h1

~Maria Ciornei: „Câteva consideraţii privind legea fundamentală a comodităţii în vorbire – factor important în evoluţia şi continuitatea limbii daco-române“

Orice limbă vorbită în prezent de o anume populaţie are în spatele ei o evoluţie care pornerşte  de la un punct originar ce nu poate fi determinat în timp cu  exactitate.

Limbile s-au format în mod diferit; dacoromâna de pildă s-a închegat prin închidere, adică prin materialul lingvistic originar, care a constituit fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală de bază, la care s-au putut adăuga şi nesemnificative influenţe ale populaţiilor de adstrat.

Pornim de la o realitate demonstrată ştiinţific, pe baza unor cercetări ale unor savanţi de prestigiu străini precum americanca specialistă  în studii indo-europene, Marija Gimbutas, sumerologul, A.F Kifkin şi nu numai, ca şi a celor români, anume a existenţei limbii pelasge ca limbă originară, cu nucleul de formare în Carpaţi. S-a demonstrat pe baza studiilor transdisciplinare, dincolo de istorie sau arheologie, de consemnările în documentele antice, sau mai târzii, şi pe baza celor mai vechi relicve ale unui craniu  găsit recent (anul 2002) întro peşteră din vestul Banatului, analizat şi de laboratoare din Norvegia şi din SUA, că acesta reprezintă cel mai vechi craniu al omului european modern datând de 34-36 de mii de ani.

Aceştia sunt stămoşii proto – pelasgilor care au întemeiat primul stat mondial, împrăştiindu-se în toate direcţiile atât de la est la vest, de la nord la sudul Europei cât şi în alte continente în Sumer, în India, ba chiar ajungând prin China, până în Japonia; o dovadă  este până azi populaţia ainu.

Pentru a putea răspunde exigenţelor impuse de tema anunţată ne vom opri mai întâi la o discuţie asupra unora  dintre cei mai vechi termeni  legaţi de istoria străveche a poporului nostru, menţionaţi de autorii antici, despre care se avansează chiar ideea imposibilităţii aflării etimologiei lor, chiar dacă ultimele cercetări aduc lumină în aceste domenii, considerate însă de cercetătorii ruginiţi adevărate blasfemii, demonstrând ancorarea în unele teorii depăşite, care s-au enunţat în urmă cu 200 de ani.

Vom evidenţia acele transformări lingvistice care relevă legea determinantă în evoluţia de milenii a unei limbi ca cea română – anume legea comodităţii în rostire, în funcţie de aparatul fonator şi de tendinţa firească de fluidizarea  vorbirii prin anularea  cuvintelor, ori a părţilor de cuvinte sau a sunetelor  inutile în comunicare.

Vom avea în vedere un principiu incontestabil firesc, ţinând cont de datele reale şi interpretarea logică a informaţiilor istoriei, fără părtinire; anume acela al continuităţii neîntrerupte a poporului dacoromân, implicit şi a limbii sale, pe acest teritoriu, dincolo de orice împiedicarea în prejudecăţi, ori neadevăruri perpetuate din ignoranţă, sau şi mai rău, din interese condamnabile ale unor populaţii vecine, venitoare mult mai târziu pe pământurile noastre. Pe scurt fără prea multe comentarii vom prezenta legile care au determinate evoluţia unor termeni rămaşi de milenii în ceaţă, al căror sens odată descifrat,  a dus la deschideri largi în înţelegerea multor fapte din istoria noastră dar si din cea universală.

Pentru început pornim de la abordarea etimologiilor unor lexeme ca Valah; Kogaion, ori a descifrării misteriosului refren, în alcătuiri mai mult sau mai puţin sintetice, ale străvechilor colinde, existenţe vii şi astăzi.

Pentru prima oară am demonstrat, prin evidenţierea transformărilor lingvistice, faptul că valahii sunt descendenţii direcţi ai pelasgilor.

Cunoscuţi  şi sub denumirea de hiperboreeni, de antici, se bucurau de mare prestigiu. Despre ei au vorbit mai toate marile personalităţi ale timpului, de la Homer la Herodot, la Socrate, la Platon la Ovidiu,  ori Virgilius  şi  la mulţi alţii.

Între  cei care se trag din pelasgi se numără şi cele 200 de ramuri  tracice despre care amintesc Herodot, Mircea Eliade, Dumitru Balaşa şi nu numai.

Milenii s-au scurs până la elucidarea etimologiei cuvâtului valah, deşi termenul este cunoscut încă de la Homer care în Iliada îi numeşte olosoi.

Grecii înşişi îi considerau pe hiperboreeni, pe pelasgii din N  Dunării dioi, adică divin, de-o seamă cu zeii.

De la eponimul pelasgus la cel de valah s-a ajuns în timp îndelungat.

În toate transformările evidente este vorba de alunecări fonetice în funcţie de aparatul fonator, de urechea vorbitorului şi nu în ultimul rând de modalitatea cea mai comodă şi mai rapidă de comunicare.

Se înlocuiesc în vorbire unele foneme ce se pot uşor confunda în graiul fluent, cerut de necesitatea unui efort minim în emitere, de căderea terminaţiilor finale, a formelor vechi, cerute de evoluţia limbii în timp, de eliminarea terminaţiilor, spre armonie, spre mlădierea vorbirii, de alunecări de sunete datorate necesităţii înlăturării unui efort prelungit, în emisia de aer, antrenând grupe de muşchi specializaţi în mişcări ce induc un efort minim al energiei sonore.

