h1

Maria Ciornei: „Etruscii – dovadă a continuităţii prezenţei pelasgilor din Carpaţi, în istorie“

Despre etrusci s-a scris mult încă din secolul al XVIII-lea. Unii cercetători s-au specializat în studiul  istoriei lor – s-a întemeiat chiar o ramură a istoriei -etruscologia.

Etruscii sunt consideraţi şi azi o populaţie misterioasă, care îşi semnalează prezenţa în Toscana la sfârşitul sec. al VIII-lea î.e.n., care în zorii formării Romei (753 î e n), ce era un sat, sau doar o uniune de sate, ocupau centrul Italiei, dezvoltând o strălucită civilizaţie urbană, alcătuită din 12  oraşe-state, şi formând o Confederaţie, ce a influenţat în mod categoric civilizaţia romanilor de mai târziu, care însă i-au nimicit treptat, prin războaie, în final asimilându-i.

Originea etruscilor învăluită în mister, a încurajat cele mai diverse şi, uneori, cele mai fanteziste ipoteze.

Nu se cunoaşte cu exactitate nici locul de origine, nici rasa căreia îi aparţin, şi nici dacă sunt localnici a căror formare s-a făcut prin închidere, sau sunt migratori din alte părţi-toate acestea pentru că de la ei n-a rămas nici o literatură.

Încă din antichitate părerile sunt contradictorii şi aşa au rămas până azi; mari etruscologi moderni ca Massimo Pollotino, Raymond Block, Bouillet, ori Giuliano şi Larisa Bonfante, susţin teze diferite, privind originea etruscilor.

Lumii antice, cât şi celei moderne, Etruscii, Aryeni-Carpato-Dunăreni – cum îi numeşte D. Bălaşa – în studiul „Cucerirea Peninsulei Italice de către Carpato-Dunăreni”, au apărut “ca un popor straniu, cu o civilizaţie avansată, ce nu aveau nimic în comun cu populaţiile vecine” – (Rymond Block – “Etruscii”).

O sursă de informare despre etrusci este considerată tradiţia romană, care consemnează pe scriitorii latini, ca împăratul roman Claudiu, a cărui soţie Plautia Urgulanilla era de origine etruscă, care a scris o istorie a tirenienilor – cum îi numeşte el pe etrusci,  în 12 tomuri intitulată “Tyrhenica”, care s-a pierdut; şi pe Titus Livius (59 î.e.n.-17 e.n.) care se referă la etrusci în opera “Ab urbe condita libri”; mai amintim şi pe Vergilius care prin “Eneida” dă gir ficţiunii legate de întemeierea Romei de troianul Eneas, speculată mai târziu, în sec. al IV-lea de Servius, dar care are dreptate când afirmă că Roma a fost înaintea lui Romulus care “după numele oraşului s-a numit”. 

Sursa cea mai importantă o constituie însă, mărturiile rămase de la etrusci – şi anume necropolele şi tezaurele din vechile monumente funerare, prezente azi în marile muzee ale lumii.

Deşi de la ei ne-a rămas un material lingvistic relativ bogat – s-au găsit cca 12.000 de inscripţii din sec. al VII-lea î.e.n., gravate sau pictate pe obiecte, sau pe operele de artă din morminte, sau pe pereţii acestora,  unele azi descifrate, totuşi n-au adus date noi, pentru că acestora nu li s-a putut descifra sensul, cu mici excepţii, deşi-s uşor de citit, pentru că s-a folosit aşa-zisul alfabet latin, de fapt etrusc, în care se găsesc şi litere greceşti.

Sunt inscripţii ce oferă un număr restrâns de cuvinte, pentru că textele lor au caracter epigrafic, de cele mai multe ori fiind scurte epitafuri funerare, ce menţionează numele defunctului, gradul de rudenie,  vârsta la moarte, şi mai rar cerinţe testamentare  cu formulări tipice, dar fără semnificaţie istorică.

Câteva păreri despre originea etruscilor găsim la numeroşi antici, dar şi la contemporani: Plinius cel Bătrân, Herodot (la mijlocul sec. al V-lea î.e.n.), îi consideră urmaşi ai lidienilor, populaţie tracică; de aceeaşi părere sunt şi Vergilius, Ovidius şi Horaţius.

Dionisios din Hallikarnas, (I, 30, 2) crede că etruscii “se află a fi un neam foarte vechi şi nu este asemenea, nici alt neam, nici ca limbă, nici ca fel de vorbă“. După alţi antici, Etruria a fost mai întâi locuită de siculi şi de umbri, peste care au venit pelasgi “de dincolo de Marea Adriatică“, unii cercetători – vezi D. Bălaşa – vorbesc de cucerirea Italiei în etape, marcând la început  “o simplă invazie paşnică în Peninsula Italică” („Cucerirea Peninsulei Italice de către Carpato – Dunăreni”).

