h1

Vlad Protopopescu: „Dacii şi romanii“

Dinastia Severilor, cu toată stabilitatea relativă pe care a adus-o Imperiului, avea să sufere aceeaşi soartă la care fuseseră supuse toate dinastiile precedente. Vechii duşmani ai Romei aveau să scoată din nou capul. Chiar victoriile romane împotriva regatului parţilor aveau să provoace o reacţie cu consecinţe pe care le simţim şi azi. Regii parţi, slăbiţi de loviturile primite din partea romanilor, şi-au văzut, odată cu prestigiul, influenţa asupra supuşilor dispărând. Prinţii din Persepolis, vechea capitală a Imperiului ahemenid, aveau să se răscoale împotriva parţilor (care să nu uităm erau de origine scitică) proclamând restaurarea imperiului ahemenid. Ardashir (Artaxerxes) se va proclama restauratorul imperiului ahemenid şi al religiei zoroastriene. În anul 227 regele part Artabanus V va fi înfrânt iar noul rege se va proclama „Regele regilor“, titlul împăraţilor perşi. Dacă regatul parţilor, născut din destrămarea imperiului creat de Alexandru cel Mare, poate fi totuşi considerat un regat „elenistic“ şi deci integrat în „oikumena“ greco-romană (cu toate adversităţile politice), noua formaţiune politică se va revendica dela altă tradiţie, conştient opusă „valorilor“ lumii greco-romane. Noii regi vor revendica nu numai tradiţia ahemenidă, ci şi toate teritoriile care au aparţinut ahemenizilor înainte de cucerirea lui Alexandru. Cu alte cuvinte era un Imperiu advers cu aceleaşi pretenţii de universalitate ca şi Imperiul Roman. Iar aceste pretenţii aveau să fie puse în practică imediat. În anul 230 Artaxerxes va invada Mesopotamia, ameninţând Siria şi Cappadocia şi reclamând toate teritoriile până la Marea Egee.

Alexandru Sever s-a văzut nevoit să mobilizeze. După lupte grele avea să stopeze înaintarea perşilor şi să recucerească Mesopotamia, celebrând un magnific triumf la Roma în 233. Dar bucuria avea să fie de scurtă durată. Germanii dela graniţele de nord intraseră din nou în agitaţie, chiar în timpul campaniei în Est. Aceste tulburări aveau, se pare, să oprească înaintarea romanilor în Persia. Una din raţiuni pare să fi fost opoziţia trupelor romane, recrutate mai ales din regiunile dunărene, acum ameninţate de germani şi care erau grăbite să se întoarcă (în urma reformelor Severilor trupele încep să fie recrutate local, beneficiind de donaţii de pământ în schimbul serviciului militar). Alexandru îi va trimite însă pe Rin. Alexandru va începe însă negocieri cu germanii, provocând, se zice nemulţumirea armatei. Circumstanţele adevărate sunt greu de apreciat. Istoricii antici lasă să se înţeleagă că armata era nemulţumită de laşitatea împăratului. Mai plauzibil este însă că erau nemulţumiţi de zvonurile că, sub influenţa mamei sale, împăratul intenţiona să reia campania din Persia şi că favoriza trupele de origine orientală. De aceea soldaţii au decis să aleagă un împărat de aceeaşi origine cu ei. Alegerea lor a căzut pe C. Iulius Verus Maximinus, un ţăran trac care se remarcase prin enorma sa putere fizică şi prin calităţile sale militare care îl propulsaseră la comenzi importante. Fusese comandant al trupelor din Egipt şi chiar guvernator al Mesopotamiei. La data respectivă era în fruntea trupelor recrutate din Pannonia. În realitate Maximin fusese remarcat pentru calităţile sale fizice neobişnuite de însuşi Septimius Severus, se pare în anul 196 cu prilejul unor serbări de mare anvergură ţinute în lagărul dela Viminacium, prilejuite de proclamarea ca Caesar al lui Caracalla, care atunci abia împlinise opt ani. Maximinus, un tânăr cioban „post primam aetatem“ (trecut de vârsta adolescenţei) a apărut în lagăr oferindu-se ca voluntar. S-a luat la trântă cu cei mai aleşi soldaţi, bătându-i pe toţi. Septimiu Sever a fost atât de impresionat încât l-a recrutat imediat într-o trupă de cavalerie. Deci Maximinus avea o lungă şi însemnată carieră, în anturajul imediat al împăraţilor Severi la data proclamării sale care nu a fost doar rezultatul capriciilor armatei. Fiul său C. Iulius Verus Maximinus, proclamat Caesar, primise o educaţie aleasă iar Historia Augusta afirmă chiar că Severus Alexander se gândea să-i dea pe sora sa de soţie (SHA, Maximinus Iunior, 1-6). Adevărul este că Maximin era de origine din părţile Dunării de Jos iar „geţii“ îl iubeau ca pe unul de al lor, ne spune Historia Augusta. Evenimentele vor urma acelaşi trist tipar. Alexandru şi mama sa vor fi asasinaţi de partizanii lui Maximinus care va fi proclamat împărat, cunoscut sub numele de Maximin Tracul. Realitatea ni se pare mult mai prozaică. Maximin putea desigur să fi avut ambiţii şi toată aventura nu a fost altceva decât obişnuita manieră de a schimba împăraţii.

