h1

Maria Vaida: „Simbolul românesc al lupului de la leagăn la mormânt“

Rezumé:

Imaginarul religios se subsumează celui uman, constituind un spaţiu vast de cercetare pentru mitocritică, mitanaliză şi mitodologie, unde cercetătorii preistoriei, religiei, sociologiei, literaturii şi fenomenologiei îşi îndreaptă căutările, supunând atenţiei cititorilor aspecte şi interpretări inedite ale acestor domenii. Imaginaţia omului s-a manifestat încă din zorii civilizaţiei cu o forţă şi o vitalitate crescânde, astfel că adesea lumea divină se întrepătrundea cu cea a oamenilor şi animalelor. Rod al imaginarului colectiv, fiinţele misterioase din ordinea divinului ori a animalelor se căsătoreau cu oamenii, dădeau naştere unor urmaşi care aparţineau atât speciei ce deţinea atributele divinităţii sau regnului animal, cât şi pe cele ale umanităţii. Natura adevărată a fiinţei este frecvent pusă la îndoială. Se spune că în ritualul de iniţiere al călugărilor budişti, neofitului i se pune întrebarea: Tu eşti om sau şarpe? Un loc aparte în spiritualitatea poporului român îl ocupă lupul, simbol care se poate urmări din primele momente ale existenţei străbunilor noştri şi până în contemporaneitate, prin manifestările sale în[i] imaginarul religios al geto-dacilor, în ritualurile religioase ale acestora, în textele istoricilor şi scriitorilor din antichitate, în literatura religioasă de mai târziu, în descoperirile arheologice mai vechi sau mai recente din ţara noastră, ajungând  până la scriitorii contemporani. Aceştia valorifică simbolul, îl îmbogăţesc prin noi interpretări şi analize, conferindu-i ipostaze spirituale dintre cele mai neaşteptate. Cercetarea noastră face referire la simbolul lupului în credinţele şi ritualurile religioase româneşti, dar şi la motivele ori simbolurile animalului şi a fiinţelor ce „sunt asemeni lupilor” întâlnite în textele literare. Avem în vedere mai multe ipostaze ale reprezentării acestui simbol în imaginarul colectiv:

1. Lupul ca epitet ritual al unei confrerii războinice ;

2. Lupul văzut drept carnasier feroce;

3. Lupul  ca simbol religios şi de apărare;

4. Lupul – însemn heraldic al corpului preoţesc dac;

5. Lupul – stindard al vechilor daci;

6. Lupul ca fiinţă mitologică ce marchează repere de orientare în timp;

7. Lupul – reprezentare metafizică cu rolul de animal protector şi iniţiatic.

1. Lupul ca epitet ritual al unei confrerii războinice

Cercetătorul Mircea Eliade consideră că miturile, simbolurile şi ritualurile care stau la baza folclorului religios al românilor, ca şi cultul strămoşilor noştri pentru Zalmoxis sunt premergătoare apariţiei marilor civilizaţii ale antichităţii din Orientul Apropiat sau din jurul Mediteranei. Dar şi aici se cuvine să fie făcută o menţiune: „S-ar putea ca un obicei agrar din zilele noastre să fie mai arhaic decât, de exemplu, cultul lui Zalmoxis. Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului XX, păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer.”1 Eliade situează numele etnic al dacilor în universul valorilor specifice vânătorilor şi războinicilor, în special în lumina riturilor iniţiatice militare, unde acest nume îşi revelează semnificaţia sa religioasă primitivă în contextul societăţilor preistorice. Istoricul religiilor menţionează că „după Strabon,  dacii se numiră mai întâi dáoi”[ii]Provenit din rădăcina dhãu, care înseamnă a sugruma, a strânge, a apăsa, cuvântul desemnează numele frigian al lupului, iar „faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă”.[iii] Este, aşadar, posibil ca dacii să-şi fi luat numele de la: „adolescenţii care pe durata probei iniţiatice trebuiau să se ascundă departe de sate şi să trăiască din pradă; imigranţii căutând noi teritorii în care să se stabilească; cei în afara legii sau fugarii în căutarea unui azil. Dar toţi aceşti tineri se comportau ca lupii, erau numiţi lupi, sau se bucurau de protecţia unui zeu – lup”.[iv] Popoarele străvechi indo-europene aveau un sistem comun de credinţe şi ritualuri proprii tinerilor războinici, care avea drept scop transformarea rituală a războinicilor în fiară, ca o consecinţă a iniţierii militare. În fond era vorba de o experienţă magico- religioasă care transforma radical comportamentul tânărului războinic: „ Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate.”[v] Pare firesc ca numele dacilor să fi derivat din epitetul ritual al unei confrerii războinice, iar procesul prin care s-a dobândit eponimul daci (lupii de la Dunăre erau consideraţi un pericol real chiar de către Iulius Cezar, care se pregătea să-i atace, în anul când a fost asasinat) ar putea consta în două moduri: datorită eroismului şi ferocităţii unor tineri războinici, cărora li se spunea lupi, tribul a adoptat acest nume de învingător; datorită victoriei tin erilor imigranţi asupra băştinaşilor învinşi, prin urmare, învingătorii devin clasa dominantă, aristocraţia militară şi impun numele lor. Dacii erau conştienţi de relaţia directă dintre lupi şi război, ca dovadă stindardul lor cu cap de lup şi trup de balaur (dragon).