Helanikos din Mitilene vede în etrusci, pelasgi din părinţi ai tracilor.

Massimo Pollotino, “Testimonia Linguae Etruscae”, spune că sunt posibili pelasgi veniţi din partea Mării Adriatice – de aici se crede că au înfiinţat oraşul Adria în 1376 î.e.n.

Un alt etruscolog, Ugo Antonelli consideră pe artizanii civilizaţiei Romei şi ai Italiei, orginari din Asia Mică, de neam trac, sau înrudit  cu el, iar Nicolas Frere (sec. al XVIII-lea e.n.) are convingerea că  etruscii sunt cotropitori indo-europeni, veniţi în peninsulă în jurul anului 2000 î.e.n.

D. H. Lawrence (“Locuri etrusce”, 1913, traducere de Rodica Mihăilă, Ed. Sport-Turism,  1982 pag. 257) crede că: au venit în pâlcuri, pe rând pe mare, din Asia Mică, din Lydia, afirmaţie contestată de pildă de Giuliano şi Larisa Bonfante – „Limba şi cultura etruscilor”, (Ed. Ştiinţifică, Buc. 1997), care îi consideră populaţie localnică, respingând ideea ”unor migraţii din Lidia”, pag,27 ).

Asemănătoare e şi părerea altui istoric contemporan, Michael Grand, care vede în civilizaţia etruscilor un rezultat al ”unui şir de prefaceri petrecute pe loc, ce au culminat în istoria arhaică, sau protoistorică“.

Din nefericire niciuna din aceste păreri nu vin şi cu probe suficiente, care să convingă, pentru că  aşa cum spune Lawrence ”metoda etimologică a eşuat aproape total” (op. citată, pag. 370), iar noi adăugăm că, din păcate, nici metoda comparatistă n-a dat încă, rezultate încurajatoare.

 În faţa atâtor întrebări, şi a convingerii exprimate de autorul tocmai citat, credem că tot recursul la limbă poate fi edificator, căci limba păstrează nealterată date şi fapte care nu pot fi ignorate.

Considerăm că etruscii îşi au originea în Carpaţi,  mai exact în Carpaţii Apuseni, coborâtori şi pe malurile Tisei cu care se învecinează.

Vom încerca să demonstrăm.

Încă din antichitate  etruscii erau numiţi tusci, iar ţara lor se numea Tuscia.

Remarcăm că numele străvechi  al Tisei menţionată şi în documente în sec. al XI-lea  era Thyscia, citit Tuscia.

În Apuseni în antichitate, lângă apa Tuscia trăia o populaţie pelasgă, dacică şi anume agatârşii, care nu sunt alţii decât tuscii stabiliţi în munţi – prefixoidul aga are sensul, în pelasgă, de mărime, şi, prin extensie, înălţime,  munte. În etruscă lexemul aga înseamnă conducător.

Etimonul pentru tusci este târşi – care a dezvoltat formele, după legile fonetice astfel: turşi-tuşi – pronunţat în grai local tusci.

E foarte important de reţinut, pentru demersul nostru, că, sub acest nume, îi cunoşteau romanii.

Istoria consemnează însă faptul că etruscii înşişi îşi spuneau raseni (rasna).

Urmărim cu emoţie, evoluţiile fonetice şi găsim spre surprinderea noastră şi pentru acest lexem tot etimonul târşi.

Pornim de la forma clasică târşinus; are loc căderea terminaţiilor/desinenţe, ca fenomen comun în trecerea spre noi forme, rezultând târşeni sau turseni în grai local; prin afereză şi metateză se ajunge la cuvântul, care, ne surprinde atât de mult şi pe noi şi anume ruseni, care prin alunecare vocalelor  devine  raseni; conform legii comodităţii în vorbire se pronunţă şi rasna.

Continuăm aventura noastră etimologică şi amintim că grecii le spuneau etruscilor tyrenieni.

Încercăm puterea de flexibilitate fonetică a aceluiaşi etimon târşi cu forma locală târseni – deci – tyrsenus-tyrsen(i)-tyrasen(i), prin confuzia într-o vorbire firească a fonemului “s” cu „n”, se ajunge la forma tyraneni (tyrenieni).

Tot grecii, parte din ei, le spuneau şi tyrsanoi sau tyrrkenoi; nu ne miră  faptul pentru că, aşa după cum spune şi Victor Kernbach în “Dicţionar de mitologie generală” Ed. Albatros, 1983, grecii au un aparat fonator incapabil a reda exact cuvinte din alte limbi, deformându-le de cele mai multe ori, până a nu mai recunoaşte originalul.

Etnonimul etrusc are ca etimon tot lexemul  târşi, cu forma amintită mai sus truseni care, prin alunecare vocalică şi metateză duce la termenul troseni, în grai local troieni.  (Amintim că V. Pârvan consideră că „dacii au construit Troia” – „Getica. O protoistorie a Daciei” – Bucureşti. Cultura Nţională, 1926.)

