h1

Maria Ciornei: „Misteriosul cuvânt «Ler» din colindele româneşti“

Colindele sunt străvechi creaţii care vin din adâncurile istoriei. Ele consfinţesc legăturile poporului daco-român cu Zalmocsis-Dumnezeu, sunt moşteniri de la străbunii lor pelasgii-hiperboreeni care, în acestea slăveau pe Regele cel Mare al Lumii.

Ceea ce rămâne încă în ceaţă, neexplicat, este refrenul.

În ziarul „Vestitorul Ortodoxiei Româneşti”, nr 61-62, 1991, există o însemnare privind sintagma „Hai Lerui,Doamne”, autorul articolului găseşte etimologia în „Halleluyah Domine”, însemnând „Slavă Ţie, Doamne!”. Această formulă implică şi fenomenul rotacismului, terminat înainte de venirea slavilor-începutul sec al VII-lea, rezultând  formele Alleluia, Domine! şi de aici‚ „Hai Lerui, Doamne’.

Constatăm că problema a preocupat încă pe Dimitrie Cantemir, care în „Descriptio Moldoviae crede că lexemul  ler are ca origine numele  împăratului Aurelian.

Şi A. D. Xenopol – „Istoria românilor din Dacia Traiană” – III  1998 Buc pg. 492 spune: „problema refrenului a rămas neelucidată, refrenul e neînţeles; „Ler o Ler, Doamne, Ler!”, invocă, poate, larii romani, sau mai curând pe împăratul Aurelian”.

Ion Popescu Sireteanu propune o etimologie pastorală şi anume: oile lui/oile lelui/oi lerui.

D. Ciohodaru are în vedere o etimologie în legătură cu mitul cavalerului trac – „Oh! ille heros et Domine”.

In volumul – „Dicţionar de etimologie generală !” – Buc. 1989, pg.296-297 Victor Kernbach, propune etimonul irlandez – „Ler, zeu celtic al mării, ler-ire=mare, devenit Llyr în wells, preluat de dacii veniţi  în contact cu aceştia”.

Şi totuşi nu exclude faptul că termenul că ar proveni din fondul prearic de dinainte de venirea celţilor în Irlanda.

 Acelaşi autor în „Universul mitic al românilor” – Ed. Ştiinţifică, 1994, pag 35, 105, consideră cuvântul Ler un fenomen onomastic singular rămas până acum nedescifrat care, mai ales în colind, este „un nume magic, arhetipal, aproape numele în sine, o invocaţie către o persoană primordială divină, sau umană, o formulă obscură, devenită aproape o formă de sonoritate  pură, un refren incantatoriu

Colindele, aceste cântări, preaslăvesc pe Zamolcsis-Dumnezeu, şi-şi trag seva din imnele sfinte cântate încă în vremuri imemoriale, ab origine, de tineri iniţiaţi în tainele Cerului, numiţi leruni.

Aceştia erau selectaţi din rândul călugărilor  plestoi şi ktişti, care alcătuiau corul sacru, conduşi de Marele Preot.

La marile serbări închinate lui Zalmocsis, pe lângă caracterul de slăvire,  cântările acestea aveau şi puteri psihopompe. Colindele, în care apare invocaţia cea mai des întâlnită – „Ler, Doamne Ler, creau un flux de energie benefică asupra întregii colectivităţi.

Având în vedere forţa magică şi incantatorie  ce o dau refrenele colindelor, în care există invocaţia amintită, sub diferite variante, ca şi imposibilitatea intervenţiei în conţinutul lor – era considerat un păcat intruziunea în text – nu putem decât să constatăm extraordinara vechime a colindelor, poate mai vechi decât basmele, preluate şi adaptate şi de creştinism, căci acestea, de fapt proslăveau pe acelaşi Dumnezeu al pelasgilor daco-români.                                                                                                                                            Este aceasta şi o dovadă în plus că dintotdeauna pelasgii-valahii au fost monoteişti.