2. Lupul văzut drept carnasier feroce;

Din cele mai vechi timpuri, de pe vremea lui Homer, lupii sunt văzuţi drept feroci şi războinici; asemeni lor mirmidonii se îmbulzesc: “Tocmai ca lupii, de carne hrăniţi şi grozavi în putere / Care în munţi răpun, înhaţă şi sfâşie cerbul, / Mare, cornace şi cu fălcile roşii de sânge cu toţii.” (Iliada – 16156-59); atunci când nu atacă cerbii, în Iliada lupii atacă oile. Eschil în Cei şapte contra Tebei numeşte lupii „cu pântecele gol”, precizând că ei sunt flămânzi întotdeauna. Esop are 37 de fabule în care un păstor, credul şi naiv are încredere într-un lup, care după aceea îi devorează turma. Platon utilizeazã aceeaşi semnificaţie a motivului, adică malefică (personaj negativ) menţionând în Phaidros: „aşa cum lupul îndrăgeşte oaia”. Terenţiu în lucrarea sa Eunucul” afirmă că e o cruzime “să pui lupul la-ncercare cu oaia”.  În Divina comedia, Dante alege “lupa” (lupoaica), drept a treia şi cea mai teribilă fiară pe care o întâlneşte la începutul Infernului. Milton îi deplânge “pe cei ce se strecoarã / În stână, ascultând al burţii ghes” (Lycidas, 114). Cristofor vede în lup acelaşi simbol al voracităţii şi maleficului. Iată ce spune în fabula intitulată Don Quo şi lupul :

„Don Quo, un bătrân respectabil, era foarte renumit pentru sufletul său bun şi caritabil. El nu mânca niciodatã carne, considerând că e prea crud să ucizi animale. Când păşea, el privea întotdeauna spre pământ, ca să fie sigur că nu striveşte ori răneşte vreo insectă sau vreun alt mic animăluţ. Într-o zi, el întâlni un lup urmărit de vânători, care îl implora astfel:

–         Salvaţi-mă, vor să mă omoare!

Don Quo recunoscu pe cel care deja devorase mai mulţi copii şi îi spuse:

–         Dar sunteţi foarte crud ca să omorâţi nişte fiinţe inocente!

Lupul atunci îi replică:

–         Da, este adevãrat, mi-e ruşine, dar să uităm toate acestea şi, de milă, salvaţi-mă!

Don Quo, emoţionat, ascunse lupul în sacul pe care-l purta pe umăr. În curând, vânătorii îl întrebară pe Don Quo despre lup şi el le arătă cu mâna direcţia încotro o luase lupul. Pericolul o dată îndepărtat, Don Quo deschise sacul şi dădu drumul lupului. Acesta, dupã ce se scutură, zise:

– Acum mi-e foame, aşa că te voi mânca. Din fericire, sosi un ţăran şi lupul nu-şi putu pune în aplicare sinistrul său plan. Don Quo îi explică omului ceea ce făcuse el pentru lup şi ce gândea acesta din urmă să-i facă lui. Ţăranul, înţelegând foarte bine situaţia, îi ceru lupului reconstituirea faptelor sale. Lupul îi relată urmărirea de către vânători, întâlnirea cu Don Quo şi ascunderea sa în sac. În clipa când lupul intră din nou în sac, ţăranul strânse foarte tare pânza sacului în jurul gâtului nerecunoscătorului animal şi aşa îl ucise pe lup. Această întâmplare ar trebui să-l lămurească pe Don Quo asupra bunăvoinţei sale prea mari (trad. din franceză).

Viziunea lupului drept animal malefic o întâlnim şi în fabulele lui Grigore Alexandrescu, scriitorul ce situează întâmplările în vremuri imemoriale: “V-am spus, cum mi se pare, de nu veţi fi uitat / Că lupul se-ntâmplase s-ajungă împărat.”[vi] Paşoptistul român proiecteazã semnificaţiile simbolului în sfera politicianului demagog sau a justiţiei corupte (Lupul moralist), atât de actuală interpretare, uşor identificabilă şi în zilele noastre. Morala din versurile finale aşează simbolul în plină contemporaneitate: “ Când mantaua domnească este din piei de oaie / Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.”[vii] În fabulele sale lupul dobândeşte aceleaşi semnificaţii de  simbol al  voracităţii şi ferocităţii, dar şi al prefăcătoriei.

În folclorul românesc, pricoliciul (omul-lup) reprezintă o sinteză a atributelor negative ale lupului, o augmentare a trăsăturilor sale malefice. Pricoliciul preia funcţiile biologice negative ale lupului: atacă, distruge, ucide, poartă bolile, fără a deţine vreun atribut mitologic: nu este psihopomp, nu este iniţiator, nu este chtonian, rămâne un carnasier feroce, doar că este cu două picioare. Viziunea ca şi reprezentarea  în imaginarul colectiv românesc, dar şi în cel universal, a lupului este, aşadar, duală: malefică şi benefică, în funcţie ritual sau ceremonial, de perioadă istorică.

3. Lupul  ca simbol religios şi de apărare;

În literatura societăţilor pastorale, prada caracteristică a lupilor sunt oile, mieii, mai ales. Scriitorii creştini pentru care simbolismul oilor, păstorilor şi mieilor de sacrificiu era esenţial, au extins ideea şi asupra lupilor. Credincioşii erau turma, Iisus păstorul şi mielul sacrificat, iar lupii erau prigonitorii creştinilor.

Sf. Apostol Pavel avertizează că “după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma” (Fapte, 20, 29). Iisus, în predica de pe munte, invocã aceeaşi lupi îngrozitori şi perfizi: “Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oaie, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei, 7, 15).

Chemându-i la El pe cei 12 apostoli, Iisus le-a spus: „Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16).

