h1

Maria Ciornei: „Basarabii – o existenţă milenară în istoria românilor“

Istoria consemnează prezenţa acestei familii în puţine documente, dinainte de Evul Mediu.

Existenţa ei e legată, prin ascendenţă, de unul din miturile fundamentale ale istoriei universale, şi anume de cel al lui Pelasgus, Munteanul născut din Pământ Negru.

Pausania spune că „după cum povestesc arcadii, cei mai vechi locuitori ai Eladei, consideră pe Pelasgos cel dintâi om născut pe pământ”.

Era din neamul Titanilor, şi acest lucru s-a păstrat în memoria colectivă a daco-românilor – pelasgi.

Este considerat şi de N. Densusianu (Dacia Preistorică) „patres progenitores” adică primul strămoş, de acelaşi sânge. Pelasgus este  la originea neamului titanilor.

Cuvântul „titan(o)s” – are în rădăcină pe acela de „tată” – titanii devenind „tătâni”, asimilaţi, mai târziu cu „tăta(â)ri”, prin fenomenul  fonetic numit rotacism.

Acest termen îl întâlnim şi în „Codicele Voroneţean” şi în „Dumer(n)eca 7 a Sfinţilor tătari”, adică a Sfinţilor Părinţi şi n-are nici o legătură cu populaţia de origine asiatică.

Pelasgos era numit şi Uranus, adică Cerescul, Divinul, Alesul. Nu întâmplător se spune despre el că vine din pământ negru; el însuşi primind denumirea de  Cel Negru.

Dacii, ca popor hiperboreean coboară din acest Pelasgos, omul primordial, născut din Pământul Negru” (V. Lovinescu-Dacia Hiperboreeană Ed. Rosmarin).

Marea lor e Neagră, Valahii au fost numiţi Valahii Negri, iar ţara lor Valahia Neagră, Kara Ulaghi, Kara-Iflak, de turci, Kara-Ulak de sârbi şi de bulgari. Şi astăzi există în sudul Dunării români care-şi spun Valahii Negri.

După acelaşi autor ”funcţiunea tradiţională la valahi era Negru Vodă (în sanscrită Krishna are sensul de negru; era Domnitorul Dwaraka, numit Domnul Krishna, în traducere românească însemnând Negru Vodă”. ( ibidem  pag. 60)

Dacă neamul Basarabilor îşi are rădăcinile atât de adânci în timp, să-l urmărim în istorie.

Plutarh (Opere.tomI-784), vorbeşte de unul din cei 7 iniţiaţi ai antichităţii, despre filozoful schyţilor, Anacharsis, fiul lui Niuru – în greceşte Niuros, în limba pelasgă Niurus, adică  Negru, la rândul său rege.

Prometeu e numit în miturile româneşti Nereu.

Acest cuvânt s-a păstrat în hidronimul Nera, dar şi întrun toponim cu aceeaşi structură fonică răstrăveche, Nereu, sat din apusul ţării; l-am descoperit, cu surprindere, fiinţând până astăzi, ca derivat, într-o hore (doină) din Ţara Lăpuşului; „Tremes-a.mpăratul carte / La fetile de pe sate / Să nu-şi facă rochii-n flori/ Că nu le-au rămas feciori / Să-şi facă rochii nerâie /  C-au murit feciori o mie”.

Să vedem care este legătura între Basarabi şi titulatura miticului Pelasgus.

Basarabii sunt reprezentanţii aleşi, de sânge albastru (negru), ai lui Saturn, (zeul, fiul lui Pelasgus) acelaşi cu  Ianus, Cel cu doua  Feţe, cu Zalmocsis – Stăpânul Vieţii şi al Morţii şi mai târziu cu Dumnezeu.

Ei îşi au rădăcinile în Ţara Neagră cu munţi maiestuoşi pe care o identificăm cu Dacia, Pelasgia  hiperboreană, primordială, cu centru de iradiere în Carpaţi.

Toti Basarabii – daci, voievozii daco-români, erau, ca şi în perioada de primordialitate, reprezentanţii castei sacre, sacerdotale – regale, a iniţiaţilor.