De aici – avem în vedere forma originară – vom porni de la troien(us), (desinenţa us este dacă- pelasgă, în fond-vezi atestatul Decebalus per Scorillo); metateza va construi lexemul etrunus şi prin rotacism se ajunge la forma cunoscută de etruri – locuitorii Etruriei.

Despre fenomenul rotacismului, amintim că îl găsim şi astăzi la moţii  Apusenilor, la istrieni şi, din Perinoldo, Porto Maunzio, în Lyguria, Iura, Veri, în dialectul tosc al albanesei.

Avem şi cunoştinţă de toponimul Etruscia, şi de corespondentul cognomen etrusci – ambele mai aproape de tuscii – strămoşii moţilor din Apuseni.

Pentru a nu ne pierde în aceste demonstraţii greoaie, dar necesare, sintetizăm.

Faptul că acelaşi etimon pelasg târşi-tusci, stă la baza termenilor ce definesc o populaţie din Munţii Apuseni, cunoscută romanilor ca tusci, grecilor ca tirenieni, sau troieni, tuturor din lumea antică ca etruri sau etrusci şi chiar a termenului cu care ei înşişi se denumesc şi anume rasena sau rasna, arată, fără echivoc care este originea şi locul de pornire a etruscilor, care, iată, încep a fi mai puţin misterioşi.

Demonstraţia ar rămâne sterilă dacă nu am interpreta-o. 

Având în vedere că romanii le spuneau TUSCI, putem deduce că aceştia păstrau din memoria ancestrală ideea ca ei înşişi sunt pelasgi din Carpaţi şi că acest lucru nu-l puteau cunoaşte decât trăind în vecinătatea lor, într-un timp străvechi.

Şi cercetările istorice actuale spun că latinii (mai târziu romanii) înşişi îşi trag rădăcinile din populaţia protodacă (pelasgă) carpato-danubiană, având ca limbă comuna limba latină prisca sau originară.

Cristofi Cerchez în “Dacia preistorică şi istorică”, (Ed. Ararat 2002, pag. 54), aminteşte că şi la sfârşitul sec. al XIX-lea, 1869, Cezar Bolliac găseşte într-un deal de lângă satul Oraviţa-Mehedinţi – o cetatea preistorică numită de ţărani Cetatea Letinilor, fiind surprins de ce îi spun  Cetatea Latinilor când n-a găsit nimic roman aici după săpături, dar adaugă Cerchez – ţăranii au fost destul de clari – ei n-au spus cetatea romanilor ci a letinilor, pentru că nu este acelaşi lucru. Din punct de vedere etnic, acest cuvânt indică numele rasei şi al pornirii.

Latinii ajung în Peninsula Italică, după unii odată cu etruscii, acum aproape 3000 de ani – e vorba de latinii care nu-s totuna, la început cu romanii, sau mai târziu cam, la anul 1300 î.e.n, după alţii.

Nu întâmplător am insistat asupra etimologiei denumirilor, în aparenţă diferite a etruscilor date de romani, greci de alte populaţii, sau de ei înşişi, pentru că aceasta arată drumurile pe care au migrat şi populaţiile antice cu care s-au învecinat, sau cu care chiar au convieţuit în anume timp.

Se limpezesc nişte întrebări, capătă răspuns. Deci populaţia etruscilor a migrat în timpuri diferite şi prin direcţii diferite şi în valuri succesive, cum spune D. H. Lawrence în op. citată pag. 257, au venit; în pâlcuri, pe rând. Au coborât spre sud, dinspre munţi şi s-au îndreptat, o parte prin Caucasul antic, Dobrogea de azi, şi-au continuat drumul prin Grecia – numită nu întâmplător – mai întâi PELASGIA, apoi, forţaţi de aheii dinspre nord şi, mai târziu, de dorieni, au ajuns şi în Asia Mică, unde au întâlnit pe rudele lor statornicite aici, pe troieni, plecaţi poate mai devreme; spunem aceasta deoarece grecii cunosc pe troieni mai demult şi le spun chiar aşa, făcând diferenţa între grupurile relativ diferite dintre, ei cum ar fi etruscii.

O parte din etrusci au străbătut Marea Egee, cunoscută înainte de venirea grecilor, ca Marea Tracică, pe coastele şi în insulele căreia s-au aşezat pentru un timp, devenind corăbieri încercaţi şi negustori pricepuţi, ceea ce i-a făcut să se stabilească pe ţărmul mării, nu întâmplător numită Tireniană, întemeind oraşe – state înfloritoare, cu o civilizaţie urbană strălucitoare în Peninsula Italică, bucurându-se şi de legăturile cu grecii, putătorii unei culturi şi ai unei civilizaţii înalte, de care au beneficiat din plin.