În Sfânta Evanghelie după Luca, avertismentul Mântuitorului sună în felul următor: „Mergeţi! Iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”(Luca, 10, 3). În Sfânta Evanghelie după Ioan, lupii sunt de asemenea simbolul prigonitorilor: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun, sufletul său şi-l pune pentru oi. Dar simbriaşul şi cel ce nu este păstor şi cel ce nu este stăpân al oilor vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte”(Ioan, 10, 11-12). Arhanghelul Mihail prevesteşte că după Apostoli “veni-vor lupi / Urmându-le păstorilor.” În trecut, ca şi astăzi, lupul este considerat  un animal feroce. De aceea, mamele care vor să-şi liniştească ori să-şi sperie copiii, folosesc cuvintele: Vine lupul! Simbolistica negativă a animalului „bătrân, cu trei cojoace”a fost atât de imprimată în memoria colectivă, încât i s-au rezervat în calendarul popular un număr impresionant de zile. În legătură cu acest animal de codru s-au ţesut „nenumărate practici magice, credinţe străvechi, basme, legende, zicători etc.”[viii]

Prezenţa Sfântului Apostol Andrei printre localnicii de pe malurile Istrului este legată nemijlocit de animalul care îl însoţea pretutindeni: lupul. Misionarismul acestui apostol care propovăduia Evanghelia lui Hristos în arealul dominat de fiare sălbatice şi spirite malefice contribuie la transformarea simbolului în aliat în lupta cu necuratul, lupul devenind astfel o armă magică de apărare şi de protecţie foarte eficace. Tradiţiile şi obiceiurile populare presupun şi utilizarea usturoiului ca plantă apotropaică în marea majoritate a situaţiilor aflate în directă legătură cu Sfântul Andrei. Legenda spune că în noaptea de Sfântul Andrei se deschid cerurile şi toate animalele vorbesc; îngerii coboară din cer ca nişte arhangheli, alungând duhurile necurate şi strigoii care fură laptele vacilor. Sărbătoarea de Sfântul Andrei (30 noiembrie) presupune şi câteva acte de sacralitate, în care se întâlneşte ritualul mielului, al oilor, iar la practicarea lor sunt folosiţi copii cu suflete curate. Într-un studiu al său, Dumitru Manolache aminteşte de „aducerea cu gura, de către o  fată tânără, copilă neprihănită, a apei neîncepute, pentru colacul Sfântului Andrei, la lăsatul zorilor, când duhurile necurate se retrag din spaţiul plin de mister al nopţii. Ritualul se desfăşoară pentru a se feri fiinţa respectivă sau casa de boli. Tot în acelaşi scop se foloseşte şi căţelul de usturoi încolţit în turtă, oferit tânărului pe care fata îl iubeşte şi îl doreşte ca partener de viaţă.”[ix] În ritualurile acestea cercetătorii au descifrat sensurile unor elemente de cult protocreştin în spaţiul geografic dintre Dunăre şi Pontul Euxin, extins mai târziu şi în zona Carpaţilor ori a Sarmizegetusei Regia. Se poate constata că în toate evenimentele legate de sărbătoarea Sfîntului Andrei se conturează  un moment de luptă între lumea spiritelor benefice şi a celor malefice, dar bătălia figurată cu limbile meliţelor de tocat cânepa, utilizate în chip de săbii pentru alungarea duhurilor necurate, transpune în planul realităţii o luptă între locuitorii geto-daci şi invadatorii romani, iar la eveniment participă şi îngerii, ba uneori şi Maica Domnului, pentru a asigura victoria deplină.  Prin aceste practici se transmite din preistorie tezaurul cultural al comunităţii, dar şi învăţarea meşteşugurilor legate de agricultură ori păstorit, deoarece la data de 30 noiembrie turmele coboară, în procesul transhumanţei, de la munte la şes pentru iernat în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