Această conştiinţă a aleşilor, a iniţiaţilor, au păstrat-o  vievozii români până în sec. al XIX-lea.

Lexemul basarab este alcătuit din – ba(n) şi sarab. Având în vedere că aceştia erau iniţiaţi în tainele cerului şi ale pământului, conducători de neamuri nobile, admitem că ban, aşa cum pe bună dreptate afirmă Vasile Lovinescu, cel mai marte mitolog al nostru, făcând parte din casta iniţiaţilor, expert în ştiinţa heraldicii mondiale, care presupune cunoştinţe vaste de istorie, mitologie, esoterism şi nu numai, care a studiat şi cunoscut bine miturile, ca şi limba sanscrită, având ca mentor pe un alt mare iniţiat, Rene Guenon – este cel bogat. Unii cercetători, pornind de la o inscripţie cel se referă la Mihai Viteazul, sau o altă inscripţie pe o monedă bătută de voievodul Brâncoveanu la 1713-Constantinus Bassaraba de Brankowan, consideră imposibilă etimologia cuvântului Bassarab, scris cu dublu “s”, provenită din lexemele amintite mai sus, acceptând structura sanscrită bha-şi saraba, traducând pe bha drept, a apărea, deci a trece drept Saraba.

Considerăm că acest cuvânt s-a format pe plan local, cel de-al doilea ”s”; din lexemul Bassarabă, care apare numai accidental, este o rezultantă a fenomenului de întărire fonetică, prin atracţie a consoanei ”n” din lexemul ban spre consoana „s”, evitându-se sonorizarea lui „s, intervocalic, ca în latină, ceea ce ar fi schimbat sensul, pentru că în vremurile relativ mai noi, ale domnilor amintiţi, în mod cert existau persoane cultivate ce cunoşteau latina, ca şi greaca.

Sanscrita are cuvântul bas la care unii cercetători asociază lexemul sarab(a)(ă), dar ţinem cont că pelasgii, inclusiv nobilii lor, tarabostes sunt  cei care migrează spre est, şi istoria consemnează pe aceşti conducători regionali, cei mai bogaţi, de aici şi titulatura unei regiuni conservată până târziu – Banatul, condusă tot de un ales, un conducător un sarab şi anume Banul; Mihai Viteazul a fost unul dintre banii Craiovei.

Exista rangul boieresc al banului şi în Moldova, dar nu avea atribuţii deosebite pe scara ierarhică, precum cea a banului Olteniei, care era cel mai bogat, era stăpân peste 5 ţinuturi, şi avea putere militară şi administrativă independentă de domnitorul ţării (N. Bălcescu – Românii supt Mihai Vodă Viteazul) iar saraba(ă) – înseamnă cel negru, din neamul negru, adică a celor aleşi, nobili.

Prin urmare, considerăm crearea cuvântului pe plan local, adică prin închidere, având în vedere principiul continuităţii fenomenelor în istorie, legea comodităţii în vorbire eliminând fonemul n, din Ban+ Sarab(a), acesta devenind Basarab(a)(ă).

Etimologia cuvântului a preocupat pe mulţi specialişti.

Hasdeu caută Bas-Arabii în  Arabii de jos, D. Onciul îl deriva de la denumirea unui trib dac-tracic, besii din Balcani, Gh. Săulescu  îl vedea un derivat din Bassaripa.

Mai aproape de zilele noastre, etimologul Bezanov confirmă, prin afirmaţiile sale, cele spuse mai sus căci, „poeziile  populare ale sârbilor, şi ale bulgarilor, ca şi ale ucrainenilor, populaţii înconjurătoare României, vorbesc de români numindu-i, arabi, iar ţinutul lor Ţara arabilor”.