Prezentăm spre edificare, fără a detalia fenomenele fonetice etimologia cuvântului valah(i)-pornind de la termenul originar pelasgus:

pelasgus=pelasgi=pelahi=velahi=valahi

Valahii sunt, după cum am arătat  cunoscuţi în istorie cu acest nume din vremuri străvechi. Românii însă nu şi-au spus în mod constant astfel. Cei care i-au numit aşa au fost popoarele învecinate, care au păstrat în memoria ancestrală şi care au transmis din generaţie în generaţie ideea existenţei pelasgilor ca popor originar civilizator, chiar dacă astăzi nici bulgarii, nici sârbii, nici grecii ori ungurii şi nici alţii n-o mai recunosc, fie din orgoliu, fie din  alte interese.

În timp, străinii au făcut totul ca să se piardă din conştiinţa  umanităţii, cine sunt valahii, însă extraordinara varietate de denumiri, relativ apropiate date de aceşti străini valahilor, este dovada vechimii lor ca popor, dar şi a rolului lor civilizator în istorie. (vezi N.Densusianu – Dacia Preistorică; flaci – blaci – belaci – belce – feaci – placi – felahi; mai recent vlahi – valahi – kara-iflachi – olacz etc.)

Ne vom opri doar la câteva exemple.

În sudul Dunării valahilor, românilor li se spune vlahi; denumirea le-au dat-o sârbii, bulgarii, populaţii slave sau slavizate  în a căror limbă există în vorbire  cuvinte ce conţin  grupe de consoane, ce duc la o pronunţie mai aspră, de ex: sr. Sârbii au chiar o localitate numită Srebeniţa.

În cazul eponimului pronunţat de ei vlahi, e vorba şi de adoptarea unei forme fonetice scurtate. Eliminarea primei vocale a din termenul valah s-a făcut prin atracţie vocalică reducând o emisie, în timp, a cuvântului, dispărând prima vocale a, care este compensată de impunerea accentuării celei de a doua vocale a, ceea ce asigură o anume ritmicitate şi valoare fonetică simetrică, fiind în acord şi cu aparatul fonator al slavilor.

Slavii din nord, ruşii, ucrainenii  le spuneau volohi pentru că consoana lichidă l urmată de vocala o are ca punct de articulare în zona bolţii palatului; este vorba de acel  sunet caracteristic şi basarabenilor vorbitori de limbă rusă, care  se deosebeşte de sunetul l din română, care urmat de  vocala o sau chiar de a se articulează mai aproape, în zona dentală anterioară, ceea ce are ca rezultat pronunţarea consoanei l mai deschisă decât cea articulată în zona palatală, din limba rusă.

În demersul nostru, pentru că am pornit de la evoluţia unui termen foarte vechi, vom aborda şi explicarea etimologiei, prin urmărirea transformărilor fonetice, întro firească existenţă, al altui asemenea lexem, din acelaşi fond străvechi, şi anume al oronimului Kogaionon. Despre Kogaionul, Muntele Sacru al dacilor, deţinem primele informaţii de la geograful grec Strabon, care în Geographia sa, spune că dacii aveau acest munte sacru, purtând numele amintit, de sub care izvora şi un râu cu acelaşi denumire. În mod sintetic vom urmări fenomenele lingvistice care au dus la descoperirea muntelui acesta sacru. Deşi denumirea oronimului pare stranie, nu trebuie să uităm că vorbim de transformări legate de un timp milenar, în care populaţia vorbitoare de protodacă, a folosit limba în condiţii mereu legate de deplasări de populaţii de la şes la munte, şi invers din locuri diferite, şi că vechile denumiri ale unor oronime, hidronime, au fost reţinute peste generaţii, în condiţiile în care urmaşii nu se mai aflau pe aceleaşi locuri, au avut loc mişcări de du-te-vino, graţie constrângerilor istorce şi refugierea în locuri mai sigure, de regulă în munţi, pentru un timp. Revenirea s-a făcut şi după sute de ani uneori, pe aceleaşi locuri, sau pe altele mai apropiate sau mai îndepărtate, aşa că vechile denumiri, cunoscute de strămoşi, au fost preluate de urmaşi care au putut reţine aceste denumiri  în forme care au suferit schimbări neesenţiale, dar acumulate în timp, unele n-au mai putut fi înţelese, dacă le raportăm la cele străvechi. Datorită lipsei documentelor scrise aceste denumiri au căpătat forme diferite, dar schimbările s-au făcut în interiorul acestora prin aplicarea legilor general valabile în comunicare, având în vedere acomodarea urechii dar şi a vorbirii fireşti, care înlătură piedicile artificiale, nenecesare. Toate acestea se confirmă urmărind evoluţia cuvântului în discuţie. Transformările fonetice ce vor rezulta vor fi urmarea aceleaşi  legi universale în evoluţia unei limbi, acea a comodităţii în vorbire.

Prezentăm formele în evoluţie: Kogaionon (terminaţia on este grecească, şi în mod firesc admitem pe cea pelasgă sau protodacă, nu latină anume us; vezi atestatul Decebalus din atestatul IDecebalud per Scorilos) Kogaionus = Kogaionu = Kodaionu = Kodeonu (în limba gracă diftongul ai se citeşte e )=Kodeanu= Godeanu.