4. Lupul – însemn heraldic al corpului preoţesc dac;

Dacă referitor la etnonimul dac unii autori îl contrazic pe Mircea Eliade, în privinţa dezlegării acestui mister ne aliem opiniilor istoricului Liviu Teleoacă, cercetătorul care apelează la mit ca la un sistem semiologic secundar, abordarea termenului se face prin urmare din punct de vedere semantic. Autorul menţionat susţine că: „din noianul de mitonime, primul care se impune este mitonimul vedic VALAK-HYLIAH, prin care este desemnat grupul celor 60.000 de zeităţi ale luminii. Mitonimul atestă în mod cu totul evident că termenul VALAK are o vechime de cel puţin 4.000 de ani şi că se referă la iluminaţii sacerdotali. Ca ecou al faptului că VALAK sau VLAK  a desemnat încă din străvechime conceptul de preot, şamanii ruşi au purtat până în secolul XIII p. Hr. numele de VOLOHV, cu acest V final, ca prescurtare a sintagmei VOLH-VOLH, sau VLAK-VLAK, prin care erau desemnaţi marii preoţi. Dar marii preoţi, atunci ca şi acum, trebuiau să fie recunoscuţi printr-un anume însemn heraldic pe baza omonimiei VOLK preot- VOLK lup, aşa încât stindardul dragon cu cap de lup a devenit însemnul heraldic al corpului preoţesc”[x][xi], în opinia lui Liviu Teleoacă. Istoricul român A. D. Xenopol descria însemnul draco astfel: „capul acestuia era de bronz sau argint şi figura pe acel  al unui lup cu gura căscată, în care se vedeau dinţii şi limba. Corpul balaurului era încovoiat, luând chipul unui şarpe în mişcare.”[xii] Steagul cu balaur – dragonul – şi cavalerii gemeni purtători de dragon reprezintă, în opinia unor cercetători, „un simbol vexilologic  caracteristic întregului neam tracic”[xiii]. Vasile Pârvan consideră acest însemn „un simbol heraldic oriental”[xiv], dar este certă impresia puternică pe care acest stindard a produs-o asupra tuturor popoarelor cu care adepţii lui Zamolxis au venit în contact. În viziunea altora,[xv] stindardul ar desemna pe marii preoţi, trăitori în sanctuarele montane şi nu pe vânătorii care se închinau la totemul lup din dorinţa de a deveni războinici redutabili (carnasieri). Preluat de către oficialii romani în urma cuceririi Daciei şi a dislocării războinicilor daci în afara graniţelor statului, acest însemn heraldic a fost cunoscut de către populaţia Romei antice prin trofeele de luptă ale împăratului Traian, apoi prin Columna lui Traian, care l-a făcut nemuritor. Stindardul heraldic al dacilor, protejat de marele zeu Zamolxis a impus teamă şi respect cuceritorilor romani, dând încredere luptătorilor care credeau în nemurire, iar imaginea de pe Columnă a dăinuit peste milenii, ca să aducă aminte lumii despre cei care, prin credinţa în înălţarea sufletului la ceruri, au avut curajul să înfrunte forţa cea mai puternică a vremii: Imperiul Roman! Înţelegându-i utilitatea, romanii l-au preluat şi l-au folosit ca stindard, fiind răspândit până la hotarele de răsărit ale imperiului: în Cappadochia este semnalată Alla I Ulpia Dacorum (încă pe vremea împăratului Traian); în Siria – Cohors I Ulpia Dacorum (în anul 157), aici chiar exista un soldat numit Aurel Iulio Draco.[xvi] Este posibil ca termenul draconarius (port-drapel) din limba latină să fie moştenit chiar din limba dacică, prin legătură directă cu însemnul heraldic al vechilor daci, după cum apreciază cercetătorii francezi.[xvii] Mai mult decât atât, unii istorici aduc argumente conform cărora steagul dacic- balaurul cu cap de lup- era colorat în roşu, galben şi albastru! Prima menţiune referitoare la culoarea steagului dacic este făcută de către guvernatorul Cappodochiei, Arian, numit pe vremea împăratului Hadrianus (117-138). În lucrarea sa Arta tacticii, Arian apreciază tactica de luptă a dacilor, la instruirea în limba proprie, la folosirea însemnelor militare proprii, dragonul dacic, colorat: „Insignele sciticele alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din bucăţi de pânză de diferite culori, cusute laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup până la coadă ca al şerpilor.[…] Când însă caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierând din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere.”[xviii] Din păcate Arian nu specifică structura cromatică despre care este vorba, dar heraldica stabileşte principiile teoretice ale compunerii unei steme, iar în cazul însemnului dacic, cele trei culori pot fi interpretate astfel: roşu (purpura), simbol al măririi, al îndrăznelii, al sângelui; galben (sau aur), simbol al forţei, bogăţiei, purităţii holdelor de grâu; albastrul, reprezintă aerul, element nobil esenţial dintre cele care compun universul, simbol al frumuseţii şi credinţei. Ideile semnificaţiilor celor trei culori, moştenite în steagul naţional sunt exprimate şi de alţi cercetători, dintre care unele sunt fanteziste.[xix] Ideea pe care se cuvine s-o subliniem este aceea că dacii aveau credinţă în zeul Zalmoxis care sălăşluia în ceruri, îi trimiteau acestuia jertfe de sânge şi îi dedicau podoabe de aur din roadele de pe pământ. Cele trei culori sunt şi astăzi simboluri pe costumele şi   hainele rituale ale superiorilor monahi sau clerici.

5. Lupul – stindard al vechilor daci;

Constantin N. Bărbulescu considera că stindardul cu cap de lup şi trup de balaur a fost atribuit de arheologi „unui animal simbolic al localnicilor din Carpaţi” încă din perioada Hallstatt (1200-700 î.Hr.). Acest stindard, reprezentat şi pe Columna lui Traian, a fost descoperit recent  în localitatea Budureasa, judeţul Bihor, a cărui descriere este grăitoare: „cu un cap de lup, prelungit în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală”; avem aşadar lupul în poziţie ofensivă, deci ca simbol religios de apărare. Legenda despre zeiţa egipteană Isis ne relatează că în timpul războiului cu Typhon, Osiris se reîntoarce de la Hades şi ia înfăţişarea unui lup pentru a veni în ajutorul  soţiei  şi al fiului său Horus. Din această cauză, după nimicirea lui Typhon, biruitorii au cerut să fie slăvit lupul, pentru că lui i se datora izbânda. Însuşi fiul lui Osiris, Macedon s-ar fi îmbrăcat într-o piele de lup atunci când se îndreptau spre izvoarele Istrului.”[xx]

Militarii daci au răspândit dragonul dacic până în Britania, după cum menţionează André Maurois: „această cohortă, formată din 1000 de daci (militaria) a staţionat în Britania două secole”, avându-şi reşedinţa în castrul de la Amboglana (Camboglana), iar după ce au fost lăsaţi la vatră, ei au fost împământeniţi pe pământurile Britaniei, devenind cetăţeni romani, dar conştienţi de originea lor etnică.[xxi] Se poate presupune că dragonul adoptat mai târziu de celţi, gali şi englezi îşi are originea în stindardul dacic, în balaurul zburător pe care dacii din trupa Cohors I Aelia Dacorum l-au arborat, desigur în timpul bătăliilor, pe meterezele de la Amboglana. Copiii acestor luptători au intrat şi ei în armata romană, fiind educaţi în spirit militar, luptând pe la extremităţile imperiului în Cohors Gemina Dacorum Gordiana, Cohorta getulilor (în Iudeea), Alla I Dacorum (în Panonia). „Creştinismul a înlocuit balaurul, devenit simbol al răului, cu crucea, dar daco-romanii, dar mai apoi românii i-au preluat simbolurile cromatice, schimbându-se doar esenţa , învelişul rămânând acelaşi.”[xxii] Dacă în ţinuturile dunărene dragonul a dispărut o vreme,  cele trei culori şi-au urmat destinul veşniciei, astfel că pe vremea regelui Arthur se menţionează pe la anul 420 insignele unor unităţi militare staţionate pe aceste meleaguri, în lucrarea Notitia dignitatum, iar legiunea V – Macedonica şi XIII Gemina se evidenţiază prin succesiunea frapantă a celor trei culori: roşu, galben şi albastru.[xxiii] Stindardul căluşarilor, aşa cum îl cunoaştem azi, alcătuit din panglici colorate, se aseamănă cu stindardul dacilor, descris de Arian pe jumătatea secolului  al II-lea. Astfel balaurul a intrat în folclor, în legende şi crdinţe opulare, sub formă de simbol negativ, iar culorile s-au înscris în obiceiul pământului, în timp ce prin  alte locuri, dăinuie şi prin secolul al XII-lea la vlahii din Peninsula Balcanică. Stindardul are cromatica celor mai intense culori ale curcubeului, care a fost aleasă pentru a-l întruchipa pe Zamolxis, iar metamorfoza totemică, din necesităţi de supravieţuire a salvat cromatica identităţii pământului românesc de la facerea lumii sale.