Iorga “mai bănuia că numele ar putea veni de la haina tracică Bassareus, înafară de altă bănuială, care a inflamat capetele înfierbântate de ură după tratatul de la Trianon, sau pe a unora mai recenţi ca dl. Djuvara care, fără argumente bazate pe documente, valabile, prin omisiuni, şi refaceri de text, prin diversiuni, de tot felul, falsificând datele, dinaintea venirii maghiarilor, prin afirmaţii de-a dreptul hilare că, nu am avut aceste organizaţii statale mai devreme pentru că nu am nimerit peste barbarul cel bun, acesta, dacă nu putea fi maghiarul, măcar să fie cumanul.” (N. Timoniu-Neamul Întemeietor al lui Basarabă).

Argumente valabile pentru a dezumfla toată această gogoaşă istorică găsim în Istoria românilor de Iorga, dar şi în Conferinţele sale, în Istoria Academiei, la unii cercetători serioşi cum este N. Timoniu amintit mai sus, care arată că Djuvara uită de revoltele statelor apusene împotriva barbarilor, şi de revolta lui Litovoi, sau a lui Ioan, care duc la anularea unor date privind prezenţa organizaţiilor statale valahe pe teritoriul României de azi, în vremea lui Litovoi; sunt consemnaţi cumani robi la curtea boierului Gavrilă din Strehaia.”

Dar să revenim la demersul nostru  privind etimologia cognomenului Basarab

Cuvântul sarab dă, prin afereză termenul arab, care în limbaj popular înseamnă negru.

Basmul lui Ion Creangă „(H)arap Alb” are sigur filon popular, şi nu e o întâmplare că  eroul principal, este de stirpe regească.  Nu se pune nici o clipă în discuţie, după cum se  vede, rasa neagră din Africa.

Homer (Odis., IV-84) aminteşte de arimii de la Dunăre, sub numele de erembi-arambi-care sunt, desigur (s)arabii, cei negri, despre care am vorbit.

Iniţial negru, aşa cum s-a văzut, însemna o funcţiune, ce reprezenta pe Marele Creator – cum afirmă Vasile Lovinescu (Dacia Hiperboreană. Ed. Rosmarin).

Timpul a reţinut semnificaţia primordială, dar a adăugat şi noi sensuri  noţiunii de negru, reprezentând culoarea  neagră, ca un element din simbolistică, ţinând de cei nobili.

Mult mai târziu culoarea pare a se fi desacralizat, spunem pare, pentru că memoria colectivă a păstrat în mituri nealterate, dar încifrate, semnificaţiile primordiale, fiind percepute ca elemente caracterizatoare, de identificare.

Stemele Principatelor păstrează simboluri ale căror culoare e negrul. Valahia are în stemă trei capete de negri, iar Moldova cuprinde, în stema ei două chei încrucişate, având fiecare două capete de negri.

Simbolul saturnian al culorii arată persistenţa denumirii până în timpurile moderne.

Aceste simboluri trimit la numele conducătorilor lor şi conţin informaţii despre fondatorii acestor ţări, aceştia fiind din stirpea  cea mai nobilă de pe pământ, descinzând din titanul – tătânul cum spune N. Densusianu în „Dacia Preistorică”, adică strămoşul.

Toţi întemeietorii de ţară şi urmaşii lor imediaţi, sau mai îndepărtaţi  purtau numele de Negru  Voievod sau de Basarab(ă) Voievod.

De altfel antichitatea avea conştiinţa  nobleţei şi superiorităţii lor. Nu întâmplător Ptolemeu numeşte râul Jiu, Arabon Patamos iar Măcinului îi spuneau anticii Arubium.

Tot în această regiune era căutată şi lâna de aur, iar locuitorii o mai numeau Arabia de Sus, sau Pontica Basarabia, şi însuşi Prometeu, pelasg de neam, titan,  este înlănţuit în munţii Caucas, din Dobrogea de azi, în Măcin (Arubium) şi unde băştinaşii participă, în sens larg la suferinţele lui Prometeu, în acest ţinut pe care şi Euripide şi Amian, ca şi Marcelin îl găsesc “inospitalier”. (Elie Dolcu – Românii, o spiritualitate străveche).

