h1

~Gheorghe Şeitan: „Comori de înţelepciune getică“

Ceva ne scapa mereu atunci cand incercam sa intelegem numele propriu de Toma.In Biblie se spune ca apostolul Toma a fost supranumit ,,geamanul”.Toma in limba aramaica, dar si in tibetana are o legatura cu focul si caldura vitala.Asemanator si in mistica veche iraniana, iar Mani s-a intalnit cu dublul sau astral numit ,,toma”.Tomatele (dumadele pe romaneste, acelasi)sunt legumele rosii ca focul iar tomagelul este o ciuperca de culoarea rosie. Cântecul bătrânesc „Toma Dalimoş”  aparţine tezaurului  de înţelepciune getică   ajuns prin viu grai la noi. Valoarea lui este   comparabilă cu aceea a Vedelor şi Upanişade-  lor hinduse, cu care se aseamănă din punct de   vedere al limbajului şi al tratării unor probleme   de ordin spiritual şi filozofic. El nu face parte   din literatura folclorică, fiind o creaţie relevată   şi nu una umană, transmisă pământenilor prin   intermediul unor iniţiaţi geţi, specialişti ai   sacrului.Ceea ce  împiedica  accesul  la  adevărata  sa  cunoaştere  este   forma alegorică a discursului, sistemul de simboluri menite să ascundă taina de neaveniţi,  Pe de altă parte acest cântec era funcţional în  cadrul religiei getice despre care, din păcate,  ştim foarte puţin. De aceea în studiul ,,Zalmoxis  in cantecul batranesc”, înaintea comentariilor pe  text, am procedat la unele clarificări legate de religia geţilor.

Moşul a fost divinitatea cea mai importantă a strămoşilor noştri, înainte de venirea lui  Zalmoxis . Zalmoxis a fost mai întâi discipol al  lui Moşu, cum spun şi izvoarele istorice, apoi  el însuşi a devenit zeu. Moşu, prin identificarea sa cu Vatra Focului, a mai fost numit şi

Vătrânul, cuvânt ajuns până la noi sub forma  de Bătrânul. Societatea getică antică era organizată asemănător societăţii antice hinduse,  locul lui Brahman fiind deţinut de Moşu, iar casta brahmanilor avându-şi un corespondent  la noi în casta privilegiată a moşilor. Informaţia  antică cum că Zalmoxis ar fi primit legile de la  Vatra Comună, ne arată că Zalmoxis Ie-a primit de la Moşul Vătrân sau poate de la Moşii  Vătrâni, numiţi aşa prin extindere de sens, ca  pluralul comun.  Ceea ce a primit de la Moşu şi a transmis, sub formă de învăţătură, Zalmoxis, a fost  Dharma – Legea Ordinii şi Armoniei Universale, concept fundamental în religiile asiatice cu care zalmoxismul făcea corp comun. Legile  juridice nu erau decât o consecinţă a legii universale, decurgeau din acestea. Dharma getică constituia un termen cunoscut şi vehiculat în Dacia din moment ce numele capitalei dacice era Dharmise-getu-sha.

Anumite concluzii ale studiului de faţă se bazează pe unele procedee împrumutate din arheologia lingvistică, încercând astfel să ajungem la pronunţia antică a unor cuvinte importante din textul cântecului. Astfel numele Dalimoş se pronunţa în antichitate DZALI-MOKSI, după cum chiar numele de Moşu provine din pronunţia modificată a lui mokşu. Indeosebi forma DAMOLSCHI, a numelui eroului, prezentă în varianta culeasă de C.R. Codin, pronunţat conform graiurilor arhaice, adică DZAMOLSCHI se apropie foarte mult de teonimul Zamolxis . Este de mirare cum până în prezent nu a atras nimănui atenţia această asemănare.

Toma nu este numele biblic ştiut, căci pronunţia populară a lui este Tuoma, provenind din substantivul „tumo”, cu înţelesul de căldură vitală. Această interpretare concordă şi cu explicaţia care se dă în upanişade Sinelui sau Spiritului, aceea de esenţă ultimă a universului şi suflu vital al fiinţei umane. Tumo Dzalmoks corespunde în acelaşi timp calităţii de daimon atribuit de Herodot lui Zalmoxis.