Dar nu putem şti cu siguranţă că ar fi fost iniţiatorul complotului. Mi se pare mai plauzibil că asasinatul a avut, ca în atâtea alte cazuri, un motiv sordid. Maximinus era omul care s-a aflat la faţa locului, credincios împăratului care a făcut faţă situaţiei. Perspectiva încuscririi cu familia imperială arată că era în realitate un personaj foarte important. Cert este că Maximin a avut de făcut faţă imediat la două comploturi care propuneau alţi candidaţi „senatoriali“. Historia Augusta, urmată aici de toată istoriografia, reia din nou răsuflata teză a opoziţiei Senat-Armată. Brutalitatea cu care Maximin a înăbuşit comploturile a fost pusă pe seama aversiunii sale „înăscute“ (el fiind doar un cioban trac, „lipsit de cultură, brutal“ din al cărui „arsenal“ nu făceau parte „rafinamentele politice“ – v. Radu Vulpe, Istoria Dobrogei, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 224) împotriva „aristocraţiei“ senatoriale.

Este important însă de remarcat că au intrat în joc vederile diferite asupra importanţei care trebuia acordată politicii externe a Imperiului. O partidă importantă la Roma considera că efortul principal trebuia îndreptat către Germania, pericolul cel mai direct pentru Roma, şi era împotriva aventurilor orientale, favorizate de împăraţii de origine orientală ca Severii, aventuri care se dovediseră în repetate rânduri totalmente ineficiente. Persia era o civilizaţie a cărei cucerire era irealizabilă. Toate aventurile orientale s-au terminat în eşecuri usturătoare. Germania era un teren „virgin“ încă la „civilizaţie“ iar populaţiile care o ocupau „germanii“ erau în realitate mult mai înclinate, rasial şi cultural, să intre în orbita Imperiului şi să îşi însuşească civilizaţia sa (ceeace s-a şi întâmplat). Iar romanii la rândul lor manifestau în realitate mult mai puţină aversiune pentru germani pe care îi priveau ca pe o rasă tânără şi „civilizabilă“ decât pentru orientali pe care îi considerau îmbătrâniţi şi degeneraţi. Toate aşa zisele invazii germanice urmăreau de fapt să se instaleze în Imperiu şi să îl servească atât pe plan economic, cât şi militar. S-a făcut afirmaţia că Imperiul devenise, pentru germani „o carieră“ (o carieră care avea să rezulte în crearea Imperiului Roman de naţiune germanică ce a dominat Evul Mediu european). Atât colonizarea lor în teritoriile imperiale cât şi utilizarea lor în armată era de mult lucru curent. Germanii gravitează în orbita Imperiului încă dinainte de Augustus. În vremea Severilor aveau deja o lungă istorie de colaborare. Atacurile lor nu urmăreau decât obţinerea de avantaje suplimentare. Studii recente de climatologie au reuşit să stabilească o corelaţie între atacurile germane şi variaţiile climatice care făceau periodic viaţa în regiunile nordice ale Europei aproape imposibilă. „Brutalitatea“ împăratului s-a manifestat în chiar exacţiunile financiare exercitate asupra populaţiei pentru a putea plăti pe partizanii săi şi care în cele din urmă aveau să-i provoace rapida cădere. Maximinus va invada Germania obţinând o mare victorie care îi va aduce titlul de Germanicus Maximus. Totuşi în următorii doi ani ai domniei sale va trebui să facă faţă unor tulburări la Dunăre, cum o dovedesc titlurile sale de Sarmaticus Maximus şi Dacicus Maximus. Aşadar problemele erau mai largi şi mai grave, iar Dacia se află din nou în centrul lor. De fapt erau aceleaşi vechi probleme, declanşate de invazia traiană a Daciei.