Unii consideră numele Negru provenit de la legendarul Negru Vodă, ”probabil un boier mai puternic; era sistem deschis de la un anumit rang boieresc în sus, şi tocmai de aceea istoricii i-au spus neamul lui Basarab, după întemeietorul Basarab”. (apud Nicolaie N. Timoniu)

Alţi istorci vorbesc de un Negru Vodă ăl bătrân de la descălecatul din 1215, sau chiar îl identifică cu Seneslau, cu Litovoi, ba cu Tehomir, ori cu un Negru Vodă de la Câmpulung, dar nedescălecat.

Sunt şi voci care spun că legendarul Negru Vodă  nu există.

Djuvara vine cu teoria cumanistă a întemeierii statelor româneşti,  adică de nomazi.

Chiar dacă istoricul Djuvara citează numeroase surse, acestea sunt privite distorsionat,  pentru că, după afirmaţiile sale, n-a respectat nişte principii de bază în cercetarea fenomenului istoric de oriunde ar fi, şi anume:

– anulează, principiul continuităţii evenimentelor istorice,

– ignoră, în mod deliberat, aşa cum am arătat, rolul şi importanţa majorităţii populaţiei valahe în aceste evenimente.

Dacă  la acestea mai adăugăm, că acelaşi domn admite, cu rea credinţă, având conştiinţa redeschiderii cutiei Pandorii,  ideea unei Transilvanii, găsită, golită de populaţia majoritară valahă, la venirea ungurilor, teză perimată şi anulată de documente viabile, de mii  de ani, sau mai recente, ca şi apelarea la unii “specialişti” unguri pentru “traducerea“ unor documente, atunci, ar trebui chiar să încheiem demersul nostru.

Numeroase sunt diversiunile; de la crearea unei episcopii, care se dovedeşte – cum recunoaşte chiar autorul – eretică, neavând a face cu băştinaşii, care durează foarte puţin, căci nomazii nu pot susţine o organizaţie statală, până la fabricarea de etimologii fantasmagorico -cumane, ale unor onomastici sau ale unor toponime, la rebotezarea românilor, deveniţi cumanii negri, înrudiţi – se vede treaba îndeaproape – cu ucrainenii-cumanii albi.

Ori, după cum am demonstrate mai sus lexemul negru, este sinonim cu sarab(ă), iniţiaţii, sacerdoţi sau regi, cu sânge nobil, negru, de unde s-a transmis pentru toată nobilimea din lume, formula “cei cu sânge albastru”.

Avem convingerea că ceea ce am prezentat, se constituie ca argumente valabile, pentru că nu vedem cum,  cuvântul Basarab, care denumeşte o funcţiune şi nu un nume propriu, din timpuri milenare, ar putea să se tragă dintr-un termen cuman.

După retragerea romană, şi venirea barbarilor, dacii, în frunte cu  nobilii şi cu iniţiaţii sacerdoţi, s-au adăpostit în munţii de nepătruns şi sălbatici  ai Carpaţilor, dar şi prin locuri ferite de ochiul barbar, cum erau luncile mlăştinoase, sau  limbile de pământ ocrotite de fluviu.

Viaţa capătă alt curs. Locuitorii Daciei aparţin unor organizări economice sociale şi religioase  gentilice. Dispare viaţa citadină, chiar şi o ocupaţie de baza, agricultura se face sporadic, pe spaţii mult mai restrânse.

Putem să ne închipuim pe dacii cei mari şi negri, trăind într-un timp mitic, arhaic şi încremenit, revenind la îndeletnicirea primară – oieritul.

Tradiţiile străvechi daco-pelasge s-au manifestat în continuare însă.

Înconjuraţi de păduri necuprinse de ochiul omenesc şi neatinse de mâna omenească, locuitorii Daciei au ieşit din istoria cursivă – au rămas intr-o Dacie  Felix, originară, eternă.

După ce s-au retras populaţiile barbare, dacii au reluat firul existenţei fără sincope. Astfel, când în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei devin o realitate istorică, tradiţiile şi normele legislative se transmit neatinse, ca pe timpul lui Ler Împărat, spune Vasile Lovinescu (Dacia Hiperboreană).

