

Dar prin recuperarea denumirii de „barbare” pentru dialectele vorbite în zona numită azi a limbilor romanice, devine remarcabil faptul că ritualul consacrat zeului Mars pentru rodnicia ogoarelor de către Colegiul Fraţilor Arvali era numit Ambarvalia (vezi Dicţionarul de mitologie generală al lui Victor Kernbach), ceea ce arată că denumirea de „barbar” a fost la origini un concept sacru (Ambarvalia = Ambarbaria) şi că denumirea sacră de Arvali este desprinsă chiar din numele sacru al ritualului: AmbArvalia. În mod similar numele de „rumăr” se regăseşte în cuvântul „B-arbar”, unde segmentul „arbar” a suferit trecerea B→M, adică „armar” rostit uneori în albaneză „rrëmër”, ca şi în istro-română „rumăr”, iar în daco-română „rumân” sau „român” prin trecerea lui rn.

Foarte uşor se poate constata, însă, că cele două variante „Ambarvalia” şi „Barbar” provin si ele de la aceeaşi sintagmă teonimică arhetipală Valac-Valac atunci când este abreviată Val-Val, de unde şi Bar-Val din Ambarvalia, dar şi Bar-Bar pentru sonorizarea ambilor termeni ai sintagmei. Ca dovadă că această explicare a cuvântului „Arvali” prin asocierea lui la sintagma valahică Valac-Valac şi implicit la întregul etos arhaic românesc este corectă, în cântecele Fraţilor Arvali au mai rămas prin uz religios antic cuvintele româneşti „berbece” (berbecez în loc de verveces) şi „descântec” (descindentes devenit ulterior carmen dicentes).

Tot pe seama abrevierii Val-Val devenită Var-Dal, prin trecerea V→D ilustrată în tabel, se explică originea sacră a străvechiului cuvânt dacic Vardal, devenit Ardal sau Ardeal prin pierderea lui V iniţial.

Pentru moment renunţăm la celelalte conexiuni care toate pun în valoare importanţa imensă a sintagmei teonimice arhetipale Valac-Valac, pentru a sublinia că pe seama ei au apărut în diferite epoci etnonimele „Valac, Dac, Rumân” perfect interşanjabile prin una şi aceeaşi semnificaţie sacră şi că limba română ca limbă Bar-Bar vorbită de purtătorii acestor etnonime este limbă liturgică, dar şi prima matrice reală a limbilor romanice. Dacă vom mai constata că Svenska se mai poate scrie (s)Velska, că Vlah se mai poate scrie Helv sau Horv, iar Vlas se mai poate scrie şi Slav atunci vom înţelege că importanţa limbii române este mult mai mare pe măsura a ceea ce înaintaşii, stăpâni pe ştiinţa originilor, au vrut să sugereze prin oronimul Himalaia (Hivalaia = Valahia) sau prin oronimul mitic Himli.

GEORGE LIVIU TELEOACĂ

10.08.2009  08.07.2009