 După unii cercetători e posibil ca aceşti etrusci din Marea Egee, să fi plecat chiar înainte de războiul troian, aproximativ în jurul anului 1200 î.e.n., prezentat de Homer, care după Herodot, ar fi trăit în secolul al IX-lea î e n.

Aşa  cum am spus, au venit în această perioadă homerică pe rând – nu ne putem închipui o flotilă de corăbii pornind în acelaşi timp spre alte zări cum spune un avizat etruscolog, Lawrence – op. citată, ”căci se pare că în perioada homerică, bazinul mediteraneean era cuprins de neastâmpăr şi rasele antichităţii începuseră să presare corăbii pe faţa mării”.

În mod cert, populaţiile antice au pornit spre vest şi nu numai,  şi pe drumuri menţionate şi în evul mediu.

Ovid Densusianu („Păstoritul la români”, 1913), spune „că străbăteau drumuri lungi după străvecchi îndemnuri”, când coborau de pe diferite direcţii, din perioada când încă nu erau graniţe şi munţii n-au fost niciodată o piedică, dimpotrivă – creau posibilităţi de legături între ţări şi regiuni.

O contribuţie a mişcării păstoreşti se arată la fiecare pas pe toată linia Munţilor Carpaţi, a Balcanilor, până în Pirinei, prezentă şi în Apenini şi în Alpi.” (ibidem)

O dovadă că etruscii au venit şi urmând drumul păşunatului, dintr-un loc originar – Apusenii Carpatici – o constituie unele monumente funerare din anticele oraşe-state etrusce. Un astfel de exemplu îl ilustrează monumentele funerare din Volterra, cel mai nordic dintre oraşele etrusce.

Scenele de plecare  sunt unice aici şi nu se găsesc nicăieri în celelalte necropole ale oraşelor antice etrusce.

 În aceste scene se vede că plecarea se face „în car tras de doi sau mai mulţi cai, acoperit cu o prelată, iar în car se află întotdeauna un bărbat şi o femeie, sau o întreagă familie, acompaniată de alte personaje.

Dincolo de simbolurile ce desfăşoară „un cortegiu funerar”, H.D. – Lawrence – (op. citată, pag. 351-353 ) vede   “această, călătorie cu coviltire, specific volterriene, căci se degajă o puternică conştiinţă a călătoriei, aparţinând unui popor care aminteşte de călătoriile lui atât pe mare cât şi pe uscat

O altă apropiere de dacii pelasgi, a acestor etrusci carpatici, veniţi pe uscat este şi faptul că, spre deosebire de rudele lor plecate în diferite timpuri spre Peninsula Italică, la început pe uscat, dar şi pe mare, o constituie faptul că “volterrienii şi-au incinerat îtotdeauna morţii”, ca şi dacii mari. E adevărat, însă că s-au găsit, în toată Etruria urne  funerare în puţuri, pe întreg teritoriul etrusc, doar că ele aparţineau perioadei de început a existenţei etruscilor ( sec. IX-VIII î.e.n.), când influenţa grecească şi a băştinaşilor  nu avea cum să se afirme.

Ceilalţi semeni etrusci carpatini, după cum se vede din scenele din necropolele etrusce de la Caerae, din Tarquinia, din Vulci etc., îşi incinerau doar sclavii; stăpânii erau puşi în sarcofage sau direct pe scaune de piatră săpate în stâncă, iar scenele din fresce sau de pe obiecte arată o viaţă dusă în lux, întro  zonă unde principalul motiv este marea strălucitoare, unde nu lipsesc corăbiile sau delfinii, ori raţele sălbatice, păsările exotice, desigur fiind simboluri încărcate de semnificaţii , dar care arată  traiul legat de mare.

În Volterre ”oamenii nu erau totuna cu cei ce constituiau mândia Tarquiniei-ei aparţineau cu siguranţă unui alt trib, mai aprig mai primitiv, mai puţin supus influenţei orientale. Aici oraşul din vânt ţi din piatră a păstrat şi încă mai păstrează caracterul său nordic. Imaginile de pe capacul urnelor este o carte deschisă, cu dimensiuni “chircite„, ceea ce clasicul grec sau asiatic n-ar fi putut suporta; ea reprezintă un semn de barbarism”.(Lawrence op citată)

Aceştia sunt, după unii, pelasgii veniţi primii din masa celor ce îşi vor spune rasenna, şi nu au luat contact în pribegia lor cu marea.

O altă dovadă că etruscii din Carpaţii Apuseni au ajuns în valuri succesive  şi pe direcţii diferite, pe mare sau pe uscat, o constituie caracterul specific al oraşelor – state ale Etrusciei.

Acestea, în număr de 12, n-au putut niciodată să constituie un stat unitar – ele  au alcătuit doar o Confederaţie de state,  celebrul duodecapolis (duodecim populis Etruriae).