Am ajuns la un fapt chiar dacă greu de acceptat, dar demonstrat că acest Kogaion,  munte sfânt este Muntele Godeanu, cel mai înalt şi mai apropiat de capitala Sarmizegetusa

Înţelegem că există  continuitate în fiinţarea limbii dacoromâne, ce se pierde în negura veacurilor, că poporul dacoromân, ca şi limba sa n-au putut dispărea, cum se susţine, în 165 de ani de stăpânire romană numai pe un sfert din teritoriul vechii Dacii, că ne scăldăm întro mare de cuvinte dacice, că foarte multe din acele cuvinte trecute în dicţionare ca fiind de origine necunoscută sunt băştinaşe, că nu tot ce este la alte popoare şi la noi, am luat neapărat de acolo, ci de cele mai multe ori s-a întâmplat invers; vechimea limbii noastre o dovedeşte. Chiar dacă, după cum s-a văzut, am apelat la forme foarte vechi pentru a explica anume etimologii ale unor cuvinte care au acum, peste milenii, sonorităţi stranii, s-a dovedit că nu este nimic întâmplător în evoluţia limbilor şi că există legi generale sau specifice ce guvernează aceste evoluţii, ce au ca punct central legea fluidităţii, prin simplificarea cuvintelor ori a construcţiilor sintactico-morfologice, înlăturând aspirităţile, dovezi clare ale continuităţii, şi mai ales există explicaţii pentru faptul că limba română este atât de unitară, deşi se ştie că romanii n-au putut şi n-au colonizat zonele extracarpatice, dar limba e aceeaşi peste tot. Toate teoriile vechi şi nerealiste, ce sfidează orice raţiune firească, privind lichidarea în totalitate a unui popor, ori dispariţia  cu desăvârşire a unei limbi întrun timp nesemnificativ, raportat la timpul istoric, se dovedesc – vorba cronicarului Miron Costin-doar basne.

În acelaşi timp demersul nostru este o invitaţie la a permite cercetării istoriei deschideri către alte domenii care  pot lumina căi neînţelese şi sortite altfel a rămâne neelucidate un timp imposibil de definit. Aşadar iată că ceea ce cercetătorii români, şi nu numai, considerau  existenţa unui Munte Sfânt al dacilor un mit, deşi menţionat de o personalitate antică, competentă – Strabon era geograf om de ştiinţă – prin cercetări lingvistice, în acest caz, s-a ajuns la a recunoaşte că şi mitologia, poate fi sursă importantă de informaţii ştiinţifice.

Rămânând în aceeaşi perioadă străveche a istoriei noastre, vom arăta, fără a insista asupra încercărilor de  decodoare, făcute de diferiţi cercetători, care este  sensul  uluitoarelor şi mai straniilor refrene din colindele cele mai vechi, care, deşi neînţelese, sunt vii, folosite şi azi.

Amintim, pentru că ni se pare edificator, ceea ce spune Victor Kernbach în  Universul mitic al românilor – Ed.Şt. 1994, p.35, 105, care consideră: ”cuvântul Ler un fenomen onomastic, singular, până acum nedecifrat, care, mai ales, în colind este un nume magic, arhetipal aproape  numele în sine, o invocaţie către persoana primordială divină sau umană, o formulă obscură devenită aproape o formulă de sonoritate pură, un refren incantatoriu.”

Vasile Lovinescu (Dacia Hiperboreeană Ed. Rosmarin, Bucureşti 1994, p. 23, afirmă: ”colindele nu sunt bineînţeles latine, ci urcă la obârţia comună protopelasgă, întro antichitate abisală – ele sunt tot ce e mai misterios în poezia populară’’.

Pentru a pătrunde în miezul acestui mister vom porni de la faptul că  Ler  reprezenta tot în viziune lovinesciană  Regele Lumii, Creatorul căruia încă din timpuri imemoriale în temple i se cântau imnuri sfinte de către slujitorii acestora, tineri  iniţiaţi sub îndrumarea Marilor Preoţi.

Etimologia acestui cuvânt are ca formă de bază lexemul  în protodacă  lerunus,  de la care prin renunţara la terminaţiile finale us, fenomen general în evoluţie se ajunge la ceea ce am amintit mai înainte, anume la călugării  lerunii care-l slăveau pe Marele Ler, Zalmocsis – Dumnezeu cel Sfânt (avem în vedere faptul că dacii au fost monoteişti, chiar înaintea iudeilor, şi că în limba lor Zalmocsis, Zeul Suprem se traducea prin Stăpânul Vieţii şi al Morţii; creştinismul  s-a răspândit firesc tocmai pentru că Noua Învăţătură a împlinit legea nu a stricat-o cum spune Iisus, aşa încât în noile condiţii, Marele Creator se numeşte Dumnezeu, a cărui arie semantică se suprapune perfect peste sensul exprimat de lexemul Zalmocsis, căci Dumnezeu Iisus este slăvit şi azi în misterele creştine ca acelaşi Stăpân al Vieţii şi al Morţii.

Cea mai uzitată şi mai simplă formulă sacră ce constituie refrenul colindelor este

Lerui (Leroi), Doamne,  Ler!

Timpul a  aşternut uitare peste sensul adevărat al refrenului, dar acesta s-a păstrat tocmai pentru că în memoria ancestrală a rămas şi s-a transmis ideea că e păcat să schimbi ceea ce este sacru; remarcăm însă simetria realizată prin repetiţia cuvântului Ler, din nevoia de a asigura melodicitatea, frumuseţea colindelor care se cântă.