În momentul când vremurile permit, conducătorii valahi construiesc organizări stabile statale cunoscute  din timpuri imemoriale, mitice, în care rolul principal  îl au  Basarabii, sarabii cu tiară adică nobilii, regii supranumiti negri.

Sunt amintiţi în documentele istorice mai mulţi voievozi, începând cu legendarul Negru Vodă întemeietorul Valahiei.

Şi astăzi  locuitorii ce trăiesc în apropiere de Câmpulung, atribuie schitul Cetăţuia, legendarului Negru Vodă – bisericuţa din stâncă fiind de fapt mult mai veche, considerată de unii cercetători fără vârstă.

Sigur este că Basarabii au găsit  aici un punct strategic şi chiar o fortăreaţă, un posibil loc de refugiu, în care puteau să se adăpostească împreună cu familiile.

Sarabii cu tiară, adică regii şi marii preoţi se recrutau în antichitate din rândurile nobilimii dace,  purtând numele de tarabostes.

Vom încerca să convingem că Dacia n-a fost niciodată părăsită de masa covârşitoare a populaţiei şi că nu există  pete albe în istoria noastră, aşa cum au susţinut şi încă mai susţin unii istorici, nu de puţine ori, tendenţios.

Istoria nu admite segmentarea ei. Ea este continuă, dar nu liniară; parcursul ei admiţând şi desfăşurarea în zigzag şi în spirală. Numai ignoranţa  admite aceste pete albe.

Dacă documentele aşa-zis „scrise”  nu vorbesc, fie că ele nu există, fie că nu s-au găsit încă, în schimb există altfel de documente certe, dar scrise în alt mod, consemnând evoluţia istorică.

Un document important este limba, dar ei i se adaugă elementele construcţiilor existente până astăzi, care trimit la semne arhetipale, ce se găsesc nu numai pe case şi pe porţi, dar şi pe ii şi pe fote, ori pe ceramică şi pe covoare.

Nu în ultimul rând amintim mitologia, cu miezul ascuns între straturile poveştii, ca document de excepţie, în fenomenul cunoaşterii.

Rămâne numai să putem intra în interiorul simbolului şi să-l putem decodifica.

Aşadar noi considerăm basarabii (negri-nobilii, cei cu sînge albastru) una din verigile din lanţul aşa-zisei discontinuităţi a vieţii dacilor, timp de o mie de ani.

Aşa cum am mai spus, regii ca şi Marele Preot, în general iniţiaţii,  se recrutau din rândul celor numiţi tarabostes, nobili daci.

Considerăm că aceşti tarabostes sunt Basarabii, întemeietorii ţărilor româneşti, de mai târziu.

Să nu uităm  că ei sunt aleşii, deci de sânge albastru, ca şi în antichitate, şi în primordialitate, reprezentanţii castei sacre.

Anticii, ca şi unii cronicarii bizantini,  amintesc de Basarabi,  ca  familii  vechi, nobile din casta iniţiaţilor.

Isidor din Sicilia spune că ”pe la anul 149 î.e.n., peste ţinuturile din Nord, peste Balcani domnea regale Barsaban”.

Iordanes (sec.al VI-lea) aminteşte de familia Zarabilor cu o tulpină veche, glorioasă, avută şi puternică din care se alegeau după o ordine stabilită, regii şi marii sacerdoţi ai dacilor.

Geograful Ravena numeşte poporul aflat în nordul Scytiei Mari, bassarini.

Şi Demetrios, istoric bizantin, la 1444 numeşte pe Dan Vodă, fiul lui Saraba când Basarabii deveniseră întemeietorii Ţării Româneşti.”(apud Nicolaie N. Timoniu )

Vechimea şi continuitatea folosirii termenului a dus la evoluţii spectaculoase, uluitoare.

Lexemul tarabostes a dezvoltat forme care incită la meditaţie şi reconsiderare a unor atitudini şi păreri.

Evoluţia fonetică a tremenului este diferită.

