h1

~Gheorghe Şeitan: „Sărăcăcenii şi nomadismul pastoral antic“

O arhivă vie a proto-indo europenilor o constituie confreria pastorală a sărăcăcenilor, asupra cărora ar trebui să-şi îndrepte studiul etnologii, istoricii, lingviştii, toţi care au o legătură cu arheologia culturală, acum cănd încă acest neam antic nu şi-a pierdut cu totul identitatea.

Asupra sărăcăcenilor s-au emis mai multe păreri, uneori divergente mai ales în legătură cu numele şi originea etnică.Aceşti aromâni vechi au ajuns a fi revendicaţi, de-al lungul vremurilor de către greci, de romanofoni, ba chiar şi spaniolii, care-i considera rezultatul unei metisări dintre mercenarii lor stabiliţi în Balcani şi femeile locale, vorbitoare de aromână, ceea ce ne aminteşte de teza naivă cum că poporul român de azi ar fi rezultatul căsniciilor mixte dintre soldaţii romani şi femeile dace.

Nimic nou în ceea ce priveşte copilăria istoriografiei, doar latitudinea geografică de manifestare diferă.

În legătură cu numele lor s-a emis ipoteza că ,,sărăcăcean” vine de la  aşezarea aromână Săracu, situată la sud-est de capitala Epirului, Ianina, iar o altă ipoteză consideră că numele se trage de la aspectul vestimentar, sărăcăcios.

Într-un singur punct cercetătorii converg atunci cînd este vorba de sărăcăceni – ei sunt un neam de oieri care a practicat dintotdeauna nomadismul pastoral, care nu este totul cu transhumanţa.

Acest mod de viaţă, de o libertate absolută, precum norii de pe cer, păstori mereu aflaţi în mişcare, de la munte la baltă şi iarăşi la munte, mereu în căutare de păşuni rodnice i-au izolat de restul populaţiei sedentare greceşti, slave sau musulmane ceea ce le-a permis să-şi conserve timp de milenii portul limba şi obiceiurile.

Arătăm aici că în limba sanscrită, limba sacră a aryenilor vedici, cuvăntul ,,saraka” (1)înseamnă ,,care se deplasează”, ,,care curge” şi are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul ,,sarabha”, adică ,,sar” ( a curge).

Prin urmare de la calitatea lor de păstori nomazi, cei ce se deplasează dintr-un loc în altul cu turmele vine numele de ,,sărăcăcean”, în contrast cu grămoşteanul-locuitor al satelor.

Localitatea Săracu este localitatea unde, dintr-un motiv sau altul, păstorul nomad revine prin faptul că vremurile i-au impus să transforme nomadismul pastoral în transhumanţă, împotriva voinţei lui, el neuitând că neamul său este cel ce nu se stabileşte niciodată într-un loc anume.

Sărăcăcenii nu sunt nici ,,oameni săraci” cum s-a crezut, deşi tocmai acest substantiv din proto-indo-europeană ,,saraka”(cu varianta ,,sarika”) a creat adjectivul ,,sărac”. În DEX (2)

se specifică, in dreptul cuvântului ,,sărac” : ,,care nu are avere, care este lipsit de bunuri materiale necesare vieţii”.Un cuvânt ce se consideră a parveni în limba română din bulgarul şi sârbo-croatul ,,sirak”.

Este lesne de observat că pentru populaţia sedentară, cea trăitoare în oraşe şi sate, nomadul este individul lipsit de casă, lipsit de propietate asupra pământului, de unelte agricole şi vite de muncă (pentru că nu-i trebuie), iar dacă toate acestea, care alcătuiesc averea şi-i asigura traiul agricultorului, nu sunt, el este un ,,sărac”.

Emitem aici ipoteza că la origine, limba proto-indo-europeană, denumea calitatea de păstor nomad, printr-un substantiv ,,saraka”, care ulterior a fost transformat în adjectiv aplicat celui lipsit de bunuri materiale, săracul.

Nu bulgarii şi sârbo-croaţii au dat armânilor şi mucanilor cuvântul ,,sărac” ci invers.

Acest mod de viaţă al sărăcăcenilor ne ajută să înţelegem mai bine societatea triburilor de păstori pelasgici, traseele parcurse cu turmele, confreriile de păstori nomazi, o civilizaţie antică rămasă neschimbată ca prin minune, până apropape de zilele noastre. Ei nu aveau un domiciliu stabil şi locuiau în colibe de nuiele (kalives), până în 1938 când dictatorul grec Metaxas a emis un decret, obligându-i să se sedentarizeze.Unii călugări greci, propovăduitori ai creştinismului doar în limba greacă, apostoli ai elenismului şi prigonitori ai aromânilor, îi afurisea pe săracii vlahi, care se înverşunau să nu-şi abandoneze limba strămoşească.

O fotografie a sărăcăcenilor de lângă localitatea Sliven din Bulgaria ni-i înfăţişează în costume populare aproape identice cu cele ale mucanilor. Nu trebuie văzut în această asemănare decât faptul că atăt vlahii nord -dunăreni căt şi cei sud-dunăreni fac parte din aceeşi matrice  a proto-indo-europenilor, având aceeaşi limbă, port, obiceiuri şi patrie-imperiul pelasgic.

Ar mai fi d adaugat ca Ammianus Marcellinus a descris neamul antic al,,saracenilor” intru totul asemanator celor spuse de noi despre saracaceni, mai sus.Marcellinus ii descrie ca fiind razboinici, ,,deplasandu-se din loc in loc”.Mai adauga faptul ca ,,Nimeni dintre ei nu pune mana pe coarnele plugului, nu sadeste pomi si nu-si cauta hrana cultivand pamantul, ci toti pribegesc neintrerupt pe mari intinderi, fara locuinte, fara asezari stabile si fara legi.Nu suporta sa stea multa vreme sub acelasi cer, nu le place sa ramana mereu pe acelasi pamant.Viata le este o permanenta stramutare dintr-un loc in altul” (v.Ammianus Marcellinus,Istorie romana,Cartea XIV, 4, 1)

GHEORGHE ŞEITAN

***

Note

1.Sanscrit Heritage Dictionari,Ed. Gerard Huet, 1994

2.Dictionarul explicativ al limbii române, Ed.Academiei R.S.R., Buc, 1975

Anunțuri