6. Lupul ca fiinţă mitologică ce marchează repere de orientare în timp;

Dacă privim istoria din perspectivă mitologică, putem spune că poporul român s-a născut sub semnul Lupului, predestinat fiind războaielor, invaziilor şi nenorocirilor, nu atât datorită poziţiei sale geografice, cât din cauza apariţiei în orizontul său mitic a lupului pentru a treia oară. Prima apariţie a lupului se manifestă în numele strămoşilor noştri, a doua în genealogia poporului cuceritor, iar a treia în invaziile popoarelor migratoare din spiţa lui Genghis-Han sau a succesorilor săi, eveniment istoric în urma căruia s-au întemeiat principatele române. Mitul genealogic al popoarelor lui Genghis-Han menţionează că strămoşul lor era „un lup cenuşiu care ar fi coborât din cer şi s-a unit cu o căprioară…”[xxiv] Complexitatea fiinţei mitologice a lupului se relevă în sărbătorile tradiţionale consacrate acestui animal. În folclorul românesc referitor la lup există numeroase zile dedicate acestei vieţuitoare care marchează teama faţă de animal şi grija ca, prin respecarea unor interdicţii sau prescripţii de factură magică, să fie îndepărtată acţiunea sa malefică de la casa, gospodăria şi familia ţăranului român. Calendarul popular numără 35 de Zile ale lupului, 17 mobile şi 18 fixe, după I.A.Candrea, sau 30, după Ion Ghinoiu, care se ţineau mai ales în perioada de toamnă şi de iarnă a anului. Cercetătorii amintiţi menţionează că astfel de zile erau legate de comportamentul de reproducere al acestui animal şi au servit oamenilor ca repere de orientare în timp. Zilele lupului „începeau cu sărbătoarea de Sânpetru (29 iunie) şi continuau cu Cricovii Marinei (15-17 iulie), Martirul Lupu (23 august), Teclele (24 septembrie),  Berbecarii (26-28 septembrie), Osie (17 octombrie), Lucinul (18 octombrie), Sâmedru (26 octombrie), Ziua Lupului ( 13 noiembrie), Filipii de Toamnă (14-21 noiembrie), Filipul cel Şchiop (21 noiembrie), Sfântul Andrei (30 noiembrie), Sâmpetru de Iarnă (16 ianuarie), Tănase de Ciumă (18 ianuarie), Filipii de Iarnă (25-31 ianuarie), Stretenie (2 februarie), Martinii de Iarnă (1-3 februarie). În unele sate pastorale, acestora li se mai adăugau şi joile rele, numite şi joi verzi.”[xxv] În multe legende şi poveşti populare, Sfântul Petru de Iarnă este considerat patronul lupilor, cărora le împarte noaptea prada de vite, luate mai ales de la gospodarii care nu au „ţinut”sărbătorile legate de lup. În noaptea Sfântului Andrei sunt pedepsiţi proprietarii de vite care nu au „ţinut” Filipii sau joile verzi de după Paşte. Faptele se petrec tot sub oblăduirea Sfântului Petru, un soi de zeitate păgână şi vindicativă, care le trimite oamenilor o fiară cumplită ca să le decimeze turmele sau cirezile, drept pedeapsă că nu au respectat  Zilele lupului. Interesantă este prezenţa antroponimului Filip în calendarul popular românesc, numele acesta fiind unul dintre cele mai vechi şi mai frecvente în Grecia Antică. Prezenţa lui în teritoriul românesc este menţionată pe la 1550, dar este, cu certitudine, mult mai vechi. Sărbătorile Filipilor din calendarul popular erau dedicate unor personaje mitologice răspunzătoare de animalele sălbatice, în special de lupi. Filipii erau respectaţi cu sfinţenie pe la sfârşitul secolului al XIX-lea de femeile măritate şi de cele văduve; unele tineau un Filip, altele doi sau mai mulţi, iar la căsătoria fetelor, mamele dădeau  pe lângă zestre şi câte un Filip tinerelor proaspăt căsătorite. Moştenirea sărbătorii pe linie exclusiv maternă poate fi considerată  drept „o străveche şi tulburătoare solidaritate faţă de principiul general al fertilităţii.”[xxvi] Considerăm că aici se regăseşte şi principiul structurii şi organizării familiale, al responsabilităţii materne faţă de urmaşi, deoarece se ştie cât de protectoare sunt lupoaicele faţă de puii lor, cât de feroce pot deveni aceste animale când le este pusă în pericol existenţa puilor, luptând până la sacrificiu pentru salvarea lor. Am putea adăuga şi posibilitatea ca, în cazul unei întâmplări dramatice un copil să rătăcească prin pădure, iar lupoaica ce l-ar putea descoperi să nu-i facă rău, ci să-l alăpteze ca pe un descendent al propriei specii. Legenda întemeierii Romei se susţine tocmai pe o astfel de întâmplare misterioasă despre Romulus şi Remus, gemenii alăptaţi de o lupoaică. Semnificativă este observaţia lui Mircea Eliade, care afirma că: „singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman, un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu.”[xxvii] Semnificaţiile sărbătorii Filipilor (practicile magice, credinţele străvechi, legendele, basmele, zicătorile) exprimă esenţa   imaginarului colectiv, conform căreia  fiinţele misterioase din ordinea animalelor se amestecau cu oamenii, dădeau naştere unor urmaşi (ori îi adoptau) ce aparţineau atât speciei ce deţinea atributele regnului animal, cât şi pe cele ale umanităţii. Calendarul popular reprezintă un plan foarte amănunţit privind momentele optime pentru efectuarea tuturor activităţilor materiale şi spirituale dintr-un an: semănatul, întreţinerea culturilor, recoltatul, urcarea şi coborârea oilor de la munte, începutul şi sfârşitul diferitelor activităţi casnice şi şezătorilor, zilele favorabile culegerii plantelor de leac, sezoanelor pentru nunţi şi petreceri, scosul fetelor la joc, comemorarea moşilor şi strămoşilor. Cunoscând sau intuind echilibrul ecologic, oamenii din vechime au dedicat zile şi sărbători nu numai oamenilor ci şi plantelor, animalelor şi altor elemente ale mediului  lor de viaţă. De aceea avem în calendarele populare româneşti zile precum: Sânzienele, Nunta Urzicilor, Ziua Cucului, Împreunatul păsărilor, Joia Furnicilor, Ziua Ursului, Ziua Lupului, Paştele Cailor, Marcul Boilor, Nunta Oilor etc. În felul acesta calendarul popular punea în armonie viaţa socială cu manifestările ciclice ale fenomenelor cosmice şi terestre. Strămoşii noştri au avut cunoştinţe de astronomie foarte avansate, deoarece calendarul de la Sarmizegetusa Regia cuprindea 365,240384 de zile! Din nefericire, romanii au lichidat sau au prigonit tagma preoţească a vechii Dacii,  ai cărei membrii erau desigur iniţiaţi în tainele astronomiei şi ale calendarelor, ştergând  astfel perioade de timp din istoria poporului nostru. Semnificaţia calendaristică a lupului se leagă de câteva elemente comportamentale ale acestui animal în perioada sa de reproducere. Împerecherea lupilor începe în  a doua jumătate a lunii noiembrie şi se încheie la început de februarie. Între masculi se dă o luptă, după care masculul alfa dobândeşte dreptul de a se împerechea cu lupoaica, împreună cu care va creşte puii. Maxima frecvenţă a împerecherii se produce în preajma zilei de 1 februarie. Perioada de gestaţie este de 62-63 de zile, iar primăvara lupoaicele au pui; aceştia se alătură haitei familiale în luna octombrie, unde urmăresc şi atacă prada alături de părinţii lor. În timpul perioadei de împerechere, puii născuţi cu un an înainte se dezmembrează de haită, formând o nouă familie. Despre lup se ştie că atacă mai multe animale domestice, făcând bălţi de sânge, iar apoi se retrage cu un singur exemplar să –l mănânce. În perioada de înmulţire a lupilor, cea mai severă interdicţie era scoaterea cărbunilor din casă, pentru a nu fi găsiţi de lupoaicele care caută cu înverşunare să se împerecheze, căci acestea, „dacă găsesc cărbuni în gunoi se prăsesc.”[xxviii] Această atitudine faţă de lup, exprimă teama faţă de ferocitatea animalului, dar şi semnificaţia profund religioasă a lupului în societatea străveche a dacilor un popor născut sub semnul lupului, care se numea, după Strabon, asemenea lupilor.