Deşi puternice, aceste oraşe state, cu civilizaţie  înaintată şi cu o populaţie exclusiv urbană, n-au avut un stat unitar, datorită:

diferenţele de nivel economic;

oraşele de la ţărmul mării erau mult mai bogate,

datorită comerţului pe mare, a negustorilor, populaţia era emancipată ducând o viaţă decadentă, sub influenţa luxului şi a artelor Greciei, cu care făceau intense schimburi de mărfuri şi nu numai cu grecii,

a reliefului muntos şi a posibilităţilor reduse de comunicare.

Putem vorbi şi de orgolii, dar şi de faptul că, cetăţi fiind, populaţiile acestora nu comunicau, erau străini şi chiar se crede că vorbeau şi dialecte diferite.

Veniţi  în timpuri diferite, au păstrat totuşi ritualuri comune religioase: credinţa în viaţa de apoi,  un cult al morţilor, ce atinge apogeul, depăşit poate de cel al egiptenilor, cu rădăcini în patria comună – Dacia Pelasgă.

Confederaţia acestor oraşe s-a realizat pe baza conştiinţei unităţii de neam, de origine, ceea ce arată că recunoşteau că  sunt descendenţii pelasgilor-valahi carpatini.

Cea mai bună dovadă e faptul că totuşi se întruneau în caz de război, sau o dată pe an, începând din sec. al VI-lea î.e.n., întro Adunare Generală (Consilium Etruriae), nu oriunde, ci intrun centru sacru comun, la Forum Voltumnae, unde se afla Templul zeiţei Voltumna, lângă oraşul Volsini condus de un  lucumun, (şeful suprem sau domnul), alături de un Mare Preot, şi de un Colegiu de Haruspices iniţiaţi în divinaţie, după zborul păsărilor sau după măruntaiele animalelor, care conduceau ceremoniile religioase.

Nu putem să nu observăm că şi dacoromânii mai practică şi astăzi acest fel de divinaţie, în măruntaiele animalelor, prevestind vremea, sau în cele legate de vergelitul fetelor de Sf. Andrei, ori în cojile de ceapă, care ar  arăta felul anotimpurilor, de Anul Nou etc. obiceiuri păgâne, înregistrate şi de Simion Florea Marian.

Credem că nu este întâmplător faptul că etruscii se întâlneau întrun centru comun religios  lângă Volsinium (Volsini).

Însăşi denumirea oraşului Volsini evidenţiază această origine comună, a locuitorilor întregii Etruscii – cert, ei sunt descendenţii pelasgilor-valahilor.

Chiar de şi-au uitat cu timpul originile, ritualurile religioase, fiind sacre, nu s-au schimbat – aceasta e semnul păstrării, în memoria ancestrală, a ascendenţilor.

Şi la Roma, chiar în epoca târzie a Imperiului, iniţiaţii, recitau în anumite ritualuri religioase ceea ce ei numeau “carmen saliarum”, fără a mai cunoaşte sensul cuvintelor.

Vom demonstra originea pelasgă a toponimului Volsini, recurgând şi de această dată tot la etimologie.

Refacem drumul înapoi al lexemului Volsini: Volsini(um)-Volsin(i)-alunecarea vocalelor şi o vorbire fluentă locală duce la  formele – Valasin(i)-Valahin(i)-Valah(i), (palahin(i)-pelahin(i)-pelasgin(i), pelasg(i)).

Un alt toponim etrusc Felsino, sau Bolsena, Boloagna de azi, e rezultatul aceluiaşi proces de evoluţie a limbii; are loc confuzia firească în vorbire, între bilabialele b şi v rezultă Valsena; datorită metatezei se ajunge la forma Vlasena, adică oraşul vlasinilor, al vlahinilor.

În antichitate circulau în paralel şi formele palasgvus şi valasgvus, dovadă numeroasele forme derivate de la acestea şi în evul mediu, dar şi azi, în diferite zone ale lumii.

N. Densusianu înregistrează o sumedenie de forme ale acestui antroponim, în funcţie de pronunţia locală a vecinilor pelasgilor (valahilor) – („Dacia Preistorică” 1913), (blaci, belaci, balaci, bloci, blochi, vlochi flaci, felahi, volohi, iflaki, olaczi, olahi, walach, welsi, etc).

În limba română există şi azi antroponime ca: Vlase, Vlaşin, Vlasiu, Vlasov, Volosciuc (cele două din urmă sunt denumiri dată de slavi celor de origine valahă); toponime  precum: Codri Vlăsiei, Valahia, care în evul mediu denumea toate Ţările Române; găsim în manuscrisele de la Muntele Athos, în special, în actele de donaţii, numele domnitorului alăturat ţării sale – Moldo-Vlahia, Valahia, sau Ţara Românească, ori Ungro-Vlahia (Transilvania).

Etimonul pelasgus-valasgus îl recunoaştem şi în alte denumiri de oraşe-state etrusce (amintim evoluţia fonetică a lexemului  pelasgus=pelasg(i)-pelah(i)-velah(i)-valah(i)).