Cântecul „Toma Dalimoş” face parte dintr-o anume şcoală a misticii gete şi anume aceea a călugărilor biruitori, de aceea Spiritul a fost imaginat ca fiind un voinic. Dacă Spiritul are ca reprezentare voinicul, Sufletul a fost închipuit ca fiind calul acestuia. Sufletul la geţi înseamnă corpul astral (v. si dublul astral al lui Mani numit toma) şi era legat de corpul fizic (pământul) printr-un cordon (pripon) de argint.Exista o intreaga literatura despre acest cordon de argint foarte actuala careia ar trebui sa i se adauge radacinile getice ale priponului de argint. Definiţia dată Sufletului nu era cea actuală, europeană, ci una hindusă upanişadică. El este vehiculul semnelor care deşi nu este etern sau necreat, totuşi nici nu moare odată cu corpul fizic. Sufletul este cel care evoluează de-a lungul unei vieţi întrucât calul lui Toma şi-a transformat carnea din rouă în fier. Sufletului i se atribuie unele calităţi întâlnite în Legea lui Mânu, o scriere indică, din perioada secolelor XIII-VI î.e.n., ceea ce poate proba asupra vechimii cântecului Toma Dalimoş.

Limbajul folosit pentru a exprima discriminarea dintre Natură şi Spirit este asemănător celui folosit în Bhagavadgita şi în textele tratatelor alchimice. Câmpul constituie o noţiune distinctă şi el cuprinde, în genere, Natura cu toate componentele sale. După cum Toma este al Spiritului (Moşu) tot astfel Manea este al Naturii (Câmpul). Celor doi atacanţi nu li se pot atribui calificative de bun şi rău aşa cum există tendinţa actuală în manualele şcolare.

„Păsu la voinic” constituie expresia definitorie pentru legăturile sau articulaţiile dintre Spirit şi Natură. Aceste articulaţii funcţionează pe durata unui ciclu temporal (Anul) sau uman (fiinţa). La epuizarea duratei ciclului unui An sau a unei vieţi, legăturile se desfac (se taie) pentru a face posibilă moartea

corpului fizic, transmigraţia Sufletului şi întoarcerea Spiritului către acea taină a suflului vieţii pe care n-o ştim.

Geţii au dispus de un sistem de iniţiere, bine pus la punct, în care un rol important îl avea învăţătorul numit naşul. Nu întâmplător cele mai multe dintre cântecele bătrâneşti se cântau, până nu demult, la nunţi unde naşul este un personaj extrem de important, învăţătorul mirilor. Ceea ce ni se spune, de la Herodot încoace, cum că Zalmoxis îi învăţa pe geţi în timp ce îi şi ospăta, ne aminteşte de nunţile noastre cu Naşul Mare în capul mesei.

O altă informaţie venind din cântecele bătrâneşti, în legătură cu calul dăruit voinicului de către naşu, ascunde de fapt obţinerea unui nou Suflet prin iniţierea acordată de învăţător discipolului său. în cadrul iniţierii erau predate cunoştinţe secrete cum ar fi tehnica meditaţiei, obţinerea acelui somn momit. Dar se învăţau în primul rând cunoştinţe exoterice despre care aflăm de la lordanes: teologia, adorarea anumitor puteri divine şi anumitor capele, medicina, astronomia, faimoasele belagines şi altele.

Îndeosebi actul de a adora anumite puteri divine şi anumite capele îi priveşte mai ales pe călugării ktistai şi nu numai, pentru că geţii au avut vocaţia de mari rugători. Călugării traci numiţi de Strabon ktistai erau călugării care practicau adorarea întrucât în limba san-crită cuvântul BHAKTI înseamnă „adorare”. Bhaktiştii sau bhaktistoii sunt cei ce se roagă cu ardoare, prezenţa rugăciunii în cântecul Toma Dalimoş decurgând dintr-o practică getică de dinaintea creştinismului. Rugăciunea getică priveşte aici eliberarea de suferinţă încă din viaţa prezentă sau astă lume.

Potrivit informaţiilor din textul cântecului, Omul ca şi Anul renaşte după moartea fizică. Cel ce transmigrează este Sufletul, închipuit alegoric prin calul voinicului, întrucât Sufletul în accepţia getică constituie şi vehiculul întipăririlor karmice, sau al semnelor. Calul pleacă în lume, după ce-şi îngroapă stăpânul, pentru a găsi un alt Spirit pe care să-l poarte.

Expresia folosită de „Casa Sufletului”, din texte, concordă cu informaţia potrivit căreia geţii cred că nu mor ci doar îşi schimbă locuinţa.Exista o casa a sufletului dupa cum exista si o pasare a sufletului, elemente ce trebuiesc puse in legatura si cu pasarea sufletului de pe stalpii de morminte si cu pasarea de pe pietrele tombale de la Sarmisegetuza-Regia, banuit a fi chiar Cogaionul dacic.