În tradiţia  popoarelor nordice, lupul simbolizează moartea cosmică, pentru că el devorează aştrii care măsoară spaţiul şi timpul, adică Soarele şi Luna, atunci când revine pe pământ sub formă de strigoi, moroi, vârcolac sau pricolici. De aceea în tradiţia românească faptul că un câine (lup domesticit) urlă noaptea la Lună simbolizează moartea unei persoane, sfârşitul timpului său de viaţă pământeană.

7. Lupul – reprezentare metafizică cu rolul de animal protector şi iniţiatic.

Pentru cã vede pe întuneric, lupul este şi un simbol al luminii. De aceea, acest animal are în credinţele populare româneşti o valoare chtonianã – este ghid al “dalbului pribeag” în bocetele de înmormântare. “Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte. / Să nu te spâimânţi / Frate bun să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai, / Să te ducă-n rai, C- acolo-i de trai / În dealul cu jocul, / C-acolo ţi-e locul, / În câmp cu bujorul, / C-acolo ţi-e dorul.”[xxix] În acest cântec funerar, Bocet de sub Parâng, preluat din folclorul autohton, lupul apare în ipostaza sa de iniţiator, atunci când cel dispărut se întâlneşte cu diferite animale „călăuză”, dintre care este preferat desigur lupul (ghid al dalbului pribeag), pentru că scoaterea sufletului „la drumul de plai” al lumii de dincolo nu ar fi posibilă fără sfatul animalului omniscient şi psihopomp ce găseşte calea şi prin întuneric, fiind, cum spuneam,  un simbol al luminii.

În romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu proiecteazã aceleaşi semnificaţii benefice asupra lupului. “Lupu” este câinele personajului absent, Nechifor Lipan, cel ucis mişeleşte cu baltagul şi prăvălit în râpa de la Crucea Talienilor. Osemintele mortului le descoperă câinele Lupu, ghid al Vitoriei către prăpastia morţii. El “dă semne”, se manifestă aproape uman, comunică lui Gheorghiţă, feciorul mortului şi văduvei acestuia printr-un metalimbaj, date despre locul faptei şi cadavrul oierului omorât. Tot el este cel care-l “numeşte” pe ucigaş, sărind la beregata acestuia când e eliberat de către Gheorghiţă din ascunzătoare. Lupu este câinele credincios invocat de autor în motoul de sorginte mioriticã. “Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă şi-un câne…” Câinele simbolizeazã fidelitatea, ataşamentul şi vigilenţa. Vestitor al morţii şi călăuză a sufletelor în lumea de dincolo, câinele Lupu parcurge în Baltagul drumul invers pentru a fi călăuza celor vii spre locul unde osemintele oierului Nechifor Lipan zăceau în părăsire, iar sufletul său nu-şi afla odihna veşnică, tulburând existenţa celor vii. Aici simbolul câinelui interferează cu cel al lupului ( câinele oierului se numea Lupu) în perspectiva sa de animal psihopomp (care transporta sufletul pe tărâmul morţii).

Ion D. Sîrbu în romanul Lupul şi Catedrala oferă lectorilor aceeaşi perspectivă benefică şi iniţiatică a simbolului lupului. Prin repetabilitate, acesta devine un lait-motiv, de-a dreptul obsedant pentru discipolul lui Blaga. Scriitorul revine cu insistenţă asupra motivului atât în creaţiile epice, cât şi în cele dramatice:

“- Lupul, oameni buni ! Lupul ! Iatã-l […] Pe zăpada proaspăt căzută, moale, se vedea înaintând spre noi un lup deosebit de frumos. Nu era prea mare, nici prea puternic. Era un lupan tânăr, foarte mândru şi demn. Nu venea alergând, nu avea limba scoasă, nu lehăia. Venea, la pas, ca un voievod, acasă la el. Nu se uita împrejur, deşi, bănuiesc, nările lui de pădure trebuie că simţeau numărul mare de oameni care, acum, ascunşi după garduri şi porţi, în case şi poduri, îl priveau fără frică, dar uluiţi. Ocoli în cerc larg catedrala. Apoi se opri în locul acela din faţa portalului, unde era pata de sânge. Nu făcea nimic. Stătea drept, aşezat, cu picioarele din faţă înălţate. Cu capul privind înainte. Îi vedeam dunga aproape albă de pe gât şi pântece. Urechile ascuţite, ochii strălucitori […] Uşa catedralei era deschisă. Paracliserul nu se vedea. Lumânările ardeau, parcă cineva scotea şi câteva acorduri de orgă. Stătea nemişcat, privind fix şi atent uşa larg deschisă. Nu s-a ridicat, nu părea că doreşte să intre. Ningea iar, dar foarte subţire şi foarte vertical […] Un simplu lup de codru stătea ca o statuetă egipteană şi privea spre uşa larg deschisă a unei ruine de fostă catedrală. Nu voia să intre. Nu urla, nu avea nimic să ne spună. Eu aş fi putut să-i strig câteva dureri, câteva jalbe, câteva nedreptpţi. Dar ce rost avea? Tot ce-i omenesc îi era străin. De aceea a venit, de aceea nu-i e frică, de aceea stă aşa cum stă, fără scop şi fără rost, dar în numele unei umile, silvestre, cosmice solidarităţi. Printre lacrimi mi se părea luminos, nimbat de o aură pură, mai mult decât legendară.”[xxx]( Observăm că scriitorul realizează un transfer de semnificaţii ale motivului: lupul devine mielul sacrificat, iar eroul principal pe nume Lupu are şi el parte de o existenţă plină de sacrificii.) Menirea lupului este aceea de a le reaminti oamenilor virtuţi pe care le uitaseră în existenţa lor înrobită de comunismul ateu. Asocierea simbolisticii animalului feroce, agil şi temut se face aici cu rolul acestuia de protector al poporului de lupi danubieni, de fiinţă mitologică ce deţine secretul nemuririi, conform doctrinei zalmoxiene. Imaginea lupului e prezentată aici  sculptural şi emblematic, oferind lectorului un stop cadru memorabil şi cinematografic, un model pictural inedit, preluat parcă din iconografia şi imaginarul aplicelor, coifurilor sau stindardelor descoperite  la Băiceni, Surcea, Lupu, Poiana –Coţofeneşti ori Budureasa.

În acelaşi sens protector şi benefic, amintim obiceiul unor mame din satele de pe Platforma Luncanilor din judeţul Hunedoara de a “da noilor născuţi lapte de la sân printr-o gură de lup, instrument ritual în formă de cerc, confecţionat dintr-o falcă şi piele de lup.”[xxxi] Ritualul presupune un transfer simbolic al puterii şi vitalităţii animalului protector invocat la copilul nou-născut, transfer ce se realizează prin intermediul primului lapte supt, laptele de mamă. În spiritualitatea daco-geţilor acest aliment (laptele matern) era considerat sacramental, fiind băutura nemuririi. Prezenţa lupului în datinile de naştere ţine întotdeauna de ordinea beneficului. De aceea copilul bolnav sau ameninţat cu moartea este supus unui botez prin schimbarea numelui cu acela al unui animal: Lupu sau Ursu, sau descântat  pentru a fi protejat în mod magic, deoarece animalele sănătoase erau considerate curate şi “posesoare a tuturor virtuţilor de curaj şi putere.”[xxxii] Un alt botez care urmează un ritual arhaic diferit de cel amintit se leagă tot de transferul unor virtuţi ale lupului asupra noului născut. Ritualul este executat de către trei feciori încinşi cu brâie roşii, având la pălărie o unghie de lup. Unul dintre feciori trage cu unghia de lup un cerc de la est la vest în jurul casei nou-născutului; când se închide cercul, al doilea fecior trasează în interiorul acestuia un al doilea cerc, iar al treilea fecior trage cu unghia de lup un cerc mai mic în faţa casei unde se găsesc, apoi copilul este scos afară, feciorii îi dau un nume, îl joacă pe braţe, consacrându-l în interiorul cercurilor. [xxxiii] Unghia de lup (lupul) reprezintă o sursă a vitalităţii şi puterii, a rezistenţei şi a spiritului luptător. Cercurile trasate cu unghia de lup sunt barierele puse în calea răului, dar şi semnul unor instanţe purificatoare. Copilul trecut prin aceste cercuri este confirmat astfel în planul existenţei umane. Lupul, prezent metaforic doar prin unghia sa are rolul animalului protector, dar şi iniţiator, deoarece el veghează la trecerea pruncului peste pragul ce separă nonexistenţa de existenţă.

