h1

~Nicolae N. Tomoniu: „Peştişani – Gorj (o istorie plină de date inedite I)“

PEŞTIŞANI – COMOARA DE LÂNGĂ NOI

Spunând Peştişani, gândul te duce la marele nostru Constantin Brâncuşi  şi la liceul cu acelaşi nume de aici.  Fiind invitat să  particip o întâlnire prilejuită  de împlinirea a 40 de ani de la absolvirea Liceului “Constantin Brâncuşi” din Peştişani, am luat la rând arhiva, constatând  că Peştişanii Gorjului deţin o adevărată comoară în materie de speologie. Răsfoind şi ziarele am constatat că unii jurnalişti scriu despre Peştera Ciorii într-o totală confuzie de date şi termeni. Culmea amatorismului o deţine un jurnalist care relata în ziarul său la începutul lunii mai, că peştera „este cea mai veche aşezare (sic!) umană din Europa” şi se intră în ea „cu mare dificultate”. Să clarificăm lucrurile prin textele bine documentate ale speologilor şi prin imagini semnificative de la faţa locului.

CONFIGURĂRI DIN VREMURILE GLACIAŢIUNILOR

Zona de nord-vest a judeţului Gorj fiind o zonă de confluenţă a Podişului Getic cu înălţimile Carpaţilor meridionali, este din punct de vedere geologic, dar şi biologic după cum vom vedea, foarte interesantă. Urmărind activitatea reţelelor hidrografice pe carstoplenele aflate din abundenţă aici, se observă că ele s-au dezmembrat prin captări subterane dar peste tot se pot regăsi fragmente de văi vechi, înşeuări prin care au trecut văile, lăsând în la vedere pietrişuri alohtone. Acest fapt arată că în Carpaţi carstoplenele au parcurs acelaşi drum cu platformele de eroziune, fiind rezultatul unor modelări succesive şi a unor ridicări sacadate dând peisajului un aspect mirific.

Se poate observa cu ochiul liber din dealul Manilor sau al Arcanilor că  la nord de Peştişani şi Tismana, bara de calcare de pe aliniamentul Dobriţa – Runcu – Boroşteni – Sohodol – Padeş – Ponoare are o poziţie coborâtă faţă de crestele Carpaţilor Meridionali. Străpungerea acestui brâu calcaros de către ape s-a făcut fie prin drenaje subterane, fie prin chei adânci, dând zonei un aspect de mare interes turistic.

Calcarele cheilor Sohodolului de Runcu sunt bine cunoscute datorită drumului judeţean DJ 672C care le străbate dar la fel de spectaculoase sunt calcarele de la izvoarele Bistriţei, Piatra Boroştenilor, Cheile Pârgavului de la Topeşti, Cheile Sohodolului de Izvarna, Piatra Pocruii, lapiezurile Ruşchiului sau columnele Steiului Coziei de la Sohodol. Cu toate că dificultatea căilor de acces le fac mai puţin cunoscute, ele sunt unice în felul său. Spre exemplu, pârâul de pe platforma Ponor, la nord-vest de Peştişani, intră subteran în Ponor, poate  fi accesat la mijlocul cursului prin Peştera Haiducilor, izvorăşte a doua oară din Peştera Pârgavului, are doi kilometri curs de suprafaţă, intrând apoi din nou subteran în Cheile Pârgavului. Un traseu asemănător îl au „bâlbăroasele” din jurul Peşterii Fuşteica de la „Izvarna Tismenii”.

Cum s-a ajuns aici? Cum a putut natura să  şlefuiască o atât de măreaţă operă  de artă? Niciun alt  relief de modelare ciclică  (vezi caseta de mai jos) din România nu însumează trei platforme de eroziune, pe trei nivele diferite, cum este cazul în Carpaţii Meridionali.

Ca vechime, în paleogen a avut loc modelarea platformei Borăscu. După  ridicarea în bloc a Carpaţilor, ca urmare a mişcărilor savice, platforma Borăscu este ridicată şi ea, dar odată cu dezmembrarea ei sunt denudate şi calcarele care ulterior sunt supuse unei carstificări de suprafaţă.

La limita miocen/pliocen au loc mişcări attice, care duc la ridicarea Carpaţilor iar în pliocen, la nivelul lacurilor pliocene (panonic şi dacic) are loc tăierea platformei Gornoviţa şi a carstoplenelor corespunzătoare. Sunt săpate în regim freatic vaste reţele subterane care apar astăzi ca peşteri. Ultimul act în devenirea Carpaţilor îl reprezintă înălţarea generală din timpul mişcărilor valahe, când lanţul dobândeşte înălţimea actuală.

Platforma inferioară este ridicată  acum la 400-500 m altitudine, purtând cu ea carstoplenele cu peşterile respective. În concluzie, geneza şi evoluţia carstului din zona Peştişani trebuie văzută în contextul configurărilor inter şi post-glaciare ale întregului relief muntos din România, fiind determinate de fazele de ridicare a Carpaţilor şi de evoluţia lor policiclică.