Un alt toponim etrusc ce duce la etimonul amintit este Velzna, rezultatul compunerii lexemelor valah(us) + (z)ana; ana  însemnând în etruscă cana; prin  compunerea prin abreviere, s-a ajuns la formele velaana – datorită legii comodităţii în vorbire şi a unui grai local, forma acceptată  a redus pronunţia greoaie a  celor două vocale identice, deci rămâne velana sau mai comod de pronunţat  velzana, velzna,  posibil însemnând un loc  adânc între munţi sau dealuri.

Amintim  şi oraşul Vulci-Volci – aici etimonul  valah  dezvoltă două forme –

valcus-valachus-valahus-valah, dar şi forma

– vulcus (lup), însemnând, ce s-a păstrat în limbile germanice sub forma wulf, preluat de slavi care spun volk.

Acest oraş cunoscut sub cele două forme,  cu cele două nume,  păstrează nu numai rădăcina etimonului valah, dar face trimitere la mitul Marelui Pelasg, numit şi Marele Lup.

Se ştie că pelasgii, valahii-daci aveau steagul reprezentat de un cap de lup cu trup de balaur, ce ilustrează tocmai acest mit, care aminteşte de iniţierea dacilor tineri, numiţi lupi, supuşi la grele încercări, înainte de a intra în rândul iniţiaţilor în misterele zalmocsiene, devenind de cele mai multe ori  regi, sau mari comandanţi de oşti.

Toponimul Volterrae (Volterra) e realizat prin compunerea a doi termeni prin abrevierea primului termen rezultând va(o)lahus + lexemul terra, însemnând pământul valahilor.

Localitatea Felathri a rezultat din acelaşi etimon comun ve(a)lah(us) + terra = felahterra, prin confuzia sunetelor cu pronunţie apropiată, v şi f, prin contragere, metateză şi schimbarea terminaţiei finale, fireşti în noua limbă,  se realizează forma în discuţie Felatri.

Titus Livius în opera citată,  menţionează că etruscii erau un popor foarte religios,  practicând mistere, miracole faimoase pentru pompa ceremonialului, un simbolism rigid şi intransigenţă faţă de aceeaşi credinţă – care a permis teocraţiei să-şi ţină uniţi supuşii.

 Aceşti etrusci  porniţi din Carpaţi în timpuri străvechi, “scoborâtori prin toată Dacia Burebistană” – cum arată  sumerologul A. Kifişin în harta sa, prinsă întrun studiu  publicat în revista ”Tehnica Tineretului” (Moscova, 1975) au avut zei locali, dar au împrumutat şi din panteonul grec şi roman numeroşi zei pe care, îi vedeau întro ierarhie condusă de un Zeu Suprem numit Tin(i)a.

Credem că acest zeu ar fi putut fi, iniţial,   chiar  o zeiţă, cea care unea pe toţi confederaţii, şi anume – Voltumna – ceea ce ar  arăta vechimea practicilor religioase, împinse până în epoca matriarhală, sau adoptată, de-a lungul drumurilor de la începuturi, sau de mai târziu, când navigatori fiind, aveau nevoie de protecţia hotărâtoare a unui zeu al fulgerelor şi al tunetelor;  mai mult, îndrăznim a crede că aceasta era Zeitatea Suprem a acestor etrusci, veniţi din Carpaţi.

Etimologia acestui teonim ne duce la următoarele componente: vol+tumna; primul termen conţine – cum am arătat mai sus – etimonul comun vol/val, de la cognomenul v(o)alahus, cel de al doilea fiind  Tumna, Timna sau Tina, numele Zeităţii Supreme, în pronunţie  comună  etruscă, vorbită la manifestările oficiale ale Confederaţiei, pentru că, asemenea altor cercetători – după cum am amintit – noi credem că în Etruscia se vorbeau mai multe dialecte – D. H.  Lawrence spune chiar “că se se putea să se vorbească în mai multe limbi”,  cauzele ar fi:

venirea din aceleaşi locuri, dar în timpuri diferite în valuri succesive,

vecinătăţile cu populaţii diferite, în lungul periplu până în ţara lor,

izolarea cetăţilor – oraşe constitutive ale Confederaţiei, la care am mai putea adăuga şi

o anume influenţă a substratului lingvistic întâlnit aici.

Evoluţia fonetică a teonimului amintit arată astfel:

Valahtumna – în pronunţie comodă – Valtumna – prin metateză – Voltumna,  cu variante locale, prin alunecare vocală – Voltimna, Valtina – mai pe scurt, mai comod – Tin(i)a = Zeiţa (Zeul)   Valahilor  – al pelasgilor, etrusci.