Sintagma se poate descompune în cuvintele Leru-i (oi), Doamne, Ler; vocala i este forma scurtă  a verbului a fi la prezentul indicative-este, ca şi diftongul oi, formă populară coruptă cu acelaşi sens; ca urmare vom înţelege astfel: Sfânt  este(i-oi) Domnul ( Dumnezeu) Sfânt!

Datorită  tendinţei de  exprimare sintetică, are loc contopirea celor două cuvinte ler şi este, nu înainte de a renunţa la forma lungă a verbului amintit, ceea ce a dus şi la pierderea în timp  a sensului.

Din numeroasele refrene întâlnite în colecţiile de colinde, ne vom opri la cele mai stranii, şi aparent imposibil de înţeles:

Iaho! Ler, Doamne, Ler, Io-Leroi Valerunda (apud Vasile Lovinescu-Dacia Hiperboreeană Ed. Rosmarin 1994)

Vom încerca să analizăm pe rând elementele componente, întreprindere care a cerut  mult discernământ şi argumentare ştiinţifică, pornind de la ideea că aceste forme sunt comprimări ale unor cuvinte  ce în străvechime trebuie să fi avut un sens clar, corelat cu epoca, şi cu misterele religioase practicate.

Iaho=Iah+o, lexemul având în componenţa originară teonimul proto – pelasg cu sensul de Supremul Creator, Iahavanus+o (i-oi=este)

Iahavanus urmeză în transformările sale aceleaşi legi fonetice, de care am vorbit, deci vom prezenta doar formele în evoluţie:

Iahavanus- Iahavanu-Iahvanu-Iahva; în limba ebraică întâlnim forma aceasta.

Este cunoscută în epocă polemica lui Origenes cu iudeii pe care-i acuză că s-au inspirat din religia dacilor, dar şi afirmaţiile istoricului iudeu Iosephus Flavius, care în Antichităţi Iudaice, vorbeşte despre izbitoarele asemănări dintre  morala şi religia aspră a călugărilor daci numiţi ktişti şi polistai şi secta esenienilor evrei, care s-au inspirat de la  geţi.

Aplecarea asupra stabilirii sensului  lexemului în forma cea mai scurtă, din refrenul de mai sus Iah, prilejuieşte şi evidenţierea argumentată că şi romanii îl aveau în panteonul lor, ca Ianus (Iahavanus-Iavanus-Ianus, zeul Suprem, pe care pelasgii, înaintaşii dacilor, îl numeau Zalmocsis, identificat  de latini şi  cu Saturn  (Elena Căluşiţă Alecu-Zalmoxis Ed. Gemenii)

Latinii, ei înşişi, desprinşi, ca şi dacii din ramura pelasgă, politeişti însă, sub influenţa grecilor, îl reprezentau cu două feţe, Zalmocsis însuşi  era considerat Stăpânul Morţii şi al Vieţii, ceea ce  arată că Ianus are aceleaşi atribute fiind de fapt acelaşi Zeu Moş; de altfel  termenul de moş, este constituent al chiar teonimului în discuţie, ceea ce arată că acesta este cel ce duce spre tărâmul înaintaşilor.

Spiritualitatea dacilor pelasgi  pe planul misterelor religioase, ca şi pe toate celelalte planuri ale existenţei lor este o continuitate, ne-o arată şi faptul că Noua Învăţătură creştină continuă preceptele mistice ale dacilor, ce s-au consolidat în jurul a două jaloane, valabile şi azi în creştinism şi anume: monoteismul şi credinţa în nemurirea după marea trecere a sufletului. Iisus-Dumnezeu este venerat în aceeaşi funcţiune de Stăpân al Vieţii şi al Morţii.

Aşadar vorbim aici de Zeul cel Bătrân, numit la început Iahavanus (Ianus) de toţi pelasgii, menţinut cu numele distinctiv amintit de dacii ce s-au despărţit de latinii, care l-au păstrat în panteonul lor politeist, cu numele iniţial originar, derobat însă de atributele zeului suprem, cauza fiind puzderia de zei cultivaţi de aceştia.

Colindele străvechi româneşti, ca şi cele de azi  păstrează acelaşi refren, ce invocă pe acelaşi Dumnezeu, slăvit din vremuri imemoriale; o dovadă este faptul că şi astăzi în unele sate maramureşene Dumnezeu este numit Moşul.

Reluăm firul demonstraţiilor noastre privind descifrarea refrenului amintit, atât de straniu la prima vedere.

Iaho! Ler-Doamne Ler, Io,- Leroi-Valerunda:

Iah-o este invocaţia însemnând Tu eşti Stăpânul Vieţii si al Morţii

Ler= Sfinte

Doamne,

Ler=Sfinte

Io=iunus(junus-tineri, leruni, călugări),

Ler-oi(îi-este)=Sfânt este

Valerunda=preamărit, binecuvântat( adjectiv protoltin (pelasg)-exista şi verbul valerandur- pt că şi adj şi verbul au în radical comun cuvântul ler, s-a ajuns la tangenţe de sens.

Acum putem traduce  mai puţin misteriosul refren străvechi:

Iahoi! Ler-Doamne, Ler, Io, – Leroi-Valerunda:

Tu eşti Dumnezeul ! Sfinte- Doamne, Sfinte,  (şi) noi tinerii(călugări)-  Ţie ce eşti Sfânt- Preamărit şi Binecuvântat, (se înţelege )ne închinăm, Te slăvim !