Comportamentul lupului este păstrat în forme aproape neschimbate de milenii, idee exprimată foarte plastic în zicala populară: Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Găsim aici două principii fundamentale pentru alcătuirea oricărui calendar: repetabilitatea şi stabilitatea unităţilor de măsurat timpul. Mitologia lupului este solidară cu naşterea, schimbarea şi moartea timpului, dar şi ale omului. Prin împerecherea şi înmulţirea sa în perioada morţii şi sterilităţii vegetale, lupul sugerează ideea primejdiei străvechi a stingerii unor specii şi a legăturii dintre fertilitate şi sterilitate. Probabil că prin comportamentul de reproducere al lupilor se poate împărţi anul în două părţi: iarna (constituirea haitelor, formarea perechilor prin concursul celor mai valoroase exemplare şi naşterea puilor) şi vara (cuprinzând creşterea puilor până la introducerea lor în colectivitatea haitei, cu regulile ei). Ion Ghinoiu consideră că “suprapunerea unor sărbători populare de mare vechime peste momente precise ale ciclului de reproducţie a lupului indică un început de an, probabil Anul Nou dacic, în perioada octombrie- noiembrie.”[xxxiv][xxxv]



[i] Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis- Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, trad. Maria şi Cezar Ivănescu, p. 17.

[ii] Mircea Eliade, Dacii şi lupii, în vol. De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, trad. Maria şi Cezar Ivănescu, p.21.

[iii] Ibidem, p. 23.

[iv] Ibidem, p. 23.

[v] Ibidem, p. 26.

[vi] Grigore Alexandrescu, Lupul moralist, în vol. Fabule şi satire, Ed. Dacia Educaţional, Cluj-Napoca, 2005, p.72.

[vii] Ibidem, p. 74.

[viii]Vasile Boroneanţ, Prefaţă la vol. Dumitru Manolache, Apostolul Andrei şi protocreştinismul în spaţiul românesc, Ed. Arhetip-RS, Bucureşti, 2004, p. 9.

[ix] Ibidem, p. 9

[x] , 11 Ibidem, pp. 32- 43.

[xii] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 107.

[xiii] Aurel V. David, Studii de istorie a înălţării şi declinului naţiei româneşti, Ed. Dacoromână, Bucureşti, 2006, pp.27-29.

[xiv] Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei,  Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1926, pp. 519-523.

[xv] Dumitru Manolache, Sfântul Apostol Andrei şi protocreştinismul în spaţiul românesc, Ed. Arhetip – R S, Bucureşti, 2004, pp. 38-39.

[xvi] Corpus Inscriptionum  Latinarum, vol. III, diploma nr.119.

[xvii] L. Quicherat et A. Daveluy, Dictionnaire latin- francais, Paris, 1852, p.372.

[xviii] Arian, Arta tacticii, în vol. Fontes ad Historiam Daco-Romaniae Pertinentes, vol. I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1964, pp.593-594.

[xix] Aurel V. David, Studii de istorie a înălţării şi declinului naţiei româneşti, Ed. Dacoromână, Bucureşti, 2006, pp.32-33.

[xx] Constantin N. Bărbulescu, Totemismul ofidian moştenit de la antecesorii noştri, în Magazin istoric, nr. 9(42), 1970, sept., p. 50.

[xxi] Aurel V. David, Studii de istorie a înălţării şi declinului naţiei româneşti, Ed. Dacoromână, Bucureşti, 2006, pp. 34-35.

[xxii] Aurel V. David, Studii de istorie a înălţării şi declinului naţiei româneşti, Ed. Dacoromână, Bucureşti, 2006, p.40.

[xxiii] Mihail Zahariade, Însemnul tricolor în Dacia romană, în Lupta întregului popor, Bucureşti, nr. 3, 1988, pp. 43-44.

[xxiv] Mircea Eliade, Dacii şi lupii, în vol. De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, trad. Maria şi Cezar Ivănescu, p. 37.

[xxv] Dumitru Manolache, Sf. Apostol Andrei şi protocreştinismul în spaţiul românesc, Ed. Arhetip-RS, Bucureşti, 2004, pp. 43-44.

[xxvi] Ibidem, p. 45.

[xxvii] Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 37.

[xxviii] Ion Ghinoiu, Vârstele timpului, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1994, p.81.

[xxix]Dumitru Manolache, Sf. Apostol Andrei şi protocreştinismul în spaţiul românesc, Ed. Arhetip-RS, Bucureşti, 2004, p. 45.

[xxx] Ion D. Sîrbu, Lupul şi Catedrala, Ed. Casa  Şcoalelor, Bucureşti, 1991,  pp. 395-397.

[xxxi] D-tru Manolache, Sf. Apostol Andrei şi protocreştinismul în spaţiul românesc, Ed. Arhetip-RS, Bucureşti, 2004, p.42.

[xxxii] Ibidem, p. 42.

[xxxiii] Ibidem, pp. 41-43.

[xxxiv]Ion Ghinoiu, Vârstele timpului, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1994, p.85.

Prof. dr. MARIA VAIDA