Credem că acest zeu sau zeiţă Tin(i)a este totuna cu VOLTU(I)MNA, având în vedere şi  faptul că la un popor atât de religios, şi atât de superstiţios, încât Etruscia, ţara lor era numită chiar GENTRIX ET MATER SUPERSTITIONES, ar fi de neimaginat că, la manifestările cele mai importante, religioase atât de rare, singurele comune tuturor, cu scopuri hotărâtoare pentru destinul celor 12 oraşe-state, să nu se invoce  MARELE ZEU, ci doar o zeitate de rangul al doilea, cu atât mai mult cu cât etruscii aveau zei împărţiţi în  triade, dar Zeul Suprerm al tuturora era Tina.

Mai există şi alte  numeroase dovezi ale continuităşii culturii şi civilizaţiei pelasgilor carpatini la etrusci; întrucât materialul e deosebit de vast, nu putem aborda toate elementele existenţiale ale anticilor etrusci.

Ne vom opri doar la câteva aspecte legate de limba etruscă, încă necunoscută.

Am găsit o însemnare a lui Aulus Gellus „în Noctes Atticae”, (11, 73), în care se aminteşte de un avocat – desigur suntem în perioada tîrzie romană, când etruscii erau complet asimilaţi de romani – care “vorbea o latină atât de arhaizantă, încât toată lumea râdea de el, de parcă vorbea în ETRUSCĂ, ori galică”.

S-ar impune nişte concluzii:

că romanii, din acel timp, sesizau un aspect  arhaic al limbii latine,

că ascultătorii înţelegeau ce vorbea avocatul, altfel cei de faţă n-ar fi râs; ei simţeau această vorbire ca pe o deviaţie de la limba curent vorbită,

că latina şi etrusca au avut, iniţial, un fond comun, păstrând unele forme pietrificate, ale pelasgei, sau ale latinei prisca, vorbită şi la Roma, în acel timp, la care s-au adăugat cuvinte din vocabularul barbarilor, ce au corupt etrusca,  dar şi cu schimbări semnificative determinate de influenţa greacă şi de cea a substratului iniţial.

Tradiţia romană, vorbeşte de faptul că la începuturi, când Roma avea un caracter mai mult rural, romanii îşi trimiteau copiii să înveţe la Cerveteri (Caere), în mod special, aceasta presupunând o cunoaştere a limbii etrusce, de către nobilii romani.

Se pune întrebarea unde a dispărut un popor cu o strălucită civilizaţie, cu tot cu limba sa? Desigur, după cucerirea lor definitivă de către romani, (unele oraşe devin cetăţi romane chiar înainte de cucerirea definitivă a întregii Etrurii – cum e Caere), etruscii decadenţi, ştiutori de carte, imitând viaţa luxoasă a grecilor, ca şi arta lor,  au fost atraşi de viaţa strălucitoare a oraşului etern, Roma. Ei se bucurau de respectul autorităţilor, aveau demniţăţi administrative, cartiere rezervate nobilimii lor.

Se pare că până  în Imperiul Roman, în timpul lui Augustus  erau  iniţiaţi, ce foloseau limba etruscă în anume mistere religioase, considerată şi de romani limbă sacră; arta horuspiciilor, a devinaţiei preluată de romani, a  fost practicată de aceşti etrusci amintiţi.

Însuşi CAESAR a fost avertizat de un asemenea iniţiat, de Idele lui Marte. Titus Livius spune în  op. citată  “că etrusca se vorbea şi în vremea sa” – sec. I e.n., în Alpi.

Nemaivorbită de mase mari, etrusca n-a mai evoluat; a încremenit în arhaisme, şi n-a mai fost înţeleasă. Avem exemplul limbii române comune – prinsă în dialectele aromân, istroromân, sau meglenoromân, care pentru a fi înţelese acum, avem nevoie de un dicţionar.

Cuvinte izolate, daco-pelasge s-au păstrat şi în unele inscripţii din monumentele funerare etrusce; vom aminti doar două antroponime, menţionate în vol. “Limba şi cultura etruscilor”, de Larisa şi Giuliano Bonfante, (Ed.Ştiinţ. Bucureşti. 1995. pag. 178), ce duc cu gândul la patria lor originară, căci limba conservă aceste  antroponime, ce definesc nume de familie, din generaţie în generaţii.

Pe o tăbliţă ţinută de un personaj înaripat, pe un perete din Mormântul  Scuturilor, din Tarqvinia sec. IV î.e.n., se poate citi: ”Larth VELCHAS, fiul  lui Velter şi al Aprtana a consacrat aici daruri mortuare.”

Identificăm aici un antroponim străvechi VELCHAS (=velchasus-velcha-valch-volach).

Pe o altă inscripţie în Mormântul Cardinalilor din Tarquinia, sec. I î.e.n. scrie: ”Acesta este  mormântul lui Ravanthu FELCI, a lui Sethne Cuthna”

 Lexemul Felci, are următoare evoluţie fonetică: -Felcus-Felc(u)-Falc(u)-Valcu-Vlac(u), adică (Placul) – Pelasgu(l) (op. citată, pag. 371).  

