h1

Gheorghe Şeitan: „Apa şi muntele sfânt la daci“

Ideea de neam nemuritor strabate de la un capat la altul toate scrierile antice cu referire la geti. Herodot relateaza ca inainte de a ajunge la Istru, Darius ii supune mai intai pe getii care se cred nemuritori ( 1 ) Alte traduceri, mai exacte, sustin ca ar trebui sa intelegem nu getii ce se cred nemuritori ci getii ce se fac nemuritori. Din aceasta perspectiva nemurirea getica este o posibilitate, o potenta ce se cere a fi revelata printr-o anume stiinta ce nu poate fi straina de invataturile lui Zalmoxis. . Getii par astfel specialisti in nemurirea sufletului, iar aceasta calitate cred ca sta la baza formarii insusi a cuvantului get. Get este un cuvant autohton, cu inteles doar pentru oamenii locului si nu un nume dat de istoriografi, ori de popoarele straine cu care au venit in contact oamenii pamantului. Pronuntia antica trebuie sa fi fost asemanatoare pronuntiei de astazi din mediul satesc, necarturaresc, adica giet, ghiet (pl. gieti, ghieti) ori cu palatala *iet (pl. ieti). Trebuie sa omagiem taranii analfabeti, descendenti direct din geti, care nu si-au pervertit limba prin scolire si care au pastrat o pronuntie arhaica, asa cum au auzit in familie, de la parinti- *ia, *iul, *inul si nu via,viul, vinul. Ei devin acum, pentru arheologia lingvistica, piatra din capul unghiului,cea zvarlita in noroi de zidari,pentru ca nu-i gaseau rostul,dar fara de care nu se poate incheia lucrarea. Constatam ca atat get cat si Jiu au aceeasi radacina ca si vie (vita de vie) mai clar daca se au in vedere regionalismele gie, jie, dar mai ales pronuntia cu palatala *ie. Privit mai atent *ia (via) poate fi nu doar substantiv ci si atribut caci intruchipeaza substanta opusa mortii- cea vie. Insusi cuvantul care i se adauga-vita de (viata de)- conduce la sensul de viata fara de moarte. Vita de vie constituie echivalentul plantei soma a hindusilor, miere a nemuririi,bauta ca ofranda zeilor si servita de muritori pentru a comunica cu divinul, simbol al betiei sacre : Am baut soma/Am devenit nemuritori/ se spune in Rig-Veda. De la atributul de viu, cu variantele sale de pronuntare giu, jiu, ghiu s-au format pluralele gieti, jieti, ghieti, toate transmitand ideia de nemoarte, prin care getii se autodefineau. Apa Jiul este Apa Vie sau apa sfanta si nu curgerea, dupa cum nici Oltul nu este raul de aur, asa cum credea B. P. Hasdeu, decat in masura in care aurul era asociat cu ideia de nemurire. In articolul intitulat “Originea numelui Jiu”, B. P. Hasdeu ajunge la concluzia ca este un cuvant dacic insemnand scurgere. Sunt aduse ca argumente forma germana a Jiului, numit pe acest canal Shyl sau Schil. De aici, considera savantul, un cuvant dacic “sil” care explica denumirea de jelturi ale paraielor in zona Mehedinti,dar si toponimul Jiu, tot una cu sanscritul “sar”-scurgere(2). Cu tot respectul pentru inaintasi trebuie sa spunem,totusi, ca aici sunt doua substantive ale caror sensuri, in limba sanscrita, desi se intrepatrund raman distincte. Este vorba de cuvantul jala care inseamna apa si sar care inseamna scurgere, suvoi, curent. Primul sta la originea numelui paraului Jales si chiar a jelturilor mehedintene, al doilea se afla in componenta anticului si atat de cautatului rau dacic Sargetia. Nici jala si nici sar nu il explica pe Jiu. Cuvinte formate de la jiu le gasim,sub diferite forme, in traditiile,obiceiurile si folclorul romanilor. Cu titlul de Jienii functioneaza si astazi un colind de An Nou, al cetelor de tineri de prin satele din Baragan. Se merge in grupuri de 9 sa 12, avand un conducator de ceata, costumati cu coifuri tuguiate pe cap, mantale si toiege. Scenariul si textul, mai mult niste improvizatii pe tema “jianului calator” ne duc cu gandul la lunile anului ce se sfarseste,intruchipate de jieni, la insusi timpul ce nu moare ci doar calatoreste. Jienii intruchipeaza partea nedistructibila din an ca si din om, (3),ce calatoreste dupa moarte,iar aceasta calatorie a timpului si omului isi are perechea mitica in calatoria daimonului Zalmoxis-Cronos,intrucat si Zalmoxis a fost un calator si in acelasi timp a fost asemuit de istoricii elini cu zeul timpului numit Cronos. Jienii se mai numesc si irozi ,cuvant ce ii face rude bune cu calusarii, dansatori frenetici ce primesc binecuvantarea de la o femeie numita Irodeasa. Irozii si Irodeasa provin dintr-o magie straveche, cand ritualurile pagane se exprimau prin dansuri si cantece. Carlo Ginzburg (4) a aratat ca anumite practici de magie antica s-au prelungit pana in ev-mediu, fiind percepute ca forme de vrajitorie. Dupa cum s-a consemnat in procesele verbale inchizitoriale, din tarile occidentale, vrajitoarele practicau dansul nocturn al Dianei careia i se mai spunea si Irodiada. Autorul ajunge la concluzia ca traditiile asemanatoare in locuri si perioade diferite, in Europa medievala, provin dintr-un cult pagan al marii mame de tip Cibele. Iata deci ca magia rituala, asociata cu dansul nocturn au condus la schimbarea numelui marii mame in acela de Irodiada, imprumutat, din episodul biblic cunoscut. Concluzia ar fi ca jienii sunt o relicva dintr-un ritual antic foarte vechi, in legatura cu cultul unei zeitati feminine, pe care nu o stim dar se poate banui. In coregrafia folclorica, Jiul a dat numele mai multor dansuri si melodiilor dupa care se joaca. In Dictionarul jocurilor populare romanesti (5) figureaza 17 variante de dansuri jienesti, dar ele trebuie sa fi fost mult mai multe. Sub numele de Jiana se joaca o invartita dreapta, pe ambele versante ale Carpatilor sudici, intre vaile Oltului si Jiului. Jiana este o hora in Dobrogea,iar Jieneasa hora cu strigaturi in Gorj. Sunt si alte jocuri precum Jiana Veche si Jianu Batranesc,iar astfel de denumiri precum veche, batranesc presupun o traditie neaosa. Cand sub cupola acelorasi cuvinte se strang si toponime si colinde si jocuri si traditii arhaice, inseamna ca nu operam doar cu cuvinte ci cu concepte,iar jiu este unul dintre conceptele filozofiei getice. Pe harta intocmita de Ptolemeu Jiul apare,catre varsare, sub denumirea de Rabon, ceea ce nu face decat sa intareasca epitetul de apa sfanta. In limba spaniola, provenind dintr-un substrat lingvistic comun cu getica, de dinainte de imperiul roman, rabon inseamna berc, fara coada,insusire specifica unor animale, dar si anumitor ape curgatoare. Ambiguitatea resimtita de oricine doreste sa caute izvoarele Jiului provine din faptul ca avem in amonte un Jiu de est, un Jiu de vest, plus un Jiet, suficient pentru a deruta si a nu permite desemnarea unui anume loc. Aceasta forma de ascundere a adevaratei origini a Jiului provine din antichitate si era data de credinta ca isi are izvorul in cer si nu pe pamant. Ca Jiul sau Ghiu insemna apa sfanta,se poate demonstra si prin faptul ca opusul sau, adica A-Ghiu, a devenit in crestinism Aghiuta, prin diminutivare(6). Ghiu este un toponim in Ardeal,iar Ghioc, Ghiuta, Ghia, sunt nume propii getice. Floarea ghiocel, prin faptul ca razbate la viata prin ger si zapada, vestind primavara este simbolul viului, al nemortii, numele si semnificatia ei sunt tot atat de vechi ca si miturile getice. Existenta unei ape socotita sfanta la daci este atestata in scrierile istoricului-geograf Strabon (7). In a sa Geografie, Strabon relateaza muntele cu pestera lui Zalmoxis, socotit sfant se numeste Cogaionon, la fel cu al raului ce curge pe langa el. Sunt cercetatori care au stabilit ca prima parte