Această populaţie a păstrat până azi caracterul sacru al colindelor, în varianta mai nouă, vorbindu-se de Dumnezeu-Iisus, fără a atinge cu vreo schimbare refrenul simţit ca ceva ce ţine de divinitate, în mod intuitiv, căci  timpul a şters  din memoria colectivă sensul exact al acestuia.

Vasile Lovinescu spune răspicat şi convingător, în cartea Dacia hiperboreană, Ed. Rosmarin, Bucureşti, 1996, pag. 23, ”colindele nu sunt, bineînţeles latine, ci urcă la obârşia comună proto-pelasgă într-o antichitate abisală-ele sunt tot ce mai misterios în poezia populară românească”.

Aceste colinde, constituiau un ritual cu caracter nu numai sacru, dar-precum am spus – şi apărătoare de duhurile rele, şi izvor de pogorâre a beneficului peste toată  firea, având, în primul rând un rol profund religios, protector al vieţii morale şi familiale, implicând, în fapt întreaga existenţă, invocând Puterea Divină şi nu era un ritual incantatoriu, sacru numai cu caracter agrar, cum spune Petru Caraman, care s-a extins apoi asupra tuturor laturilor vieţii de la ţară.

Ele sunt izvorâte din nevoia de comunicare cu Divinitatea din necesitatea protecţiei Acesteia. Aceste colinde puneau sub ocrotirea lui Ler-D-zeu-Zalmocsis, omul şi universul.

Proto-dacii, românii de mai târziu, în aceste cântece sfinte cereau ca de cei răi să fie apăraţi, preoţilor să li se întărească harul, ca să alunge de la cei din jur, de la familie, farmecele. Ei erau conştienţi că cei care colindă erau curăţaţi sufleteşte şi trupeşte prin invocarea sacrului.

Colindele dacilor erau expresia legăturii directe cu Zalmocsis, căci puneau în invocarea lor răspunderea pentru o viaţă curată şi se rugau ca pe cei cu ochi răi să-i cureţe de puterile malefice, roadele să fie îmbelşugate, pe bogaţi să-i facă miloşi, pe cei milostivi să-i întărească, şi tuturor să le aducă bucurie.

Erau convinşi că pe cei ce cred în Zalmocsis, aceste invocaţii îi fac mai buni şi pe tot neamul îl binecuvântează şi le apără cetatea de barbari.

Lerunii, tinerii călugări cântau aceste imnuri de slavă, şi prin aceasta se înălţau spiritual pe ei, dar înălţau şi pe toată obştea. Chiar vestalele Marelui Preot aduceau, ca şi Marele Preot însuşi, Harul lui D-zeu, cântând.

În timpul intonării acestor cântece sfinte, într-un spaţiu foarte mare se făceau sacrificii. Se pecetluia ceea ce era jertfit, jucând desculţi în jurul marilor pietre ale Templului celui Mare, din incinta sacră.

Pentru a da puteri pământului lucrat şi, mai ales pentru a nu întrerupe fluxul comunicării cu divinul, aceste colinde se cântau. Acest lucru îl întâlnim şi azi în ritualurile de slujire în bisericile creştine.

Iniţiaţii chemau prin aceste rugăciuni  ca Stăpânul Vieţii şi al Morţii-Zalmocsis să le dea înţelepciune tuturor celor de faţă şi ca marele altar al Sarmisegetuzei să fie apărat, prin marile pietre care sfinţesc  şi curăţă cele mai mari păcate care-s moştenite.

Aceste cântece intonate de  călugări tineri pentru a-L invoca pe Ler, Domnul, Ler aveau, după cum se vede, valenţe multiple.

Se explică de ce, în mai toate colindele, şi mai ales, în cele foarte vechi, apar aceste formule misterioase.