Ecouri peste timp

Desoperim şi astăzi cu emoţie, urme ale etruscilor, ale tursenilor strămoşi, în toponime ca Ţara Bârsei, satul Bârsana din Maramureş, ori Bârseşti sau Bârsăneşti (Dolj).

În nr, din 27 aug.2007 a revistei ”Formula AS”, am găsit un articol scris de Horia Ţurcanu, care face o călătorie pe “Tărâmul de dincolo de nori”, în Podişul Luncanilor, “între străvechile cetăţi dacice Costeşti şi Blidaru, aproape de cetatea de la Piatra Roşie, lângă strania peşteră Cioclovina, şi drumurile bizare cu fagi bătrâni de sute de ani, ce duc în Poiana Omului, unde se spune că s-ar fi sinucis marele rege Decebal”, în care e consemnat un sat „ce poartă un nume aspru – după afirmaţiile autorului, şi anume Târsa”. Cu adevărat  acest toponim suscită interesul. Aceleaşi urme le găsim şi în antroponime precum: Bârsan, Bârsescu, prezente pe întreg teritoriul ţării de astăzi. E uşor de observat că bârsenii de azi sunt târsenii de ieri.

Am întâlnit însă şi un antroponim chiar în inima Bucovinei, pilduitor pentru demonstraţia noastră, şi anume Tusciuc.

Este evident că aceşti contemporani cu noi sunt descendenţii tuscilor din Munţii Apuseni, pe care viaţa i-a adus întro enclavă slavă – dovadă sufixul iuc caracteristic slav, corespondent celui din română escu, moştenit din pelasgă ( vezi-Pop – Popescu) însemnând rudă cu, înrudit cu; în acest caz e vorba de „rude cu tuscii” sau din neamul tuscilor.

Antroponimul Tusciuc a dat şi formele Dusciuc, Duciuc, Duceac(g), ori chiar Ducec, evidenţiind faptul că aceştia au trăit un timp, fie cu slavii de răsărit, fie cu alte ramuri ale lor, care au plecat apoi spre vest – trebuie să acceptăm că în masa slavilor existau – cel puţin în  ceea ce priveşte limba – anumite deosebiri de pronunţie regionale.

Uluitor este faptul că în spatele acestor nume se află astăzi colegii noştri de muncă, vecinii sau cunoştinţe apropiate. Pare un miracol că mii de ani – oare câte generaţii? – aceste nume s-au transmis pe linie maternă, dacă admitem o perioadă a matriarhatului, sau paternă, mai târziu.

Oricum, rezistenţa lor din adâncuri de milenii, arată, categoric, o prezenţă numeroasă a tuscilor, şi în acelaşi timp o superioritate civilizatoare, integratoare a celor migratori.

Putem afirma, cu certitudine, că nu toţi târsenii din Carpaţii Apuseni au migrat înafara spaţiului originar, pe uscat, spre vest, spre est, ori sud, sau pe mare, pe coastele Eladei, navigând apoi, mai departe şi stabilindu-se în Etruria antică.

Mulţi dintre ei au coborât din Carpaţii Vestici şi s-au instalat pe întreg teritoriul vechii Dacii, întemeind – cum am spus mai sus – chiar grupuri dense de populaţie, cum e amintita Ţara Bârsei,

Nu ni se pare nici o întâmplare, faptul că oiţa din balada „Mioriţa” este o oiţă bârsană. Acest aparent amănunt poate fi un argument hotărâtor în a demonstra vechimea milenară a operei.

Am considerat la începutul studiului nostru, afirmaţia lui H.D. LAWRENCE, „că ETIMOLOGIA A ÎNREGISTRAT UN EŞEC TOTAL ÎN  ÎNŢELEGEREA  MISTERIOŞILOR ETRUSCI”, făcută în lucrarea „Etruscan Places” – 1932, („Locuri Etrusce“, 1982), traducere de Rodica Mihăilă, o provocare, care ne-a îndreptat cercetările chiar spre urmele originii poporului şi a limbii etrusce, descifrând frânturi noi din existenţa lor, relevate tocmai prin ETIMOLOGIE.

In speranţa că am reuşit să convingem în demersurile noastre lingvistice,  considerăm acest fapt, un pas înainte în cunoaştere, căci existenţa niciunui popor nu pateu fi scoasă din contextul evoluţiei istorice universale. 

De aici credem că se deschid noi căi spre metoda comparatistă, aplicată acestui segment de istorie, ocupat de, cu ceva mai puţin, misterioşii etrusci.

E rândul specialiştilor în istorie, în arheologie, în lingvistica comparată, în antropologie, în genetică, etc. să intervină.

Fiecare descoperire în  istorie, fie ea naţională, sau universală, trebuie să ducă la  noi relaţionări, impuse de Adevărul Demonstrat  cu bunăcredinţă şi responsabilitate.
Prof. MARIA CIORNEI

SUCEAVA