PRIMELE LOCUIRI MUSTERIENE

Musterianul este prezent în numeroase peşteri, dintre care cele mai interesante sunt Peştera Muierii de la Baia de Fier, Peştera Bordu Mare, Peştera Curată  şi Peştera Spurcată de la Nandru, Peştera Cheia, Peştera de la Gura Cheii, Peştera Hoţilor, Peştera din satul Peştera şi Peştera Cioarei de la Boroşteni.

În aceste peşteri, alături de unelte lucrate în majoritate din cuarţit la care se adaugă  multe oase prelucrate, s-au găsit numeroase resturi scheletice de animale de climat rece, care atestă că este vorba de un glaciar şi că locuitorii peşterilor erau buni vânători, nedându-se înapoi nici chiar de la vânarea mamutului sau a rinocerului. Resturile scheletice de om găsite în ţara noastră arată că tehnica musteriană era exercitată nu de populaţii neandertaloide, ci de omul de tip Cro-Magnon.

Stratul de cultură musteriană  din peşteri este gros, ceea ce denotă  o locuire îndelungată, determinată  de climatul aspru al glaciarului Wurm. După  o întrerupere a locuirii dovedită  de un strat steril interglaciar, în diverse peşteri apare un strat de cultură aurignaciană (Peştera Muierii de la Baia de Fier, Peştera Bordu Mare, Peştera Cheia, Peştera de la Gura Cheii, Peştera de la Bran şi Peştera Cioclovina). În acest strat uneltele sunt asociate cu animale de climat rece, ceea ce dovedeşte că vânătorii aurignacieni foloseau peşterile ca adăpost împotriva frigului provocat de ultima oscilaţie glaciară.

Locuirea a fost însă de scurtă  durată către sfârşitul paleoliticului apărând cultura gravetiană, cu nivele subţiri, deasupra nivelului aurignacian, cultură care încheie paleoliticul superior.

Odată cu retragerea definitivă  a gheţarilor acum 10.000 de ani şi instalarea pădurilor în locul tundrei şi al stepei reci, triburile de vânători ies din peşteri şi de aici înainte peşterile nu vor mai fi locuite decât întâmplător, pe scurte durate şi din motive strategice, nu climatice. Noul tip de viaţă, impus de schimbarea florei şi a faunei, determină modificarea uneltelor, micşorarea dimensiunilor lor ducând la aşa-numitele microlite1.

INTERGLACIARUL BOROŞTENI

Dicţionar: MUSTERIAN – al cincilea subetaj al paleoliticului inferior. PALEOLITIC – perioada vechii pietre cioplite (1.000.000 – 100.000 ani, paleoliticul inferior, 100.000 – 40.000 ani, paleoliticul mijlociu (mezolitic) şi 40.000 – 10.000 ani paleoliticul superior (neolitic))  MUSTELIDE – Familie de mamifere carnivore cu corp suplu, cu picioare scurte şi cu coadă lungă. Majoritatea au glande urât mirositoare. Din cuvântul latin Mustela = nevăstuică. Exemplu de mustelide: jderul, viezurele, dihorul, vidra.

Descriere a Interglaciarului Boroşteni: perioadă majoră de încălzire, echivalentă cu ultimul interglaciar al Pleistocenului, cunoscut  în nomenclatura alpină ca Riss-Wurm. În staţiunea eponimă, „Peştera Cioarei” de la Boroşteni, comuna Peştişani, Gorj, se caracterizează prin derularea următoarelor faze de vegetaţie:

fază  de pădure, cu molid-pin; fază  de pădure, cu molid-brad-alun; fază  de peisaj deschis cu petice rase de pădure formate din tei şi alun în regiunile joase şi brad şi molid în etajele superioare; fază  de pădure, mai cu seamă în a doua parte, formată în primul rând din carpen, alături de alun-stejăriş amestecat pin; fază de pin.

În timpul ultimei faze polenul de pin însuma în jur de 50% la altitudinea de 300 m, demonstrând că  pe crestele Carpaţilor Meridionali frunzele deveniseră  persistente de la un an la altul. Se poate estima că temperatura în Interglaciarul Boroşteni a fost mai ridicată decât în timpurile noastre2

Interglagiarul Boroşteni fiind contemporan cu CULTURA MUSTERIAN este necesar să  spunem câteva cuvinte şi despre aşezarea paleolitică din Peştra Cioara. Aici s-au identificat mai multe straturi de cultură din musterian şi paleoliticul superior într-un sediment de peste 4 m grosime, păstrat în condiţii bune. Aşezarea se face remarcată prin descoperirea în partea inferioară a coloanei stratigrafice a unor unelte de cuarţit şi resturi faunistice care atestă cea mai veche locuire musteriană de pe teritoriul României.  Acestea sunt depuse într-un sediment de vârstă interglaciară care, după locul descoperirii, a primit denumirea de interglaciarul Boroşteni3.

Cercetările noi în endocarstul din sudul munţilor Vâlcan de la Peştera Vulpii, com. Boroşteni şi Dâlma Peşterii, com. Dobriţa au mărit aria geografică  a identificărilor de unelte şi faună.