În alte variante, în refrenul amintit, invocaţia de început Iahoi! se reduce la forme şi mai scurte: Ahoi ! sau Hoi! sau chiar la o singură vocală.

Numele Creatorului este enunţat doar prin  vocala A, care va face corp comun prin compunere prin abreviere şi contopire cu  lexemul Ler ca în refrenul Aleroi, Leur, Leor : (A+Ler+ oi(i=este) adică Dumnezeu, Sfântul este, ! ce lasă colindătorului, libetatea de a  exprima mai accentuat, mai intens sentimental de bucurie, dar arată şi faptul că acesta nu mai cunoaşte sensul a ceea ce rosteşte, aşa încât ceea ce  constituiau, la început,  două lexeme distincte, devin lipsite de înţeles,  doar simple interjecţii, în acord cu  sentimental vestirii naşterii Mântuitorului în zilele noastre.

Chiar se remarcă schimbările întrun joc de sunete ce se impun din nevoia subiecţilor de armonie, de muzicalitate, sporită, e o formă de aliteraţie leroi, leur, leor având în vedere conştiinţa faptului că e vorba de un cântec sacru, perfectibil în timp ca melodicitate, fără însă a denatura până la anulare, cuvintele. Avem de-a face aici cu graiurile locale şi cu perceperea subiectivă a sunetelor.

Este evidentă exprimarea sintetică impusă de timp, dar şi de necesitatea susţinerii unui tempou cerut de o invocaţie ce implică o anume intensitate în acord cu sentimentele de bucurie, fiind vorba de asigurarea si a unei melodicităţi, căci odată cu ieşirea în stradă, din temple a acestor imnuri sfinte, pierd din solemnitatea şi rigoarea sacră impusă de reguli stricte, cunoscute, şi se adaptează nevoilor mulţimilor, care  nu mai cunosc sensul exact al acestor imnuri, păstrează însă esenţa – ideea se sacru.

Colindele consfinţesc înalta spiritualitate şi cultură a poporului arată extraordinare forţă vitală a sa, care au păstrat peste milenii acelaşi rol sacru, psihopomp al refrenelor, pe care îl găsim cu aceeaşi funcţie de slăvire a Creatorului Suprem în ecteniile din Sf.Liturghie, de azi,  din biserica ortodoxă, revenind, ce uluitor, tot unor entităţi spirituale, şi anume ele se constituie ca imnuri de slavă cântate de îngeri, precum la protodacii monoteişti, la începuturi, când tot numai cei  aleşi, iniţiaţii în misterele zalmocsine  le intonau.

Aşadar nu ne miră că aceate ectenii sună astfel:

Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot! (un alt nume în ebraică pentru Iahve – Dumnezeu; să fi  vorbit chiar în zadar oare anticul Origenes?).

Dacă  mai sus am avut în vedere unii termeni străvechi, facem un salt în timp, pentru a vedea în ce măsură, limba dintro perioadă mai târzie, respectă în evoluţia ei aceleaşi legi privind comoditatea în vorbire, datorată tendinţei fireşti de angrenarea aparatului fonator întrun efort de emisie de energie cât mai redus, care a antrenat şi specializat anumite grupe de muşchi în acest sens

Remarcăm alături de cuvinte şi expresii arhaice în anume  redări de întâmplări şi realizarea unor portrete prin proverbe: despre Ilieş Vodă, zice sugestiv Grigore Ureche: de departe era pom în florit, de deaproape,  lac împuţit,

Atunci când însă cronicarul  se lasă furat de naraţiune, şi când acţiune se petrece în trecut, autorul urmăreşte inconştient o anume cadenţă a povestire, ce imprimă melodicidate şi frumuseţe povestirii implicând  ’’concizie şi  precizia exprimării, un caracter lapidar al exprimării’’(Istoria Limbii Române-Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Ed.  Minerva, Bucureşti,   1971)

De pildă în portretul lui Ştefan cel Mare întâlnim  ca elemente arhaice  cu deosebit efect stilistic inversiunea  asociată  cu  folosirea pluralului auxiliarului a avea la pers a III-a, pentru singular, păstrat până târziu. Zice bătrânul boier’’ Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi  plângere’’.

Inversiunea, „Fost-au acest Ştefan vodă, un om nu mare la stat,” sau Petru  vodă, pribegind, după alungare de la domnie prin Ardeal: ’’lăsat-au drumul, şi s-au dat spre munţ’’, aduce în prim plan, prin accentuarea  unor idei  prinse în cuvinte cheie, insistenţa accentului, ca valoare temporală crescută asupra acestor termeni.

Întâlnim aceeaşi tendinţă de a exprima sintetic ideile, ca rezultat al frecvenţei în vorbirea locală a timpului, nu ca un efort al cronicarului.

Este frecventă  şi folosirea pers a III-a sg. pentru pl.Referitor tot la Ştefan Vodă se afirmă în continuare ”şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea”, dar şi  forme de plural pentru singularul verbelor, cu evidenta dorinţă de a arăta, în cazul voievodului, că ţara e înţeleasă ca un substantiv al cărui sens este de plural exprimând şi ideea de integralitate: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara, cu multă jale şi plângere..Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură”.