Cuvântul tarabostes admite forma  pelasgă de singular cu terminaţia atestată – vezi Decebalus – în – us rezultă forma, tarabostus. Având în vedere o pronunţie în grai local, se ajunge la forma barabustus.

Terminaţiile cuvintelor, în procesul de evoluţie firească a limbilor, cad şi ajungem la  lexemul barabustu. Legea comodităţii în vorbire impune  forma barabusu; prin anagramare  devine basuruba, şi prin atracţia lui u de a, se ajunge la cuvântul Basaraba.

Deci urmărim fluent evoluţia fonetică (tarabostes-tarabustus – barabusu-busuraba –basaraba(ă)).

Această evoluţie vorbeşte de la sine şi ne face să înţelegem că retragerea în munţi nu a însemnast şi uitarea.

Tot  tarasbostes-basarabii conduceau în noile condiţii obştea. Aceasta îi recunoaşte în  postura de conducători, căci ei şi-au păstrat poziţiile economice, politice şi religioase, datorită prestigiului şi a averii lor.

Dar să mergem mai departe.

Acelaşi cuvânt b(t)arabostus stă la originea termeului saraba  care are următoarea evoluţie, după aceleaşi legi fonetice, prezentate mai sus: tarabostus – sarabosus – sarabus – sarab(a)(ă)

Aşa cum am arătat mai sus, există  o evoluţie paralelă;  din basaraba prin descompunere se ajunge la ba(n) şi  saraba; ban(ul) fiind conducotorul unei regiuni, cel mai bogat şi saraba  „ales, iniţiat, cu funcţie de reprezentant al divinului, în zilele noastre se păstrează acest sens în sintagma. Uunsul lui Dumnezeu”. Dintre sarabii cu tiară-sarabos tereos-se consacrau regii şi sacerdoţii de rangul  cel mai înalt.

Cu timpul cuvântul tarabo(u)stus a căpătat noi accepţiuni, prin lărgire de sens. Termenul e format din tara şi bostus-bosus- bos(u). Cuvântul  t(i)ara poate fi întîlnit  şi cu forma greacă tereos – deci  coroană şi, prin extensie, desemnând domeniul peste care domneşte bos-ul, însemnând, în sensul cel mai strict ,cel cu putere mare”.

De altfel cuvântul bos a dezvoltat şi forma bos-bovis, care duce cu gândul tot la „forţă”, „putere”, dar şi la animalul  considerat sacru la unele popoare antice.

La acestea se întâlnesc mituri legate de prezenţe simbolurilor taurine; vezi coarnele lui Moise, şi mai aproape de zilele noastre, vaca considerată sacră, la indieni.

În acest context nu ne miră faptul,  având în vedere relaţia pelasgi – hinduşi

Tot cuvântul t(i)ara, ca parte componentă a termenului t(i)arabosus „conducătorii cu coroană”, a dezvoltat  un alt lexem de la forma  pelasgă  tiaranus, care dă, prin căderea  terminaţiei finale  “s”  forma tiaranu şi se ajunge la  tiranu-tiran „cel cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor”.

E, după cum se vede, un atribut al regilor.

Acelaşi  cuvânt tara, component al lexemului tarabost(u)es stă la originea termenului ţară, adică „spaţiul ,pământul” peste care domneşte bos(t)us „conducătorul”, şi apoi, prin derivare,  de la ţară se ajunge la ţăran.

Unii cecetători pleacă de la cuvinte sanscrite  pentru a explica sensul ca şi etimonul unor cuvinte.

Considerăm că atâta vreme cât admitem apropierea de limba sanscrită, ca derivată a limbii originare pelasge, şi câtă vreme unele cuvinte precum acesta, care se găsesc şi în latină, ce are fond comun cu daca, atunci avem în vedere cea mai apropiată soluţie şi anume  existenţa în limba mamă a cestor lexeme, adică în limba pelasgă.

Puterea de influenţă şi vechimea extraordinară a cuvântului taraboste(u)s se vede şi prin aceea că este şi etimonul pentru termenul Burebista.