a cuvantului Coga-ion-on, “coga”,insemna in limba dacica munte. Avand in vedere un cuvant compus cu intelesul de munte sfant, rezulta ca partea a doua “ion” (on final este sufix) inseamna sfant. Este ceea ce am aratat mai sus, adica pronu8ntia cu palatala a lui Jiu-*iu. Cel *iu este *ionul, viul, sfantul, fara de moarte. Prin urmare, apa ce curgea alaturi de muntele sfant nu este alta decat Jiul, iar Cogaiononul trebuie cautat, pornind de aici, adica printre cele patru masive muntoase de langa cursul sau : Sureanu, Retezat, Vulcanu si Parang. Insa chestiunea muntilor si apelor socotite sfinte, la daci, nu se reduce la Cogaionon. Alti munti si alte ape se afla sub tutela unor divinitati, iar acest lucru il stim din scrierile lui Lactantius (8) care vorbesc de un cult al zeilor de munte din Dacia Romana, fara nici o indoiala cult de sorginte getica. Exemplul cel mai la indemana il constituie legenda Sargetiei. De la Dio Cassius (9) aflam ca Decebal ar fi ascuns tezaurul statal sub albia raului Sargetia, prin devierea cursului apei, apoi readucerea lui la matca. Istoricii au avertizat ca ceea ce ni s-a transmis nu este decat o legenda calatoare (10). Argumentul principal il constuie faptul ca si Diodor din Sicilia transmite o poveste asemanatoare, dar petrecuta in Panonia si cu cateva sute de ani mai inainte de razboaiele daco-romane. La Diodor regele se numeste Audeleon, iar raul sub care s-au ingropat comorile poarta aproximativ acelasi nume cu cel dacic, adica Sargentia. Faptul ca in locuri si timpuri istorice diferite se regaseste acelasi scenariu al ingroparii unei comori regale, sub albia unui rau, numit Sargetia, confirma mitul apei vii, curgatoare, unde pot avea loc imbaieri rituale cu rol functional in purificari. Darul lui Traian catre templul zeului Cassios,acel corn de bou aurit, de fapt un rhyton, luat din tezaurul dacic, certifica natura religioasa a obiectelor de sub apa, care astfel capata virtuti sacre. Daca am merge inapoi, pe scara istoriei, dincolo de Decebal si Traian, dincolo de Audeleon si Lisimah, putem ajunge la un timp mitic, in care adversarii se transforma in personaje mitologice de genul devasi si asurasi. Rolul lor in aceasta poveste este sa dea un sens si o utilitate divina Sargetiei. Sar, dupa cum am mai aratat, in limba sanscrita inseamna curgere, suvoi, apa curgatoare, iar Getia, de fapt Gietia, prin utilizarea lui “j” in loc de “g” (v. gie-jie ori gioc-joc) precum in graiurile banatean si moldovan, devine Jietia, femininul de la Jiet. Raul Jiet are toate sansele sa fie antica Sargetie, dar ar fi zadarnic sa se caute eventuale comori in albia lui,caci, dupa cum am vazut, legenda Sargetiei exista inainte de Decebal. Dacii au fost un trib getic, cel ce a realizat uniunea celorlalte triburi din jur, intr-un mare stat. Vom arata ca intre numele de get si cel de dac exista o legatura stransa. Mircea Eliade a precizat ca numele de daoi avut de daci inainte de a se numi astfel, vine de la un cuvant traco-frigian care inseamna lup, insa nu dispunem de o etimologie a cuvantelor dac si Dacia. In limba sanscrita dakha inseamna struguri si de aici emitem ipoteza, avnd in vedere si polisemnatismul, ca macar unul dintre sensurile cuvantului dac sa provina de la fructul vitei de vie. Aceasta ipoteza are avantajul ca se articuleaza foarte bine cu simbolul vegetal pentru geti-vita de vie. Nu am fi nici primul nici ultimul neam din istoria antica care alegeau sa se asemuie cu vita, mladitele de vita si strugurii. Cele mai la indemana exemple ni le ofera Biblia. In cartea lui Isaia din Vechiul testament Domnul Dumnezeu este vierul si iudeii sunt via, dupa cum se spune : “Acum dar-zice Domnul-locuitori ai Ierusalimului si barbati ai lui