Forma arhaică a conjuncţiei iară face ca acest ă final să introducă o pauză în emiterea cuvântului, determinând accentuarea vocalei a, ceea ce are efect stilistic atragerea atenţiei cititorului ori a ascultătorului. Efectul este susţinut şi de forma arhaică a prepoziţiei „pre’’, păstrată şi azi în unele rugăciuni, dovada faptului că încă această formă este simţită mai plină, cu sevă afectivă în raport cu literarul, dar neutrul şi secul  „pe’’.

Inversiunea cu valoare de  superlativ absolut; ’’atâta jale era’’, este din nou o mostră de exprimare concisă, dar afectiv-subiectivă, pentru că aici accentul cade pe cuvântul cheie, aceasta consumând cea mai mare energie emitentă, pentru că importantă aici e sublinierea noţiunii de jale, care este întărită de superlativul absolut  exprimat printr-un mijloc expresiv, şi anume prin adjectivul’’ atâta’’.

Dacă  s-ar fi spus după legea standard: ’’era foarte multă jale’, comunicarea ar fi fost şi mai lungă, dar şi mult mai rece.

Remarcăm  în acelaşi text ca trăsătură generală  ce se păstrează  şi azi în vorbirea populară din multe zone, reducerea formelor cuvintelor în vorbire, în special prin  omiterea sunetelor iniţiale, ori finale, sau prin prezenţa unor construcţii morfologice şi sintactice, care nu alterează sensul. Zice cronicarul: “nime’ din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajuns.

Vom întâlni şi construcţii morfologice arhaice cu infinitivul înloc de conjunctiv, de asemenea exprimate sintetic, pe care aşa cum am amintit le-am găsit în graiul unor populaţii ce trăiesc în zone izolate cum ar fi cei din zona Apusenilor, în care se foloseşte infinitivul înloc de conjunctiv impus şi de prezenţa adverbului cu formă prescurtată dar şi cu sens arhaic de gata să: ’’Ştefan era  mânios şi degrab a vărsa sânge nevinovat,   (Grigore Ureche – De neamul moldovenilor)

Urmărind fenomenele lingvistice ce se datorează legii comodităţii şi fluidităţii în comunicare în limba română, vom găsi câteva fenomene ce privesc graiurile locale care au aspect mai conservator datorită izolării vorbitorilor, trăitori în spaţii foarte îndepărtate.  Ne vom opri la un text semnificativ, din acest punct de vedere întâlnit în revista Formula As, din 10-17 iulie 2009 intitulat Şercanul de Cătălin Manole.

Ne aflăm întro Românie indistinctivă, eternă, întrun timp fără timp, întro zonă a Apusenilor unde nimic din schimbările moderne nu au afectat traiul localnicilor.

Un astfel de loc este satul Plişti. Aici  mitul este o realitate trăită, experimentată de cei de mai înainte sau chiar de cei prezenţi. Povestea boholdului, a furtunii cumplite  care este adusă de şercanul, balaurul cel mare, este vie, este un adevăr care face parte din viaţa oamenilor.

Vorbirea lor este colorată şi în funcţie de timpul la care se referă vorbitorul.

Întro povestire cursivă ce vizează trecutul şi întâmplări fantastice, acesta foloseşte timpuri verbale în care auxiliarul perfectului compus are forma scurtă precum: o făcut, o fost, o văzut, so dus. Această formă este folosită şi pentru pers. III-a sg. ca şi pentru aceeaşi persoană la plural, el, ei o fost; o făcut, o văzut, etc.

Forma aceasta  folosită şi la plural  nu este simţită  nici de vorbitorul şcolit ca o fiind incorectă, dovadă că ea este foarte veche, şi exersată continuu .Această structură în care auxiliarul perfectului compus  este o şi nu a, sau au, se explică prin faptul că pronunţia vocalei a, din verbul a lucrat de pildă, presupune o deschidere completă a cavităţii bucale, ceea ce împiedică vorbirea fluentă, rapidă faţă de vocala o din forma verbală o lucrat, care face, datorită locului de articulare  mai sus, în zona palatală, legătura firească, cu consoana l, simţită ca o prelungire a lui o, prins fiind în acelaşi efort de emitere sonoră, antrenând aproximativ aceeaşi muşchi în acelaşi flux energetic.

În virtutea aceleiaşi legi a comodităţii în vorbire, având ca urmare  mărirea ritmului acesteia, a fluenţei, s-au impus din timpuri foarte vechi, unele cuvinte, fie verbe, fie substantive cu forme contrase: nu lucru (nu lucrez), Doamne feri! (fereşte). Şi în Bucovina, şi în Maramureş se spune: Hai ş-om mere! ori merem (mergem); lipsa   consoanei ge, nu schimbă sensul, dar  diminuează efortul în exprimare.

Alte forme verbale populare, mai răspândite decât cele din anumite zone mai restrânse sunt cele în care  verbul a fi  este întâlnit folosit în vorbire la prezent indicativ  cu structura redusă la două sau chiar la un singur sunet, în funcţie de forma afirmativă sau negativă a comunicării.

Se spune pentru verbul este – îi (El îi acasă) sau chiar i, (nu-i acasă, pentru nu este), sau îs ( sunt) ori s; (nu-s, nu sunt ). Aminteam de acelaşi procedeu al  omisiunii unei părţi din cuvânt şi în cazul unor substantive proprii în aceleaşi regiuni. De pildă apelativele Casandra, Raveca, Gheorghe (George) Ion, Petru, şi multe altele când  sunt în context imperativ se pronunţă:Casa!, Rave!, Ghio!(Geo!), (mă!) Ioa!, scurtarea acestora este însă susţinută de accentuarea ultimei vocale.