Maximinus îşi va stabili cartierul general la Sirmium, iar inscripţii din Dacia atestă o grăbită refacere a drumurilor militare. Numeroase inscripţii din Noricum şi din cele două Panonii amintesc de soldaţi din legiunile II Italica şi I Adiutrix căzuţi în lupte în Dacia (expeditione Dacisca, bello Dacico, incursu hostis Daciae – în timpul incursiunii duşmanilor Daciei –, a Daciscis in bello proelio deceptus. Dintr-o inscripţie dela Brigetio aflăm despre un optio (soldat) din legiunea I Adiutrix căzut ad flumen Marisum (v. M. Macrea, Viaţa în Dacia Romană, Bucureşti, 1969, p.437) . O inscripţie de la Oviedo vorbeşte de un bellum Dacicum, la care au participat Symmachiari Astures, din Spania. Deci luptele au avut o amploare foarte mare de vreme ce a fost nevoie să se aducă trupe şi din alte provincii. Luptele s-au purtat în anii 236-237 şi în mod foarte semnificativ la graniţele de vest ale Daciei. La începutul anului următor (238) Maximinus este silit să pornească împotriva Romei. În Africa pornise o revoltă care proclamă împărat pe proconsulul Africii, un bogat latifundiar în vârstă de 81 de ani, Gordianus, care pretindea o descendenţă din celebrii fraţi Grachi ca şi din împăratul Traian. Acesta îşi va asocia fiul, tot Gordianus, şi ambii vor fi recunoscuţi de Senat care îl declară pe Maximinus inamic public. Gordian cel tânăr însă va fi ucis într-o luptă cu alt candidat apellianus, guvernatorul Numidiei. Bătrânul se va sinucide. Senatul va proclama pe doi membri ai săi ca împăraţi, pe D. Caelius Calvinus Balbinus şi pe M. Clodius Pupienus Maximus. Populaţia Romei şi soldaţii nu au primit bine această proclamţie şi după câteva zile de tulburări un nepot al bătrânului Gordianus, M. Antonius Gordianus va fi proclamat Caesar. Maximin Tracul va fi executat împreună cu fiul său de soldaţi din Legiunea II-a Parthica la asediul oraşului Aquilea. Nu mult după aceea cei doi împăraţi vor fi asasinaţi de garda pretoriană care îl va proclama Augustus pe cel mai tânăr Gordian, cunoscut în istorie ca Gordianus al III-lea. Domnia sa va fi umbrită de continuarea războiului la graniţele de nordest şi est. Încă în zilele lui Pupienus şi Balbinus carpii şi nou apărutul popor al goţilor vor invada provincia Moesia. Acesta este începutul „crizei secolului III“ care avea să conducă la părăsirea finală a Daciei traiane.

Istoricii antici o numesc direct „bellum scythicum” – războiul scitic. Iulius Capitolinus, unul din autorii Historiei Augusta spune următoarele: „sub aceştia (Pupienus şi Balbinus) s-au dus lupte din partea carpilor împotriva locuitorilor din Moesia şi a fost începutul războiului scitic“ (SHA, Maximus et Balbinus, 16,3). S-a considerat însă de către istorici ruşi că războiul începuse încă sub domnia lui Severus Alexander, în 232. Acest bellum scythicum va ocupa cea mai mare parte a secolului al III-lea. S-a crezut pentru multă vreme că principala cauză a lui a reprezentat-o apariţia goţilor la graniţele de est ale Imperiului, începutul „marilor migraţii“. Acum apar pentru prima oară goţii, care vor juca un rol atât de important în perioada târzie a Imperiului. Atacurile lor vor domina domniile împăraţilor din ultima jumătate a secolului III. Goţii erau o populaţie germanică. Istoria lor, inspirată de scrierile lui Iordanes, scriitor din secolul al VI-lea, el însuşi de origine gotică a făcut să se creadă că aceştia au descins din Scandinavia şi au cucerit teritoriile din nordul Mării Negre, de unde vor începe o serie de atacuri împotriva Imperiului, antrenând diverse populaţii scitice şi sarmatice şi pe carpi, dacii din Moldova. După îndelungate lupte romanii au fost nevoiţi să le cedeze provincia Dacia, pe care o vor părăsi în anul 275. Această interpretare, care a dat naştere şi la falsa problemă a „locului de naştere a poporului şi limbii române“, este însă fundamental greşită.

VLAD PROTOPOPESCU

Anunțuri