Iuda,judecati voi,intre mine si via Mea. Ce as mai fi putut face viei Mele si nu i-am facut?Pentru ce a facut ea struguri salbateci, cand eu ma asteptam sa fac struguri buni? Va voi spune insa acum ce voi face viei Mele; ii voi surpa zidul, ca sa fie calcata in picioare. O voi pustii; nu va mai fi curatata, nici sapata;spini si maracini vor creste in ea! Voi porunci si norilor sa nu mai ploaie peste ea. Via Domnului ostirilor este casa lui Izrael si barbatii lui Iuda sunt vita pe care o iubea”(Isaia,5- 1,7 ). Citind acest pasaj din Biblie nu putem sa nu ne gandim la episodul scoaterii vitei de vie ordonata de Burebista , la sfatul lui Deceneu, preotul regelui si reprezentantul divinitatii pe pamant, care talmacea vointa zeului getic. Isus, de asemenea, s-a descris pe sine ca adevarata vita cu care credinciosii sunt intr-o relatie organica. Iata pasajul din Evanghelia dupa Ioan: “Eu sunt adevarata vita si Tatal meu este vierul. Pe orice mladita care este in Mine si n-aduce roada, El o taie; si pe orice mladita care aduce roada o curateste ca sa aduca si mai multa roada. Acum voi sunteti curati din pricina cuvantului pe care vi l-am spus. Ramaneti in mine si Eu voi ramane in voi. Dupa cum mladita nu poate aduce roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi nu puteti aduce roada daca nu ramaneti in mine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cine ramane in mine si in cine raman Eu, aduce multa roada; caci despartiti de Mine nu puteti face nimic” ( Ioan, 15-1, 11 ). Daca acceptam ca geto-dacii se identificau cu vita de vie si strugurii sai, atunci este foarte posibil ca adevarata scoatere a vitei de vie sa fi fost actiunile militare intreprinse de Deceneu, conform cu vointa divina, de anihilare a asa zisei vitei salbaticite, adica a elementelor tribale ce se abatusera de la dreapta credinta stramoseasca. Neintelegand sistemul filozofic getic care apela la simboluri, Strabon a luat ad-literam parabola lui Deceneu si a proclamat starpirea vitei de vie in Dacia. Or dovezile arheologice contrazic acest lucru, cultivarea vitei de vie desfasurandu-se fara intrerupere in Dacia. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca o astfel de operatiune era o imposibilitate din punct de vedere practic. In plus, strugurii fiind un aliment valoros ar fi fost mai logic sa se interzica vinificatia si nu interzicerea cultivarii vitei de vie. Dosarul vitei de vie getice este mult mai bogat. Strugurele, impreuna cu spicele de grau figureaza pe monezile romane infatisand Dacia Felix, iar aceste simboluri sunt de sorginte dacica si nu romana. Colacul de grau si vinul se sfintesc in zilele noastre in biserica crestina si este posibil ca si in Dacia antica sa fi constituit alimente rituale. Daca privim in repertoriu liricii populare,transmisa prin viu grai de la geto-daci, aici strugurele apare personificat, capabil de simtire si patimire : Struguras batut de piatra/ Rau e Doamne fara tata/Struguras batut de bruma/Rau e Doamne fara muma/

 

GHEORGHE ŞEITAN

 

 

Note bibliografice

1). Herodot-Istorii, vol 4, Ed. Teora, 199, pg. 91 2). B. P. Hasdeu- Istoria critica a romanilor- Ed. Minerva, Buc. 1994, pg. 391. 3). Gheorghe Seitan- Zalmoxis in cantecul batranesc, Ed. Cronicarul, Tulcea, 2003, pg. 90 si celelalte. 4). C. Ginzburg- Istorie nocturna- Ed. Polirom, Iasi, 1996, pg. 197 5). G. T. Niculescu-Varone-Dictionarul jocurilor populare romanesti, Ed. Litera, 1979. 6). Romulus Vulcanescu – Mitologie romana- Ed. Academiei, 1987, pg. 313 7). Strabon, Geografia-VII, 3,5 8). Lactantius- De mortibus persecutorum, IX 9). Dio Cassius – Historia romana – LXVIII, 14, 4-5 10). I. H. Crisan – Spiritualitatea geto – dacilor, Ed. Albatros, Buc. 1986 – pg. 109.

Anunțuri