Ele sunt codificări, simboluri ce exprimă puterea dată de D-zeu, acestor formule magice, înţelese la început de toţi, apoi doar de cei iniţiaţi, ca în fine să se piardă sensul lor adevărat.

Aceste simboluri includ toată spiritualitatea daco-pelasgilor, de la funcţia defensivă, la cea socio-morală şi religioasă.

 Dicţionarul de etimologie generală” – Bucureşti, 1989, consideră imposibilă stabilirea unei etimologii a refrenului.

Am descoperit un antroponim românesc şi anume ANGHELEA care în limba pelasgă are următoarea identificare:

Angeleus     leanurus                      pasturunt

Cei mai curaţi    păzitori ai datinilor     care conduc obştea                         

 (iniţiaţii, călugării)

Vom aduce explicaţii la ceea ce am afirmat; avem în vedere că angelus a dat mai târziul cuvântul înger – aşa cum cuvântul pasturunt a dus la românescul păstor şi de aici a păstori. E vorba de preotul care conduce, păstoreşte turma, vezi Biblia.

Rămâne să lămurim ce este cu termenul leanurus.

Acesta dezvoltă următoarele forme – de la leanurus-leanuru rezultând prin rotacism leruru-leru-ler. Prin etimologie regresivă am descoperit şi cuvântul Ler care înseamnă Zalmocsis-D-zeu, şi în mod cert  denumirea lui a dat pe cea a cântăreţilor leruni, întâi existând, în cazul nostru, obligatoriu, obiectul adoraţiei şi mai apoi adoratorii.

Leanurii-lenurii-lerunii sunt acei tineri iniţiaţi despre care am vorbit mai sus, şi  care sunt în legătură cu obiceiurile sfinte, cei ce păzeau, şi intonau cântecele sfinte.

Considerăm că termenul leruni este foarte vechi şi, că, mai ales a  dispărut  ca realitate, pentru că, efectiv au dispărut, ca existenţă,  cântăreţii iniţiaţi de Marele Preot, cel mai devreme imediat după reorganizarea vieţii dacilor în munţi,  după retragerea aureliană, dispersarea implicând şi o răzleţire a călugărilor  şi a organizării lor după reguli religioase, privind strict manifestarea misterelor zalmocsiene, în prezenţa Marelui Preot, în mod obligatoriu, în incinta sacră de la Sarmisegetuza.

Colindele au rămas. Limba în care ele există e aceeaşi limbă pelasgă, dar privită într-o transformare firească, în condiţiile oferite de realităţile existenţei, înregistrată  ca evoluţie  normală spre limba daco-română.

Lexemul ler poate fi certificat şi de cuvântul pelasg lar(us), atestat la latini, ramură a pelasgilor – la ei larii şi penaţii erau zeii casei dar şi ai pădurilor şi ai câmpiilor. Şi în vechea idiomă tursenă (etruscă) s-a mai păstrat acelaşi cuvânt lariu(lar), cu înţelesul, de stăpân, păstor – spune N. Densusianu – „Dacia Preistorică”, Bucureşti, 1913, Institutul de Arte Grafice „Carol Gőbl”.

Acest cuvânt lar este forma coruptă a lexemului ler – avem în vedere originea comună, pelasgă a limbii dace şi a limbii latine.

Studiind atent colindul originar dacic, se observă că, datorită  religiei diferite a dacilor monoteişti de a romanilor politeişti, înclinaţi spre decadenţă, la romani elementul de sacralizare dispare treptat.

La început larii aveau legătură oarecum cu ceea ce numim azi sacru: putem considera  pe zeii casei echivalentul sfinţilor. Mai târziu acest termen capătă şi sensul de stăpân. La etrusci – populaţie pelasgă – devine un titlu onorific: Lar Porsena, Lar Tulumnius, Lar Tanais.