Urmează să demonstrăm.

Tarabostus (forma pelasgă cu terminaţia us) admite  – cum am arătat – termenul, în graiul vorbit firesc, de barabus(t)u şi de aici formele: burubustus – burubistus –Burebistus; aceasta e forma originară pelasgă; Burebistas este numele regelui în limba greacă.

De altfel, istorici antici îl numesc pe marele  conducător dac, cu fonetisme uşor schimbate, datorată fenomenului numit „alunecarea de sunete”, când Burebistas, când Buerebistas sau Boerebistas (Strabon-Gegr.).

Întărind ideea că  lanţul continuităţii existenţei dacilor – pelasgi – hiperboreeni a fost neîntrerupt pe aceste meleaguri, putem merge mai departe şi să justificăm afirmaţia că daco – românii au păstrat în limba lor fapte, nume, tradiţii esenţiale neschimbate, doar evoluţia limbii a impus, apparent, alte denumiri, aşa cum am arătat.

Şi iată, din nou un exemplu; Burebistas-Buerebistas are în radical cuvântul buer – boier, clasa din care s-a ridicat marele rege.

Prolificul termen tarabost(u)es a format o familie de cuvinte, ce exprimă o  realitate istorică uluitoare, prin adevărul şi concreteţea sa, dar care dovedeşte şi străvechimea lui, dar şi continuitatea milenară, atât a poporului daco-valah, cât şi a limbii lui, văzută în evoluţia firească în timp.

De la tarabostus s-au format  cuvintele: 1.sarabii, 2 sarabii cu tiară 3 Basaraba(ă), cum apare în cronicile şi în hrisoavele vechi (mai târziu acest fonem( a) (ă) nu e menţinut cu consecvenţa la toţi cei ce poartă acest  nume); 4 Burebista, 5 boier, 6 ţară, 7 ţăran (prin derivare).

Avem în vedere că încă anticii – vezi Iordanes – consideră ca şi N. Densusianu  şi Hasdeu, că  lexemul basaraba reprezintă o funcţiune, exprimând relaţia voievodului, nu ca persoană cu atribuţii terestre, de conducător al unui grup uman, ci de reprezentat al Divinităţii Supreme, având roluri de menţinere în sfera defensivă şi mistică a celor conduşi pe un drum pe care numai el, ca iniţiat în tainele cerului le cunoaşte. La începuturi, în vremurile miticilor hiperboreeni, dar şi ale dacilor, toţi regii erau şi mari preoţi (se crede că şi Decebal a putut fi şi mare pontif, aşa cum înaintea lui a fost Deceneu) – unele popoare, cum sunt egiptenii antici, considerau pe faraon (pe regele lor) chiar zeu, nu numai reprezentantul ales al divinităţii lor supreme, zeul Ra.

Să încheiem rotund demonstraţia  care a răspuns la întrebarea: Cine sunt Basarabii?

Tarabostes sunt nobilii daci, din care se trag sarabii cu tiară, sau tiranii care au dat un nume de rege vestit în antichitate, Burebista şi  pe aleşii Regelui Lumii, din neamul cel mai vechi  şi nobil al Basarabilor, al Negrilor, al (S(a)rabilor – cum spune Vasile Livinescu (ibidem), întemeietori ai ţărilor româneşti, susţinuţi de boieri, conducând o ţară, sprijiniţi de ţărani.

Dacii nobili, tarabostes  ne fac să ne gândim la continuitatea în timp, a existenţei noastre  începând de la  miticul Pelasgus cel Mare, de la rădăcinile lumii, a căror existenţă o simţim până astăzi, căci ei se află şi în toponime; în Basarabii Dobrogei sau  în Basarabi, unde s-a născut Sfântul Dimitrie cel Nou în sudul Dunării.

Îl mai aflăm  în numele unui ţinut şi anume al Basarabiei, în hidronime în oronime nenumărate  ca şi în antroponime, care conţin lexemul negru identificat cu basarab.