SĂ  LĂSĂM SPECULAŢIILE JURNALISTICE DEOPARTE

Există  jurnalişti care, în goana lor după  senzaţional, scot din contextul general cercetările de la Boroşteni, dând un caracter de unicat musterianului, interglaciarului şi peşterii Cioara. Dar cultura musteriană  şi fenomenele interglaciare trebuie văzute din prisma fenomenelor globale petrecute pe planetă. Viaţa pe pământ, etapele ei, s-au petrecut în acelaşi timp geologic având în vedere că secolele reprezintă un moment infim care se neglijează pur şi simplu când este vorba de, spre exemplu, de 4,5 miliarde de ani. Pretenţia de a prezenta Peştera Cioara (sau o alta!) ca unicat în zonă, în judeţ şi chiar în lume, este ridicolă!

Se poate afirma de pildă că pe întreg aliniamentul Dobriţa, Runcu, Boroşteni, Topeşti, Tismana, Sohodol, Padeş, Ponoare aproape că nu există peşteră accesibilă şi cu un depozit sedimentar care să nu conţină URME DE CULTURĂ UMANĂ dintr-una din perioadele istorice!

O altă  diversiune lansată ca „bombă  jurnalistică” o reprezintă  „locuirile umane din peşteri”.

Locuirea umană în peşteri n-a fost niciodată permanentă în zona temperată a globului. Omul primitiv îşi găsea în peşteri un refugiu ad-hoc în timpul vânatului. După perioadele dificile de oscilaţie glaciară, el a ieşit în final definitiv din peşteri. Pentru om, ele n-au fost decât un refugiu temporar. Doar animale de mici dimensiuni care au găsit aici o minimă sursă de hrană, s-au adaptat la mediu şi nu au mai ieşit niciodată.

După  retragerea gheţarilor, trăsătura caracteristică  a peşterilor în paleoliticul superior o constituie deci pentru om doar un refugiu strategic. Numai fauna cavernicolă s-a dezvoltat de sine stătător şi a rămas definitiv legată de acest mediu. Pentru că animalele dau dovadă de o mare capacitate selectivă, caută condiţii preferenţiale care să le permită o dezvoltare normală cu pierdere cât mai mică de energie. În acest caz da, se poate vorbi de animale care s-au dezvoltat endemic. Fiecare peşteră a permis doar anumite condiţii de viaţă şi fauna din ea s-a adaptat acestor condiţii creând specii unicat. Astfel, pe străvechile noastre plaiuri din zona vestică a Podişului Getic, îşi au leagănul specii unice în lume. În peşterile din „Gura Plaiului” şi „Chiciura” dealuri vecine cu dealurile Boroştenilor există speciile endemice „Tismanella chappuisi diversa”, „Trichoniscus cf. inferus”, şi „Trachysphaera jonescui tismanae”. Prezenţa însă a unor specii comune, ca de pildă „Harpolithobius oltenicus”, „Onychiurus cloşanicus” şi „Cloşania Winkleri”, atestă faptul că în timpuri geologice demult trecute, lanţul de peşteri Boroşteni, Gura Plaiului, Tismana , Pocruia, Apa Moiştii, Cloşani, erau legate biologic una de alta prin cursuri subterane.

Dar nu numai bogăţia faunistică a peşterilor fac din zona Boroşteni – Topesti – Tismana un reper turistic aparte. Faptul că  Pânza Getică ca unitate tectonică, este una dintre cele mai vechi iar urmele glaciare în zona crestelor înalte se văd şi astăzi, ne îndeamnă fără îndoială la drumeţii.

Încheiem cu un celebru paragraf al cercetătorului Mircea Bleahu:

„Prezenţa în peşteri a numeroase unelte din piatră şi os şi a resturilor ceramice aparţinând diverselor culturi nu trebuie interpretată ca o preferinţă a oamenilor acestor culturi pentru peşteri, ci că în aria de răspândire a acelei culturi existau şi peşteri care au fost utilizate.”

Relief de modelare ciclica

Relieful de modelare ciclică sau mai simplu, al suprafeţelor de eroziune, reprezintă rezultatul modelarii îndelungate, exercitată  de ansamblul factorilor morfogenetici asupra substratului anterior de roci si forme de relief, până la erodarea totală, formându-se o peneplenă. Spre exemplu,  porţiunile vechi ale Dobrogei, Dobrogea hercinică şi Dobrogea caledoniană) au fost erodate de a lungul timpului până la aspectul de peneplenă. De asemenea, suprafeţele de eroziune care se găsesc la altitudini mari şi sunt sculptate pe şisturile cristaline din Carpaţi sunt interpretate ca o peneplenă. In Carpaţii Meridionali aceasta peneplena este mai tipica, se afla situata la 2.000 – 2.200 m si a fost denumita platforma Borascu. Alte doua platforme de eroziune se afla la 1.200-1.600m (platforma Riu Ses) si 1.000m (platforma Gornovita. Identificarea si denumirea acestor platforme a fost facută prima oara de geograful francez Emmanuel de Martonne (1873-1955), stralucit fondator al geografiei moderne, membru de onoare al Academiei Romane.
Prof. NICOLAE N. TOMONIU

Anunțuri