Situaţia este întâlnită numai când e vorba de persoana a II-a singular, adică persoana cu care se vorbeşte. Prezentă. Este exclusă orice posibilitate de a apela la unele din aceste forme dacă ele se referă la persoana a III-a, adică la persoana despre care se vorbeşte, pretinzând  folosirea completă a numelui şi pentru deplină identificare.

Nu se poate spune Casa( Casandra) a noastră, ori Rave (Raveca) a noastră; exprimarea fiind  dificilă şi  impune căderea emisiei fonologice de la nivelul unui accent intens şi înalt de pe ultima vocală, la obligaţia de a pronunţa cu efort maxim vocala deschisă a care urmează ( Rave a noastră).

Un alt evident efect al legii comodităţii vorbirii, ce acţionează  din zorii existenţei limbii respectiv a celei dacoromâne, văzută în evoluţia ei în timp, sunt şi expresiile foarte vechi, care  au valori de superlativ absolut,  pe care le-am întâlnit în cele mai vechi scrieri, bine reprezentate la cronicari, lucru despre care am vorbit, dar care arată că orice limbă are legile ei în evoluţie, timpul de sedimentare a formelor în comunicare, anularea sau impunerea unor forme în funcţie de necesităţile de comunicare.

În grai local se aud şi acum expresii sintetice care exprimă o situaţie neobişnuită; atunci când îţi trăsneşte casa sau şura, poţi să ţâpi apă pe el (pe foc) cât îi lumea (există şi formula mai completă – cât îi lumea şi pomântul). Aici înregistrăm şi o formă scurtă a vebului a fi – îi, dar putem intui şi ideea extinsă a expresiei de mai sus: atât de multă apă (poţi pune pe foc) cât este de mare lumea (şi pământul) şi tot nu poţi opri pârjolul.

O altă expresie ce se alcătuieşte în baza aceleiaşi legi despre care vorbim este şi de numa’, numa’ care are în alcătuire acest adverb repetat. Cuvântul  în discuţie pierde pe i final neavând  nicio importanţă  în a păstra  sensul comunicării. A încărcat căruţa cu fân de  numa’, înţelegem  sensul de mirare, de neimaginat.

În alte construcţii precum: O vinit o furtună di numa’,  numa’! repetiţia dă alt sens şi anume de cât pe ce să se întâmple mari nenorociri.

Lipsa vocalei finale, ca şi repetiţia, s-au impus în timp, păstrând un sens arhaic.

În aceleaşi legi se încadrează şi  elementele de conjuncţie di’ ca formă veche pt de, ori da’ pentru cojuncţia dar antrenând şi eliminarea unor sunete, simţite ca fiind inutile, ca în structura da’i trăieşte familia, impune o discuţie ceva mai laborioasă incluzând şi comentarii  pe marginea unui fenomen discutat şi anume întâlnirea dintre vibranta r dar şi apropierea de vocala de susţinere î, din forma completă îi trăieşte, care dacă ar fi păstrată ar duce la o pronunţie mai greoaie..

Prin urmare putem vorbi de anumite reguli care impun anularea sunetelor finale, dacă acest lucru nu schimbă sensul. Cele amintiute mai sus sunt valabile pentru toate părţile morfologice.

Neavând un plan stabilit după criterii foarte riguroase, care impun studii complexe şi complicate de durată, spicuirile noastre în evidenţierea legii cer reguli ce structurează anumite forme din diversele niveluri ale limbii, în funcţie de tendinţele spre simplificare, nu şi sărăcirea în vorbire, au caracter reprezentativ. Aşa de exemplu revenind la  categorii morfologice vom aduce în discuţie formele de perfect compus,  arhaice, păstrate în  graiuri care se supun legii generale a comodităţii în vorbire, dar fiecare structură va trebui analizată separat pentru a explica motivul prezenţei auxiliarului o pentru au ale verbului a avea. Legea are  reglementări speciale, în funcţie de construcţia fonetică a cuvintelor.

De exemplu verbul o ajutat arată că întâlnirea celor două vocale a auxiliar şi a iniţial al verbului propriu-zis, ar fi dublat efortul de pronunţie, prin intervenţia inerentă a unei pauze  de emisie a fluxului sonor, care ar fi încetinit comunicarea.

Un alt exemplu arată altă  regulă. Verbul s-o păstrat, la aceeaşi formă verbală, are alte explicaţii a folosirii formei scurte a auxiliarului  o pentru a.

Încă sunt multe probleme de explicat în limba română actuală, mai ales în cea a graiurilor.

Un exemplu îl constituie motivarea folosirii de către acelaşi vorbitor chiar din zonele cele mai izolate, a formelor paralele, de ex. s-a dus, s-o dus, s-or dus, sau a se întoarce, ori a se înturna prinse în acele planuri diferite în care naratorul se referă la fapte ce vizează miturile, ori descântecele, sau cele, relativ recente din viaţa lor.

Un interesant studiu ar putea  lua în discuţie prezenţa în vorbire a perfectului simplu la verbe în proporţie copleşitoare în zonele de sud ale ţării, legătura frecvenţei acestui timp verbal cu spaţiul deschis al locuirii lor, ce le-a format deprinderi ce duc cu gândul la istoria celor care dacă nu şi-ar fi dezvoltat agilitatea de a se apăra, de a se mişca rapid înspre locuri mai ferite, n-ar fi existat.