Şi demersul nostru ar putea continua amintind de numeroşii voievozi cu titlul de Negru Vodă, sau Basarab Vodă; unii păstrează chiar până târziu, în titulatura voievodală chiar forma cea mai veche, trimiţând la cuvântul originar pelasg, care consemnează lexemul având în structură fonemul “a” (ă) cum vom găsi pe o inscripţie referitoare la Mihai Voeievod Bassaraba, dar nu aceasta şi-a propus  subiectul nostru.

Unii istorici mai vechi sau mai noi vorbesc de prezenţa Basarabilor, târziu, în evul mediu,  legând acest antroponim de migratori, susţinând originea cumană a lexemului după cum am vorbit mai sus.

Acest lucru se întâmplă întotdeauna când faptele istorice nu se văd întro continuitate, anulând baza realităţilor, şi anume evidenta prezenţă în istorie a pelasgilor daci, care n-au dispărut din istorie, cum susţin, în mod neconvingător unii cercetători, ci au existat permanent, întrun timp paralel cu al migratorilor; dovada cea mai bună este faptul că, deşi se susţine uneori că Basarab I este fiul unui cuman, regele maghiar îl numeşte Basarab Valahul, şi deşi spun unii istorici că au descălecat boieri, mai mulţi cumani, în frunte cu Basarab, totuşi ei au întemeiat Ţara Românească, sau Valahia.

Ne întrebăm  atunci cine erau majoritarii, cine stăpânea pământurile, care, şi mai ales, de ce neam erau boierii, cei mai apropiaţi de domn, ce-l însoţeau, devreme ce nu s-a întemeiat Cumania, sau Ţara Cumană? – fireşte că răspunsul este foarte clar.

Dacii, valahi – pelasgi, în toată perioada de migraţii se intersectau cu  străinii. Atunci când le era în pericol fiinţa neamului, ieşeau din rosturile lor, se aliau cu unii sau cu alţii, după cum le dictau interesele; altfel trăiau în timpul lor etern, mitic, conservându-şi valorile spirituale, întro organizare socială, şi mai ales, religioasă, închisă străinilor.

Dacă acesta n-ar fi un adevăr, atunci cum se poate explica păstrarea nealterată până în zilele noastre a miturilor străvechi, a obiceiurilor, a tradiţiilor, a costumele cu motive ancestrale, purtătoare de mesaje, criptice, unele sacre, precreştine, creaţiile folclorice de excepţie care surprind, la o analiză atentă şi competentă, chiar urme evidente, legate de misterele zalmociene ale sacrificiului ritualic, precum „Mioriţa”, „Meşterul Manoli”, „Iovan Iorgovan”, pe care vechii pelasgi îl identificau cu miticul Hercules, pelasg şi el, după spusele anticilor; ca să nu mai vorbim de basmele, cu structuri ce cuprind încifrări iniţiatice, ori de colindele cu refrene  neînţelese până azi, sau de acea  ştiinţă a construirii caselor, cu arhitectură străveche întâlnită peste tot în ţară, şi de aceşti „analfabeţi”, care-şi  aşezau aşa fel gospodăria încât acestea respectau numărul de aur.

Zămnicurile lor, de pildă, erau făcute după o  formulă anume care asigura o temperatură de exact 4 grade, în orice anotimp; sunt şi azi asemenea anexe în unele sate din Munţii Apuseni.

Istoria are mijloacele ei de a consemna toate. Rămâne numai s-o ascultăm şi cu inima, căci în ea stă lumina minţii iscoditoare, ce vibrează la sonurile  profunde, mai aspre sau mai melodioase, ale timpului. Numai vibrând, cu adevărat, în căutarea rădăcinilor noastre, vom putea descoperi adevăruri ce par atât de ascunse, numai  pentru că sunt prea aproape de noi, greu de desluşit pentru că privirea de sus, pretinde anularea subiectivului, şi urmarea greu de realizat, a faptelor, anulând în primul rând  prejudecăţile, ce ţin de inerţia păguboasă, care deformează, schimonosind realitatea.

Prof. MARIA CIORNEI