Totodată indicaţia, dată calului, de a căuta acel voinic cu semne de vărsat priveşte ciclicitatea timpului, întrucât Anul Nou getic începea în zodia Vărsător. în ceea ce priveşte fiinţa, voinicul cu semne de vărat este, fie omul iniţiat purtând pe faţă însemnele celui de două ori născut, fie este vorba de copilul în jur de doi ani care tocmai a zăcut de vărsat de vânt sau, cum se zice în text, „l-a căzut calul de boală”. Să ne amintim că în Tibet reîncarnarea unui nou Dalai-Lama este recunoscută într-un copil, când acesta are în jur de doi ani.

După cum mistica tibetană este una a tantrelor budhiste, tot astfel mistica getică este a tantrelor zalmoxiene. Răzbate din text, nu doar recunoaşterea polarităţilor din fiinţă ci şi întreţeserea lor, ceea ce constituie esenţa practicii în tantrism. Utilizarea paloşului ca plug ce scoate brazda din ţărână, însuşi numele de paloş provenind din phalus cu implicaţiile shivaite ce decurg de aici, tăierile bărbătească şi cea femeiască, un anume limbaj specific, sunt doar câteva exemple, din mai multe care s-ar putea da, pentru a susţine ipoteza tantrismului.

Textul cântecului „Toma Da li moş” oferă mai multe exemple, cu privire la pola-rităţile complementare de tip yin şi yang. Toma şi Manea sunt precum faţa şi spatele unei singure fiinţe, binom ce se regăseşte şi la nivel macrocosmic. Se observă o anume afinitate a zalmoxismului cu daoismul chinez, dar şi cu religiile tantrice.

Cuvântul moldovan a existat încă din antichitate la geţi şi definea un anume tip de înţelepciune. Molda era înţelepciunea flexibilităţii, în care moalele îl domină pe cel tare şi rigid. Nu întâmplător cel mai înalt vârf de munte din România se numeşte Moldoveanul. Această atitudine în faţa vieţii era o înţelepciune de tip hyperboreic, existentă la geţi şi exemplificată  şi  în  textul  cântecului  prin

supranumele lui Dalimoş, acela de Alimoş. Numele de Alimoş purtat de erou, în foarte multe variante ale cântecului este autentic şi provine de la denumirea plantei alimoş, utilizată în antichitate, în practicile marilor mistici, începând cu Pitagora. Faptul denotă, pe de o parte, că vechimea cântecului trebuie căutată în antichitate, pe de altă parte, arată similitudinile existente între anumite practici iantro-mantice greco-romane şi practicile misticilor geţi. Alimoş, împreună cu alte denumiri de plante, din alte cântece bătrâneşti şi nu numai, dau dimensiunea hyperboreică a unui popor paşnic şi blând, spre care elinii priveau cu admiraţie. Deşi numele de Gebeleizis nu se întâlneşte în textul cântecului „Toma Dalimoş”, totuşi se poate vedea cum Manea împrumută din atributele acestuia. Gebeleizis are o mantie specifică, numită „gheba de leu”, menită să transmită forţa distrugătorului teribil. Atât în textul cântecului Toma Dalimoş, cât şi în cel al Pluguşorului, mantia şui Gebeleizis a luat forma unui cojoc îmbrăcat pe dos. Cojocul confecţionat din piei de lup, aşa cum apare uneori, ne arată că, într-un anume timp istoric, simbolul leului a fost înlocuit cu cel al lupului. Din punct de vedere tantric, Gebeleizis constituie ipostaza de distrugător – transformator al zeului Shiva, Zeul Suprem în religiile tantrice, echivalentul lui Moşu.

Numite şiraguri şi încântarea lor înşirate, cântecele bătrâneşti capătă calitatea de sutre ale înţelepciunii getice. Simpla lor rostire, în ritmul melodiei, asigură rapsodului ştergerea unei părţi din karma sa negativă, sau după expresia din text, „curăţirea de belele”. Prezenţa liturgicului „amin”, alături de imaginea lupului care urlă, după alte ipostaze se roagă, ne face să credem că în societatea getică iniţiatică era cunoscut sunetul sacru „Acum”, cu înţelesul de „OM”(v. capitolul ,,Rugaciunea lupului”)

Incheiem într-o notă optimistă: comorile zalmoxismului getic nu s-au pierdut cu totul, iar ceea ce s-a degradat, datorită timpului, ar putea fi reconstituit.

GHEORGHE ŞEITAN

Anunțuri