Şi în unele colinde româneşti citate de  N. Densusianu în comuna Bora-Ialomiţa şi în Ciuhanca comitatul Dabâcă – „Dacia preistorică”, pag 848‚ se găseşte cuvântul lar

E un lar de păcurar

Cu fluiere de luere

Când din fluiere zicea

Toate oile plângea-

*

Sus în plaiul muntelui

Sunt trei lari pecorari

Pecorariu, stăpânul turmei, aduce aminte de ciobănaşul mioritic care are puteri supranaturale, este legat de mioarele sale, iar acestea înţeleg durerea exprimată de cântecul doinit şi se umanizează, plâng.

Între oiţele sale şi stăpân există un flux de transmitere a sentimentelor.

Prin relevarea trăirilor, colindele acestea se apropie de cele sacre, în care oamenii-prin iniţiaţii în misterele zalmocsiene, la început şi, mai apoi, şi prin colindătorii obişnuiţi, slăvesc pe Atotcreatorul, aceasta implicând un complex de sentimente.

În aceste colinde, ideea de stăpân trimite la  semnificaţii mai largi, chiar religioase.

Acest cuvânt păstrează ceva din sensul arhaic al lui Ler Împăratul Lumii, Dumnezeu cel Sfânt, pentru că şi El păstoreşte.

Apelativul de – sfânt  coboară mai târziu, din imnurile  de slavă cu caracter sacru; în basme există un Ler, Împărat, ba chiar este adăugat unor personalităţi de excepţie, una dintre acestea fiind Galer Ler Împărat, despre care vorbesc istoricii antici, dar şi cei contemporani.

Galer-Ler, devine August şi în anul 305 e.n. va decreta Dacia Mare, Imperiu. El dă prioritate limbii vorbite de mama sa Romula, de armata imperială şi de cei 41 de împăraţi traco-daci, ce au condus Imperiu Roman de a-lungul timpului.

Înţelegem că Galer-Împăratul a devenit Sfânt pentru că a repus Dacia în drepturile de demult, ca o mare putere culturală şi politică, despre care menţionează documentele epocii.

Exemple de asemenea personalităţi legate de ideea de sacru, găsim şi în timpuri relativ recente, şi avem în vedere pe Ştefan cel Mare, denumit şi Sfânt încă din timpul vieţii, datorită aceloraşi motive şi anume păstrarea drepturilor şi a spiritualităţii neamului în vremuri de restrişte, cu mari jertfe – cu alte cuvinte şi Ştefan Domnul este un uns a lui D-zeu, adică Ler. În cea mai largă accepţie ler înseamnă cel Sfânt, iar în cea mai restrânsă el este însuşi Zalmocsis-D-zeu – aceste sensuri se desluşesc în funcţie de structura refrenului, mai simplă, adică reprezentând prototipul, sau mai dezvoltată, dar în acelaşi timp şi mai încifrată.

Dar să ne întoarcem la discuţia despre cei doi termeni. 

Dacă privim cu atenţie aceste cuvinte lar şi ler, observăm că se încadrează în aria semantică a cuvântului stăpân, dar invocaţia ler din colinde păstrează integral ideea de  sacru pentru că Ler este Cel Sfânt, Stăpânul, Creatorul.

Am găsit consemnate diferite variante ale refrenului colindelor, cel mai des întâlnit este //Lerui, Doamne, Ler//, dar şi //Oi lerunda, Lerui Ler//, //Ler- Leroi// ( G. C. Teodorescu), Hai Leru-mi, Doamne, hai – (T. Burada).

Cele mai stranii şi incitante refrene le-am întâlnit în Ardeal, //Ler Leroi, Doamne, Ler//, // Iahoi! Leroi Doamne Valerunda//, //Lerui da Lerui Lerui // şi în cele consemnate de V. Lovinescu în volumul „Dacia hiperboreeană” – Ed. Rosmarin, Buc. 1996, pag.  23-25 şi  37, 38 şi anume, alături de sinteticul //Ler, Doamne, Ler// ( Leroi Doamne Ler) şi altele ca – //Ia! Voileranda Lerului Doamne//, //Ia Ler Doamne Ler// Oi Lerondai Leroi Doamne,-//Hoi Leronda Lerului Doamne Ler,// Aleroi, Leru, Leor,//-Iaho! Ler, Doamne, Ler Io !Leroi, Valerunda-//. Alte forme apropiate am întâlnit în volumul Culegere de colinde din Transilvania de I. Sărac – //Oi Lerunda Lerui Doamne//-Aho, Lerui Ler//.