Acest perfect simplu,  prin rapiditatea ce o impune în comunicare, având formele verbale scurte ca şi prezenţa consoanei vibrante r, ce ajută la susţinerea unei vorbiri alerte, poate justifica ideea că limba se modelează; anumite forme se păstrează consolidându-se, sau altele, dimpotrivă, dispar în anume regiuni şi în funcţie de caracteristicele genetice sau dobândite datorită unor condiţii speciale de trai, ale unor categorii de populaţii.

Credem că se impun cercetări sistematice, după un plan ce ar trebui să include toate nivelurile limbii, urmărind, după adunarea unor date, nişte statistici care să ducă la concluzii valabile, Ceea ce am prezentat noi este numai o tentativă de a deschide nişte drumuri în înţelegerea faptului, că aşa cum în muzică, sau în fizică, sau în alte domenii, şi în limbă există legi care impun şi reguli specifice, ce urmăresc în primul rând stadiile de evoluţie ale acesteia din cele mai vechi timpuri şi discernerea acelora care  au consolidat formele fonetice, ori structuri morfo-sintactice, potenţând forţele de exprimare ce impun comoditatea în vorbire. Studiul poate  aduce la lumină şi raportul dintre această vorbire veche şi întro continuă şlefuire,  cu  limba română literară.

În loc de concluzie vom prezenta părerile unor antici despre limba latină şi limbile numite de ei‚ ’’barbare’’, de fapt cele desprinse ca şi latina din trunchiul pelasgic, printre care se numără, după ultimele cercetări, în mod cert, şi dacoromâna.

Revenind la timpurile ce ţin de adâncimile istoriei  neîntrerupte a limbii dacilor, ai căror descendenţi direcţi sunt valahii, românii de azi, pelasgi ca şi latinii şi nu numai, care vorbeau la început o limbă comună originară numită lingva prisca, ori latina vulgata, vom reda câteva păreri ale unor personalităţi antice care chiar din acea perioadă definesc felul în care se formează limbile luând în consideraţie în primul rând o bază comună, care e supusă unor schimbări, ce surprind, prin puterea de pătrundere a fenomenului lingvistic în evoluţie.

După  Quintilian, caracterele modului de vorbire barbar (n.n  înrudit cu cea latină), erau următoarele: ”se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă înafară unele litere sau silabe, ori în fine se schimbă o literă cu alta, să se strămute din locul său”.

Autorii romani nu făceau încă din timpul lui Cicero o deosebire între  limba barbară şi limba peregrină.

Isidor din Sevillia spune că se numeau barbarisme cuvintele rezultate ale modurilor de vorbire ale ginţilor barbare, care nu ştiau să pronunţe cuvintele latine în toată integritatea lor. Ne dăm seama că de fapt autori  romani consideră ca limbi barbare idiomurile populaţiunilor de rasă pelasgă din Africa, Hispania, Gallia, Germania de N.,  Reţia, Dacia, Sarmaţia Meridională, Thracia, Macedonia, Moesia, Noricul, Vindelecia. Încă în textele lui Enniu (239-169 î.e.n.), limba natală a populaţiilor din Peninsula  Iberică era considerată o limbă romană coruptă- Hispania non Romane loqui – cu toate că romanii de-abia în timpurile aceste intrau prima oară cu legiunile lor în Peninsula Pyreneia. Ca barbari erau consideraţi şi gallii, iar limba lor  “gallicus sermo”, era  ca limbă considerată ca rustica romana.(www.dacii.ro – limba pelasgică)

Având în vedere că s-a demonstrat că valahii sunt urmaşii direcţi  şi continuatorii pelasgilor, păstrându-le chiar numele (vezi evoluţia pelasgi- pelahi- velahi- valahi- după aceleaşi legi universal valabile dezbătute în tot parcursul demersului nostru), putem conchide că protodaca sau pelasga este aceeaşi limbă cu latina prisca, adică limba strămoşilor comuni şi ai dacilor şi ai romanilor şi nu numai. Rămâne să fim deschişi oricăror sugestii care duc la anularea aşa-ziselor pete albe sau negre din istoria noastră, sau din cea universală, să admitem că nici dacii şi nici limba lor n-au putut dispărea întrun timp de neluat în seamă, pentru evoluţia istoriei – 165 de ani de stăpânire romană, pe un teritoriu foarte limitat, din Dacia.

Dacă  am admite această aberaţie atunci ne punem întrebarea cine şi cum a păstrat intacte atâtea milenii obiceiurile, datinile, portul, creaţiile folclorice străvechi, structura construcţiilor specific dacică, miturile, misterele religioase, ce ţin de monoteismul dacilor, transmis pe cale  populară, firesc, fără intervenţia vreunei edict al vreunei personalităţi, şi câte argumente valabile n-or mai fi.

Privind trecutul cu mintea deschisă, luând în consideraţie toate argumentele valabile aduse de contribuţia oricăror discipline la adevărata cunoaştere, ne vom elibera de complexele impuse şi menţinute veacuri în mod deliberat, pentru a ascunde adevărul, căci cei ce au făcut-o şi încă încearcă să-l ţină sub obroc, ştiu că adevărul ne face liberi în gândire şi acţiune, ne ţine  în picioare, căci sub noi sunt rădăcini adânci.

Prof. MARIA CIORNEI