Încercăm să desluşim semnificaţia refrenului, atât de diferit, dar şi unitar în acelaşi timp prin prezenţa oblgatorie a lexemului ler.

Sintagma „Lerui (Leroi), Doamne, Ler” poate fi descompusă în cuvintele: „Leru-i(oi), Doamne, Ler” – vocala i  este forma scurtă pentru  verbul la prezent (este) ca şi diftongul oi care în context este o  formă a  cuvântului i, rezultatul unei pronunţii locale, cu acelaşi sens verbal.

Sintagma amintită se poate traduce: Sfânt este Domnul Sfânt; având în vedere echivalentul, ca sens, al cuvintelor Sfânt şi Dumnezeu – Zalmocsis  putem înţelege acest refren şi  astfel – Dumnezeu este Domnul Sfânt.

Deşi formularea e scurtă, completarea ce se impune  este – şi imnuri de slavă aducem Ţie. Constatăm că acest refren, cel mai des întîlnit până azi este  o rugăciune complexă şi completă, ceea ce arată şi fiinţarea ei continuă peste timp. Ne vom opri asupra celui mai misterios, mai straniu şi mai deosebit refren întâlnit:

Iaho ! Ler-Doamne, Ler, Io-Leroi Valerunda

Iaho este o forma compusă  din IAHVE  şi verbul a fi cu forma populară despre care am mai vorbit, oi (adică îi (este)). Rămâne să demonstrăm.

Numele în ebraică a lui D-zeu, adică IAHVE este preluat din limba pelasgă.

De altfel încă din vechime  a existat o polemică  condusă de Origenes care-i acuza pe  iudei că s-au inspirat, în religia lor după cea a dacilor. Chiar şi istoricul iudeu Ioseophus Flavius vorbeşte de asemănările foarte mari între viaţa morală şi credinţa esenienilor, un fel de călugăr iudei, cu religia şi preceptele existenţei călugărilor ktişti şi pleistoi daci, în opera „Antichităţi iudaice”.

Să revenim –Iaho!=Iahavanus-Iahvan-Iahva-Iahve(a)

Dumnezeu (Cel ce ţine cerul în mâini)

Ler,     Doamne, Ler-

Sfinte, Doamne, Sfinte

Io-Ionus-junus-junu-(tânăr), adică tinerii iniţiaţi, călugării, lerunii ce cântă cântece sfinte

Leroi = Ler + oi(îi,este) = Sfânt este

Valerunda-acest adjectiv pelasg se traduce preamărit; există şi verbul pelasg valerandur însemnând a binecuvânta.

Se observă uşor că adjectivul şi verbul au rădăcină comună, aşa că cele două cuvinte au tangenţe de sens.

În concluzie să traducem refrnul:

Iaho!                Ler,    Doamne,  Ler,      Io               Leroi                Valerunda  

Dumnezeule !  Sfinte, Doamne,  Sfinte, noi tinerii,    pe Tine             Preamărit,

călugări,       ce eşti D-zeu     Te slăvim,

în cântece      Cel Sfânt         Te binecuvântăm                  

sacre                                      

În traducere liberă: Rugăciuni trimitem către Tine, Doamne, Dumezeule Sfinte, fii Preamărit şi binecuvântat pentru toate.

Celelalte formulări ale refrenului se desluşesc acum uşor:

Ia! Voileranda Lerului

Ia = este  forma prescurtată de la Iahve,

Voileranda = formă locală de la valerunda

Lerului= Sfntului

Putem conchide = Dumnezeule, Preamărit, Ţie, Domnului Sfânt(ne rugăm)                                                                                                                                 

Iahoi!                       Leroi,  Doamne,   Valerunda = Preamărit

Dumnezeule, Sfânt Tu eşti, Doamne,   Preamărit

Binecuvântat       

Cuvinte ca: „Ahoi!, Aho!, Hoi!, Oi!”  sunt forme prescurtate şi corupte de la prototipul Iahoi, adică Iahve şi verbul este cu forma populară prescurtată oi, pentru că în timp colindul a ieşit din Marele Templu, a rămas, după trecerea vremurilor vitrege, însă în memoria colectivă, ca imn sacru.

Iniţiaţii s-au pierdut în negura vremii, dar refrenele au rămas aceleaşi, doar modificări în graiul local se mai întâlnesc.

Numai urechea  a modificat unele sunete, pentru că sensul exact s-a pierdut, oamenii nemaiînţelegând ce spune refrenul, dar ceea ce au ştiut sigur a fost faptul că el este cântec sfânt închinat lui Zalmocsis-D-zeu. Rămânem însă impresionaţi de câtă apropiere fonetică au aceste refrene, dacă le descâlceşti înţelesurile.

Hoi!                  Lerunda                   Lerului, Doamne !

Dumnezeule !  Sfânt şi Preamărit,    Ţie, Sfinte Doamne, ne închinăm !

     Aici găsim şi compunera dintre cuvintele ler şi valerunda, rezultând leronda sau uneori lerondai

Lexemul      lerondai         e format prin compunerea  prin abreviere

Ler +      leronda (valeronda) + i (este)    

Sfânt şi      Preamărit                 este (se-nţelege D-zeu).

Şi mai deosebită am găsit formularea:

Aleroi, Leru, Leor.

Aici este foarte interesant modul de formare a primului cuvânt; dacă în unele refrene D-zeu – Iahve a păstrat  mai mult din cuvântul rădăcină, după cum am văzut – Iahoi, Ahoi, Hoi, de data aceasta  numele Creatorului Suprem este enunţat doar prin vocala A, prinsă în cuvântul compus Aleroi

Lexemul  Aleroi se alcătuieşte din:

A=IAHVE (IA – A)      Ler      +   oi (îi-este)

D-zeu                    Sfânt         este

A   –    Ler-      oi,       Leur         Leor

Refrenul de mai sus are sensul: D-zeu   Sfânt    este     Sfânt,       Sfânt

Şi azi întâlnim între ecteniile de la slujba Sfintei Liturghii cântarea îngerilor: Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot! (Savaot – alt nume pentru D-zeu, provenit din ebraică). Această păstrare peste milenii a sensului esenţial al refrenului colindelor în desfăşurarea ritualului sacru al Liturghiei ortodoxe (după Sfântul Ioan Gură de Aur) arată că ecteniile despre care am vorbit, sunt o preluare şi în acelaşi timp o continuare a slăvirii lui D-zeu Zalmocsis, fără întrerupere cu aceleaşi cuvinte, dovadă certă a monoteismului dintotdeauna a daco-românilor, pelasgi.

Coborând cu gândul, dar şi cu inima în adâncurile întunecate ale timpului, putem lumina falii ale existenţei unui neam cu o spiritualitate de excepţie, care şi-a pus amprenta pe structura intimă a indivizilor săi, profund legaţi nu numai de pământ, dar mai ales de Cerul Înalt, al lumii esenţelor tari şi nepieritoare, având conştiinţa venirii lor din veşnicia originară, năzuind la întoarcera în Paradis, prin gesturile şi mişcările cele mai sensibile ale sufletului lor, legat de tot ceea ce e Spiritul Absolut, Atoatecreator.                                              

Prof. MARIA CIORNEI